Arhiva

Posts Tagged ‘TV’

Eurovision 2015 Review și Top 10 Personal / Eurovision 2015 Review and Personal Top 10 (bilingv RO/EN)

English version below.

Esc2015logo

La un moment dat în timpul comunicării rezultatelor, prezentatoarea blondă a simțit necesar să le amintească celor din public ce huiduiau punctele luate de Rusia că Eurovision-ul este despre muzică și nu despre politică. E un citat ce nu putea să pice într’un moment mai nepotrivit. Odată la doi ani ajung și eu să mă uit la Eurovision. Motivul pentru care nu mă uit în fiecare an este că îmi amintesc cât de influențat de politică este totul și cum unele cântece care au avut nenorocul să fie scrise într’o locație geografică nefavorabilă sau care nu se pliază pe agenda politică și culturală pe care încearcă să o fortifice și să o promoveze UE și EBU, astfel încât îmi promit să nu mă mai uit niciodată la emisiune. Din fericire ținerea mea de minte nu durează mai mult de 20 de luni așa că Eurovision-ul este, pentru mine, un eveniment odată la doi ani.

Politica a fost, din păcate, atotprezentă și în finala de sîmbătă seara, unde cele mai multe țări au votat după coordonate politice și geografice. Acest fapt a fost într’atît de pronunțat încât am reușit să prezic voturile pentru primele trei în proporție de 75% corect, iar în cele mai multe cazuri predicțiile s’au menținut și după ce am aflat locurile 4-10. În unele cazuri limba cântecului a dat un alibi unor voturi clar acordate pe criterii politice, cum ar fi Serbia care a dat 12 puncte Muntenegrului, și Moldova care a dat 12 puncte României. Moldova a dat deasemenea politic 10 puncte Rusiei (deși în semifinale nu îi dăduse mai mult de 7). La toate astea s’a adăugat votul nordic care s’a dus din plin către Suedia asigurînd astfel că Eurovision-ul va fi găzduit într’o țară scandinavă a patra oară în șapte ani, aducând aminte de perioada 2000-2003 când aranjamentul scandinavo-baltic a asigurat zona de 4 ediții consecutive. Voturile s’au împărțit în jurul Mării Baltice și a peninsule scandinave ca un platou de plăcinte cu răvaș între prieteni.

Un alt lucru care m’a enervat a fost doza constantă de “discriminare pozitivă” de care am avut parte. Steagurile în curcubeu predominau în public, Conchita Cârnat care a împărțit îndatoririle de prezentator cu un trio multi rasial, doamna supraponderală sîrbă care cânta despre frumusețe, finlandezii cu un cântec absolut oribil dar cântat de o formație din care cel puțin un membru suferea de sindromul Down, iar Polonia a adus o cântăreață în scaun cu rotile. Sper să nu fiu înțeles greșit, eu nu urăsc pe nici una dintre categoriile reprezentate mai sus, dar am un reflex natural de dat înapoi afară atunci când îmi este dată să înghit toată “toleranța” asta ostentativă. În SUA, discriminarea pozitivă ‘i-a costat 8 ani mulțumită deraierii din partea lui Obama a alegerilor pentru candidatul democrat și a dus țara de rîpă în general de când a început să se manifeste proeminent începînd cu a două parte a anilor 90. Noi în Europa, am fost, în general destul de toleranți și fără să ne ajute cineva cu agenda lor, dar acum că lucrurile au început să ticăie la nivel global, ma întreb cât ne va lua pînă se face de rahat totul și aici.

Lasînd toată politica la o parte (ștergîndu-mă de toată chestia asta lipicioasă în care ‘mi-am băgat degetele) și revenind la a privi strict din punct de vedere muzical, concursul a fost unul dulceag și dominat de pop așa cum era și de așteptat. Din punct de vedere al stilurilor de cântat am avut o grămadă de emulatoare de Adele, niște Justin Timberlake-și, o prezență scenică în stil Will Smith, una bucată Beyonce (mai puțin curbele esențiale) interpretînd un cântec în stil James Bond, un Nick Cave, un Enrique Iglesias încrucișat cu Ricky Martin (ce surpriză, a câștigat!), trei Bocelli pe aceeași scenă, cântecele obișnuite despre pace care se dau profunde fie realizate în stilul unei balade pop fie supralucrate în stilul “noi am mers la conservator” de cameră și moț peste grămadă austriecii au venit cu o baladă penibilă pop cântată de niște băieți îmbrăcați ca hard rockerii anilor 70.

În mod oficial germanca ce se voia Beyonce cântând următorul cântec de Bond și hipioții ăștia austrieci au obținut cel mai prost scor. Totuși, dacă ar fi să privim strict din punct de vedere muzical, cele mai proaste numere au fost cel al doamnei din Albania care de-abia a ținut melodia la un loc și a falsat în jurul ei cu toată grația unui camion și cel al Marii Britanii care a avut un număr groaznic un fel de retro-electro-swing ce ar fi fost mai util să’l înscrie la un concurs de acrobație decât la Eurovision.

Rușii, anul acesta, au avut o versiune reamestecată a aceluiași cântec de acum 2 ani, complet cu formația îmbrăcată în alb. Cântăreața arăta mai bine decât cea care a cântat la Malmo, dar am avut parte de un nou “cântec despre pace”. E al naibii de ironic în actualul context internațional. Cântecul în sine nu ‘mi-a părut nimic special și, în vreme ce cântăreața se descurcă bine la părțile înalte, primele două strofe erau joase și au cam acoperit-o instrumentele. La asta se adaugă lipsurile din versificație. De ce doar “a million” (un milion) de voci? De ce nu “a billion” (un miliard)? Sau, la naiba, de ce nu “six billion” (șase miliarde)? Nu e fix la fel din punct de vedere ritmic? Cui le cânta? Supraviețuitorilor celui de-al treilea război mondial? Știu că’s rău, dar Rusia a obținut un rezultat disproporționat de mare raportat la ansamblul concursului și la ce probleme de structură a avut cântecul lor. Nu e vorba de gusturi aici, criticile pe care le am pentru ruși nu le fac prin prisma gusturilor mele muzicale. De fapt, m’am și uitat din nou pe net la cântecul lor pentru a vedea dacă nu cumva am ratat ceva în timpul concursului din cauză că ‘l-am clasat prea repede ca nefiind interesant.

Între videoclipurile cu single-urile și finală au fost unii care au câștigat puncte și au fost și alții care au pierdut puncte. M’am referit la dezastrul Albaniei și la cel al Marii Britanii mai sus. Alți concurenți care au avut o prestație mai slabă în finală decât în videoclip au fost italienii (tipul din mijloc nu s’a descurcat cu joasele la fel, probabil era răgușit), suedezul (începutul cântecului a fost cântat complet diferit, mai prost, dar s’a revanșat cu spectacolul de lumini), estonienii (povestea spusă de videoclip a fost mai bună decât cea spusă live) și slovacii care au avut un videoclip foarte bun dar au avut “onoarea” de a fi primii pe scenă și drept rezultat au avut parte de un mixaj execrabil, de asemenea nu ‘i-a ajutat faptul că fata nu prea a știut ce să facă cu mîinile pe scenă și pentru cine să cânte.

Un alt dezastru muzical a fost Armenia, care, deși au avut 6 cântăreți pe scenă cu educație muzicală, ‘și-au dinamitat propria compoziție. Pe scurt, vre’o două fete au fost în plus, iar cântecul s’a axat pe o altă temă decât pe cea din titlu. Pot să apreciez ceea ce au încercat cu compoziția dar e încă o dovadă că atunci când țintești prea sus pe partitură, și dacă angajezi cei mai buni cântăreți, tot riști să dai pe lîngă.

Fără altă tevatură, iată și Top 10 în viziunea mea (aici includ și gusturile proprii) dintre cântecele Eurovision 2015 în ordine inversă (de la cel mai prost la cel mai bun). Toate cântecele se regăsesc în play-listul youtube de la finalul articolului.

10. [Cipru] John Karayiannis – One Thing I Should Have Done. Cântecul ăsta a fost practic pe locul 10 la egalitate cu majoritatea celorlalte cântece de care nu m’am luat, dar, într’un final, ‘l-am ales pentru că are un vocal decent și o pronunție în engleză corectă, iar topica este asemenea. Foarte multe cântece suferă din cauza unei pronunții greșite și din cauza unor versuri scrise de vorbitori non-nativi de engleză, și cred că merită apreciat atunci când cineva reușește să scape de aceste handicapuri.

9. [Norvegia] Mørland & Debrah Scarlett – A Monster Like Me. Un duet sensibil care spune povestea dizolvării unei relații. Ea cântă în stilul lui Adele, dar funcționează pentru această piesă. Am ales acest cântec din colecția disponibilă de balade în stil Eurovision mai mult pentru că ‘mi-au plăcut versurile decât pentru altceva.

8. [Suedia] Måns Zelmerlöw – Heroes. Cu siguranță e un cântec care se prinde de tine, dar ‘mi-a părut mult surclasat de efectele de lumini. Pe lîngă asta, motivul pentru care ‘l-am pus abia pe locul 8 este că solistul a falsat extins în deschiderea cântecului. Versurile sunt și ele un pic cam simpliste, chiar și pentru standardele Eurovision.

7. [Estonia] Elina Born & Stig Rästa – Goodbye To Yesterday. Un mic cântec în stilul lui Nick Cave, completat și de chitara care, din păcate, nu s’a auzit calumea în mixajul live. Povestea cântecului este din nou una a unui cuplu în care el pleacă pentru că nu se consideră de ajuns. E posibil ca faptul că Elina a vărsat o lacrimă ca parte a jocului de scenă să’i fi costat mai multe voturi decât le-a adus, dar mie ‘mi-a părut că s’a potrivit perfect atunci când am revăzut momentul.

6. [Franța] Lisa Angell – N’oubliez Pas. Franța a fost trasă din nou în piept de organizatori fiindu-le dată poziția a doua de concurs. Acest lucru a însemnat că după cântecul lor a mai urmat cel puțin încă o oră întreagă de muzică ceea ce a făcut cel mai probabil uitată reprezentația francezei. Cântecul în sine, atunci când ‘l-am văzut în concurs, aproape că m’a mișcat pînă la lacrimi. E un cântec scris din punctul de vedere al unui ultim supraviețuitor al unui sat exterminat în război. Genul acesta de comemorare e ceva la care țin foarte mult, iar acest cântec găseste destul loc să rezoneze în inima mea.

5. [Serbia] Bojana Stamenov – Beauty Never Lies. Atunci când am auzit acest cântec (de pe poziția 8) m’am întrebat cum de au pus câștigătorul acestei ediții pe o poziție atât de devreme (în general câștigătorii intră în intervalul 10-14 sau în jurul poziției 20). Un cântec ce spune o poveste clasică de genul “frumoasa și bestia”, cu întorsătura că bestia e de fapt fata. Cântat ca un imn pentru toate femeile supraponderale din lume, de o cântăreață excelentă care își dă cu adevărat drumul la voce odată ce tempoul cântecului se schimbă din baladă în ceva dance, eu am crezut că nu poate fi depășit. M’am înșelat.

4. [Italia] Il Volo – Grande Amore. Puși la coada concursului, italienii sunt câștigătorii morali ai Eurovision-ului de anul acesta. Italienii pot scoate două tipuri de melodii. Tipul de baladă pop neremarcabilă prin nimic în afară de faptul că sună ca o imitație de Eros Ramazotti, sau genul acesta de muzică influențată de operă și trăgîndu’și armonia din poeticitatea naturală a limbii italiene. Terminând pe locul trei în spatele celor doi coloși susținuți politic, Rusia și Suedia, cei “trei tenori” merită să se felicite petru performanță. Personal, am oarece rezerve față de cântecele în italiană și asta mă împiedică să’i pun pe locul întîi. Într’un final am ales acest loc pentru că nu m’am putut îndura să despart oricare două din următoarele trei melodii.

3. [Australia] Guy Sebastian – Tonight Again. Atunci când am ascultat prima oară acest cântec în concert am crezut că va fi câștigătorul de anul acesta (dând-o la o parte pe sîrboaică de pe piedestal). Acest cântec ar fi trebuit să termine în primele trei și a primit voturi de la aproape toate țările. Cu o rutină scenică ce amintește de Will Smith, Guy Sebastian a fost pur și simplu fantastic. Cântecul te prinde extrem de ușor, chiar dacă versurile sunt un pic limitate. Reprezentația live a spulberat orice așteptări formate pe marginea videoclipului.

2. [Belgia] Loïc Nottet – Rhythm Inside. Urmînd îndeaproape cântecul precedent și în concurs, am fost uimit din nou ascultîndu’l pe puștiul belgian de 17 ani. Mult mai conceptual decât pop, m’am așteptat ca acest cântec să fie peste capetele celor din publicul Eurovision-ului. Reprezentarea live a făcut ca acest cântec să urce atît de mult în topul meu și felul atît de lipsit de dificultate în care se mișca puștiul pe scenă. Nu strică deloc faptul că melodia are un hook ce prinde extraordinar de bine.

1. [Georgia] Nina Sublatti – Warrior. Fata asta goth a reprezentat ceva aparte în concurs. A fost cel mai aproape cât a putut să ajungă Eurovision-ul de rock, acesta fiind și motivul pentru care am pus-o atît de sus. Reprezentația live a fost pur și simplu devastatoare îmbunătățind impresia lăsată de videoclipul singlelului de zeci de ori. De asemenea a fost și unul dintre puținele cazuri în care interpretarea s’a îmbunătățit între semifinală și finală.

Adevărul este că oricând ascult oricare dintre cele trei cântece pe care le-am desemnat pe locurile 1,2 sau 3, am senzația că ar merita locul 1, atât de mici sunt diferențele între ele. În final, cred că m’am supus propriei filozofii de viață care rezonează mai degrabă la un cântec despre un războinic decât la tema “suntem toți eroi” care a fost preferată de mainstream. Ne vedem din nou peste doi ani, dacă nu’i război pînă atunci.

Playlist youtube: https://www.youtube.com/playlist?list=PL22fL6MGar7gWCcoc5P6CrS2uDkQWjyke

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

At some point during the voting session, the blond presenter felt compelled to remind the public that was booing Russia’s scoring that the Eurovision is about music and not about politics. That quote couldn’t have possibly come at a worse time. Every two years I end up watching the Eurovision. The reason I don’t watch it every year is because once I watch it and am reminded of how political everything is and once I see how some deserving songs fall by the wayside just because they have the misfortune of being written in the wrong geographical location or are not serving whatever political and cultural agenda the EU and the EBU are trying to promote, I feel compelled to never submit myself to that experience again. Luckily this compulsion wears off after about 20 months or so, which means that, for me at least, the Eurovision is a once every two years affair.

Politics was, unfortunately, ever-present in Saturday night’s Eurovision with most countries voting according diplomatic and geographical guidelines. This was evident to such a point that I managed to call out the top three votes correctly about 75% of the time in most cases even without getting the help of finding out the 4-10 placings. Sometimes, linguistics gave an alibi to otherwise obvious political votes, like Serbia giving their top vote to Montenegro and Moldova giving their top votes to Romania and Russia (even though, in the semis they had the same voting procedure and placed Russia 4th). Add to that the nordic voting block that showered Sweden making sure that the Eurovision will be staged in the Scandinavian area for the fourth time in 7 years echoing the Scandinavian-Baltic arrangement from between 2000-2003 when they hosted the Eurovision 4 times in 4 years. Votes have been handed around the Baltic Sea and the Scandinavian Peninsula like fortune cookies among friends.

Also pissing me off is the constant “positive discrimination” that we are being subjected to. Rainbow flags were flying throughout the crowd, Conchita Wurst was the co-host of a racially diverse trio, we had a Serbian large lady singing about being beautiful, the Finns had an abortion of a song by a band with at least one member with Down Syndrome and Poland had a singer in a wheelchair. Don’t get me wrong, I don’t hate any of the above categories of people, but I do have a natural gag reflex when all of this “tolerance” gets shoved down my throat. In the US, positive discrimination gave them 8 wasted years thanks to Obama hijacking the democratic primaries from Hillary Clinton, and it has generally run the country into the ground since the mid 90s. We’ve been pretty tolerant in Europe on our own without someone having to push an agenda, but now that things have started ticking globally on all fronts, I wonder how long it’s gonna take for everything to turn to crap over here as well.

Leaving all of these politics aside (wiping the sticky crap with a paper towel from off my fingers) and turning back to music, the contest itself was sugary sweet and bubblegum pop, as it was naturally expected. Stylistically we had plenty of Adele emulators, some Justin Timberlakes, one Will Smith stage persona, one Beyonce (minus the curves) doing a James Bond soundtrack, one Nick Cave, one Enrique Iglesias crossed with Ricky Martin (big surprise, he won!), three Bocellis on the same stage, the usual “deep”-“peace” songs, either done in a pop ballad style, either in the overworked, we’ve gone to music school, opera style and to top it off the Austrians had a band who sang a sappy pop ballad while advertising themselves as hard rockers straight out of the 70s.

Officially the German Beyonce wannabe, doing the Bond song and these hippie Austrians were ranked as the worst songs in the competition finals. However, if we were going strictly from a musical standpoint the worst performances were the Albanian lady who barely held herself together and basically ran over her melody with all the grace of a Mack truck while Great Britain had an absolutely awful retro rip off which may have been more useful if it was entered in an acrobatic contest instead of the Eurovision Song Contest.

The Russians this year, basically had a re-jumbled song from 2 years ago, all the way down to the white imagery. The singer was better looking than in Malmo, but we had again a song about “pace”. Funny choice considering. The song itself didn’t feel that special and while the singer really comes into her own on the high notes, the first two verses required her to sing in the low notes which made her be drowned out by the instruments. Add to that the shortcomings in the message of the song. Why only “a million” voices? Why not a billion? Hell, why not six billion voices? Isn’t that exactly the same rhythmically as a million? Who was she singing to? The survivors of world war three? I know I’m being mean, but Russia got an insanely disproportionate result when compared to everything else going on in the show and how weak their song was structurally. This is not about tastes here, I’m critiquing the Russians regardless of my taste. In fact, I even went back online and checked out the song again just to see wether or not I had missed something by getting disengaged quickly during the actual show.

In between the singles and the finals show some people gained points while some lost points. We covered the disasters that were Albania and the UK, above. Other people who I think had a weaker performance that their single videos were Italy (the middle guy didn’t handle the low notes as good, he was probably hoarse), Sweden (the beginning of the song was sung completely different and worse, they did make up with the light show though), Estonia (the video told a much better story than the live interpretation) and Slovakia who had a very good video but had the misfortune of going first and thus they were very poorly mixed, they also didn’t help themselves with their singer’s on stage movements.

Another musical disaster was Armenia, who, despite having 6 musically trained people on stage really blew their composition out of the water. Basically there were two girls too many in the mix and their song just ran circles around a theme which wasn’t even referenced in the title. I appreciate what they were trying to do, but it just goes to show that if you aim too high, even hiring the best singers you can find, won’t keep you from falling short.

Without further ado here are my personal top ten (yes, this one accounts for personal tastes) songs from this year’s Eurovision 2015 in countdown fashion (worst to first). You can find all these songs in the youtube playlist at the end of the article.

10. [Cyprus] John Karayiannis – One Thing I Should Have Done. This song basically tied for 10th with most of the other songs I haven’t destroyed above, but in the end I chose it because of the decent vocals and good English pronunciation and phrasing. Many songs suffer from poor pronunciation and bad lyrics, so it’s worth saluting when somebody gets it right.

9. [Norway] Mørland & Debrah Scarlett – A Monster Like Me. A heartfelt duet that revolves around the dissolution of a relationship. She’s a vocal Adele copycat, but it works within the confines of this song. I chose this song out of the pool of “Eurovision” type ballads because I liked the lyrics more than anything else.

8. [Sweden] Måns Zelmerlöw – Heroes. It’s definitely a catchy song, but I felt it was upstaged by the pyrotechnics. Add to that the fact that, live, he failed to deliver the right notes for the opening of the song and I downgraded it to eighth. The lyrics are a little simplistic, even by Eurovision standards.

7. [Estonia] Elina Born & Stig Rästa – Goodbye To Yesterday. A nice little Nick Cave style song, complete with the guitar which was sadly drowned out in the live mix. The story in the song is again about the guy leaving because of his own inadequacies. They might have tried to push it a little too far when Elina shed a tear during the song, but upon re-watching it felt it came at just the right time.

6. [France] Lisa Angell – N’oubliez Pas. France got shafted again by the organisers having been given the second start position in the contest. This meant that there would be more than an hour of songs that would follow which meant that the French song would be long forgotten. The song itself, when it came around, almost moved me to tears. It’s a song speaking from the point of view of a lone survivor of a village that had been wiped out during a war. Remembrance is something that is very close to my heart and this song plays straight to that part of me.

5. [Serbia] Bojana Stamenov – Beauty Never Lies. When this song came rolling around at number 8 I started wondering how they could put the clear Eurovision winner so early (winners usually come from the 10-14 interval or around the 20th starting position). A classic “beauty and the beast” song where the twist is that the “monster” is the girl. Sang as an anthem for heavy-set women, by an excellent singer who really lets it rip once the song’s rhythm switches from ballad to dance-floor, I thought it couldn’t be topped. I was wrong.

4. [Italy] Il Volo – Grande Amore. Slotted as an afterthought in the last starting position the Italians are the moral winners of this year’s Eurovision. Basically the Italians can put out two types of songs. The forgettable pop ballad that sounds like an Eros Ramazotti knock-off, or this type of music that is heavily influenced by opera and pays tribute to the natural musicality of the Italian language. Having finished third behind the two political juggernauts of Russia and Sweden, these “three tenors” should pat themselves on the back. Personally, I have a slight reticence towards Italian songs which prevents me from grading this as my number one. I had a hard time figuring out its appropriate rank, because it’s so stylistically different from everything else. Eventually I settled at placing it here because I couldn’t bring myself to slot it in between any two of the following songs.

3. [Australia] Guy Sebastian – Tonight Again. When this song rolled around I thought this would be this year’s winner (knocking the Serbians off the pedestal). This song should have come in second or third at least and it did receive some very consistent voting. Showcasing a Will Smith style stage persona, Guy Sebastian was absolutely fantastic. The song is extremely catchy, despite the lyrics being a little limited. The live delivery of the song also surpassed all expectations based on the single video.

2. [Belgium] Loïc Nottet – Rhythm Inside. Immediately following the previous song in the contest as well, my mind was blown again by the Belgian 17 year-old. A lot more conceptual than just pop, I was expecting this song to fly over the heads of most Eurovision enthusiasts. It was the live delivery that propelled this song so high in my chart and seeing that kid move so expressively, it also doesn’t hurt that it has an extremely catchy hook.

1. [Georgia] Nina Sublatti – Warrior. This goth chick from Georgia was truly something else. It was the closest this year’s contest came to rock, which is probably why I ranked it this high. The live delivery was absolutely devastating, improving the effect of the original single video tenfold. Also it was one of the few cases when the delivery improved between the semi-final and the actual final.

The truth is that whenever I listen any of the 3 songs I’ve marked as 1,2,3 it feels like that song should be number 1, the differences between them are so slight. In the end, I guess I’m tributary to my own life’s philosophies and would much rather resonate to a song about being a warrior, rather than the “we are all heroes” which was preferred by the mainstream. See you in two years, if we’re not at war by then.

Youtube Playlist: https://www.youtube.com/playlist?list=PL22fL6MGar7gWCcoc5P6CrS2uDkQWjyke

Categorii:Bilingual, Evenimente Etichete:, ,

Teoria fuziunii la rece

Ceea ce observ mai evident decât orice altceva în ultimele zile este cât de mult contează de unde îți iei informația. Pe Antena 3 și pe blogurile și facebookul anteniștilor, PNL-ul e de caca, sunt trădători, sunt curvari, s’au dat cu Băsescu (tema lor preferată încă din martie) s’au dat cu Macovei, cu Blaga, cu Boagiu și câte și mai câte asemenea porcării. Așa cum au scos de la naftalină o poză din 2007 cu “familiile Iohannis și Băsescu” pe care au dat’o pe post ca fiind de recentă actualitate și fără nici un alt context (fraza preferată a lu Gâdea fiind “Ia uitați-vă la poza asta:” și, “Ei, ce părere aveți?” fără să mai adauge vre’un pic de informație) tot așa au trîntit acuma o poză cu Renate Webber, Monica Macovei și Norica Nicolai de parcă ar fi fost făcută ieri nu pe vremea când erau în alianța de guvernare. Asta în contextul în care fix doamnele Nicolai și Webber au fost acele personalități publice PNL care ‘și-au exprimat rezerve vizavi de trecerea la PPE.

Am prins sinteza declaratiilor lui Crin Antonescu în emisiunea lui Rareș Bogdan și m’am liniștit, la fel cum mă linișteau transcrierile discursurilor sale de prin cine știe ce oraș din timpul campaniei. Omul nu ‘și-a schimbat discursul, a rămas consecvent, nu s’a dat cu Băsescu așa cum repetă pînă la înnebunire anteniștii, nu’l aleargă pe Blaga pe stradă, și nici nu știe dacă MRU există sau nu. Dar nu apuc bine să mă calmez bine și țop sare mediafaxul cu știrea despre acordul în vederea unei alianțe între PNL și PD și ruperea majorităților din consilii încă constituite cu PSD…

Pff… E greu al naibii să’i mai susții în condițiile astea…

Ok, după ce trece reacția primară de respingere venită din vintre vizavi de acest lucru, după ce îmi trec nervii că cele două mari greșeli pe care le-am prevăzut că le poate face Antonescu în Martie se petrec sub ochii mei, încerc să analizez la rece tot ce se întimplă aici. E perfect posibil ca dacă PNL ar fi scos între 20 și 25 % în alegeri, nici una din cele două să nu se fi produs. Am auzit, desigur de aproprierile de PPE la bursa zvonurilor încă din Martie, deci cu siguranță ceva chestii premergătoare s’au făcut de atunci, dar confirmarea unui PNL întărit probabil că ar fi pus punct acestor transferuri dintr’o familie politică în alta. Dar situația e cum o știm și, din păcate, dezamăgește și revoltă pe multă lume.

În primul rând, orice variantă de lucru a presupusei fuziuni (sunt și eu de acord cu Varujan Vosganian că dacă în loc de o fuziune și un partid o să ne jucăm iar de-a alianțele, nu e nici o șansă ca românii să mai pună botul la așa ceva, USL a omorît odată pentru todeauna încrederea într’o asemenea construcție politică în țara asta) care are în corpul ei renunțarea la numele de PNL (sau schimbarea acestuia) sau renunțarea la sigla actuală sau schimbarea ei, va fi întîmpinată cu mare rezistență în congres și va duce la (cel puțin) înjumătățirea votanților. Pe de cealaltă parte PD-ul, îmi e destul de clar, că nu va accepta să fie absorbit pur și simplu și să își piardă identitatea. Avem aici de-a face cu un punct de remiză din care nu se poate merge înainte.

În al doilea rând, dacă pe Blaga ‘l-aș mai putea înghiți cum necum, personaje ca Videanu, Ioan Oltean, Monica Macovei sau Cezar Preda, și lista rămîne deschisă, trebuie să ia un loc undeva într’un colț lipsit de proeminență, să se facă simpli membri de partid și atît. Altfel electoratul actual al PNL, va penaliza fără milă noua construcție.

În al treilea rând, FC și PMP nu au ce să caute în această construcție. FC este matematic irelevant iar MRU e mort din punct de vedere politic, iar asta o spune omul care, în 2006 îl percepea ca pe un posibil viitor președinte al României. PMP este Băsescu și Udrea, punct. Nu știu să fie membri acolo care măcar să merite transferuri individuale iar orice apropiere a numelor Băsescu sau Udrea de această nouă construcție va aliena electoratul PNL.

În al patrulea rînd, aici nu e vorba de unificarea dreptei ci de comasarea unor zestre de voturi fără a pierde prea mult din ele. Eu, personal, nu cred că PD-ul ar fi de dreapta, indiferent ce ar declara ei, nu au cu cine, nu au de unde, și mai ales ‘si-au probat tacticile de dreapta în guvernarea dintre 2009 și 2012 și pe lîngă creșterea taxelor fără precedent au reușit să sugrume IMM-urile, să bage economia în colaps, să galopeze inflația și să dubleze sau să tripleze (nu mai știu nici eu exact) niveul de îndatorare externă al țării. Și suspectez că acest lucru e clar și pentru delegația care negociază acum înțelegerea dintre PNL și PD. Ceea ce a demonstrat PD-ul că are, însă, și e vital pentru PNL, sunt cele aproape 680.000 de voturi scoase de organizațiile de partid și capacitatea de a câștiga un județ în fața tăvălugului USD (în fața USL, PD a pierdut toate colegiile, pînă și Udrea la Roman a intrat de pe locul doi). PNL și PD au luat împreună 1.5 milioane de voturi. PSD a luat 2 milioane. Dacă redistribuim voturile luate de Mircea Diaconu avem probabil un scor de 2.2 la 1.8 în favoarea PSD. Atîta vreme cât reușesc să unească cele două bazine electorale fără să le verse prea mult, se joacă. Sigur că logica aritmeticii ar spune că voturile lipsă ca să ducă PSD-ul pe locul doi sunt la PMP, dar orice vine de acolo va atrage o plecare mai mare din bazinele actuale.

În al cincilea rînd, m’am săturat să tot văd cum predicțiile mele rele se adeveresc. În 2010 când începuseră să fie puse bazele USL cea mai mare reținere am avut-o față de Victor Ponta care, nici în momentul de maximă popularitate a sa cu mine (vara lui 2012) nu a reușit să’mi câștige încrederea. Ei bine, Victor Ponta personal ‘l-a salvat pe Traian Băsescu în nenumărate momente atunci când cuțitul îi ajunsese la os și după ce Traian Băsescu a reprezentat cea mai mare amenințare la adresa PNL între 2005 și 2010, Victor Ponta s’a instalat confortabil în locul lui începînd cu 2012. Ei bine… Din păcate, la fel cum Victor Ponta nu m’a convins, nici Vasile Blaga nu mă convinge. Și n’aș vrea să ajungem în pragul alegerilor din iarnă și să constatăm că Blaga a trădat într’un fel sau altul și toată acțiunea PNL a fost sabotată.

În al șaselea rînd, cariera lui Traian Băsescu în politică TREBUIE să se încheie în 2014 și orice partid care va alege să’l facă din nou relevant, își semnează condamnarea la moarte (în fapt la cei 6% ai PMP-ului care se vor atrofia în timp, nicidecum nu vor crește).

În ultimul rînd, îmi doresc ca acest articol să fie ultimul legat de politica internă a României măcar pînă la congresul PNL și dacă totul iese bine acolo, măcar pînă la campania pentru alegerile prezidențiale. Vom vedea dacă realitatea dîmbovițeană îmi va permite…

Categorii:Politice Etichete:,

Foc de voie!

februarie 27, 2014 7 comentarii

Orice grupare ce pune mîna pe putere, indiferent dacă vorbim de o grupare politică sau paramilitară, un cartel, o familie, și indiferent dacă vorbim de o putere de tip democratic, autocratic sau oligarhic, va avea tendința, naturală de altfel, să se mențină la putere pentru cât mai mult timp. Această tendință se va manifesta în orice acțiune întreprinsă de gruparea de la putere. Aceste acțiuni, însă, pot proveni din două categorii distincte, prima categorie fiind compusă din genul de acțiuni care nu încalcă regulile jocului (oricare ar fi acela), iar cea de a doua categorie fiind compusă din genul de acțiuni care încalcă regulile jocului. Aproape întotdeauna raportul dintre cost și rezultat va fi mai mare pentru cea de a doua categorie, decât pentru prima… De altfel, în acest raport disproporționat rezidă, cel mai des, și motivul pentru care sunt în afara regulilor.

Singurul lucru care poate obliga gruparea să joace după reguli este prezența unui arbitru. În politică, însă, și mai ales în sistemul republican unde cea mai înaltă funcție din stat este trasă la sorți în fața electoratului odată la un interval de ani, acest arbitru îl constituie chiar publicul spectator. Din păcate, capacitatea acestui arbitru de a observa abaterile de la reguli este destul de restrînsă, de asemenea și capacitatea sa de a asigura respectarea regulilor. De obicei, începînd cu antica Romă și pînă în zilele noastre, publicul a fost mai degrabă un instrument de forță de represiune decât un arbitru cu judecata limpede. Cele mai recente dovezi în acest sens s’au desfășurat acum câteva zile la vreo câteva sute de kilometri la nord de noi.

E cam acceptat de toată lumea că inteligența colectivă a maselor (un fel de crowdsourcing pentru raționament) are un procentaj foarte mare de corectitudine, și de asta, lumea e înclinată să acorde credit deciziei “majorității”. Totuși, rămîne de reținut că majoritatea va lua o decizie rațional-corectă doar atunci când are toate datele problemei și acestea ‘i-au fost prezentate obiectiv și corect, ceea ce constituie motivul pentru care s’a inventat propaganda. Propaganda și manipularea maselor nu sunt o invenție de ieri de azi, nu aparțin nici măcar secolului 20. Cel mai vechi exemplu de propagandă și de mase manipulate care îmi vine în minte acum e descris în Biblie sub numele de judecata lui Pilat când o mare masă de oameni a grațiat un criminal și a trimis la moarte un nevinovat. Să nu uităm că atunci când Hitler a dat ordinul de epurare a evreilor era privit ca fiind cel mai bun lider german al tuturor timpurilor așa că nu e cazul să ne extaziem în fața inteligenței maselor.

‘Mi-au picat ochii deunăzi pe un editorial de doi lei din Gândul online (ce să’i fac dacă e linkuit la mediafax?) în care un scriitoraș se extazia despre cât de important e internetul azi și cum internetul și social media sunt garanția obiectivității și a informației populației. Trecând peste penibilul, absurdul și incredibilul situației descrise de el în care, fiind un puțișor de cinci ani în 1989 într’un orășel de provincie în care nu s’a tras nici un foc de armă, își punea el probleme existențiale cu mama sa, dacă e bine sau nu că a fost revoluție și că ‘l-au împușcat pe Ceaușescu (presupun că în timpul liber, urma să ne spună că se juca cu teorema lui Fermat, dar ‘l-a cenzurat editorul șef), autorul ajungea la concluzia că dacă poți “minți poporul cu televizorul”, nu’l mai poți minți cu internetul. Nimic mai neadevărat. Internetul este doar un mijloc de comunicare, la fel de predispus controlului mesajului precum este și televiziunea, precum este și radioul și presa scrisă, se schimbă doar gradul de control asupra interferențelor, dar, dacă o structură de putere are nevoie să’și transmită mesajul, restul devine doar zgomot insignifiant.

În 2012 s’a pronunțat prima sentință definitivă împotriva lui Arian Năstase. Acesta, atunci când a venit poliția să’l ia de acasă pentru încarcerare, s’a împușcat urmînd deja ultra-faimoasa scenă cu fularul atunci când a fost urcat în ambulanță. A vuit internetul de teoria conspirației. Nimeni de pe Facebook nu era dispus să creadă că Năstase ascundea răni de glonț sub acel fular. Vlad Petreanu, actualmente de la Europa FM, dar pe vremea aceea posesorul unui blog cu câteva sute de vizitatori pe zi dacă nu câteva mii (doar trăia din blogging, nu?) a condeiat repede un articolaș din care demola toată teoria cu împușcătura. Avea în el cuvinte cheie ca Smith & Wesson și așa mai departe. Toată trupa de editori de la hotnews au prestat și ei. Năstase minte. Încearcă să scape basma curată. E totul o făcătură ordinară… Etc. La câteva săptămîni după eveniment, când Năstase deja se răcorea la Rahova, Codruța Kovesi, procurorul general al României la vremea aceea, a prezentat o expertiză din partea Institutului de Medicină Legală care confirma faptul că Năstase avea nu una ci trei tăni de glonț în zona gâtului. E adevărat că rănile erau superficiale, dar erau de glonț… Foc de armă tot a fost. Nici Vlăduț Petreanu, nici campionii de pe hotnews nu s’au mai preocupat de acest detaliu. Ca atare, și astăzi dau peste oameni care încă cred că Năstase nu s’a împușcat în seara aia. Rîd de fiecare dată când dau peste unul, dar de fapt e tare trist.

E trist și sunt trist, pentru că deși am libertatea să’mi expun acest punct de vedere, cele maxim 80 de persoane care vor citi articolul, îl vor percepe ca pe o picătură insignifiantă într’un ocean de manipulare.

Criza de săptămînile astea și toată mișcarea de desființare a USL-ului nu e o invenție a lui Crin Antonescu din 2014, este, poate, ultima fază a unei operațiuni începute de Traian Băsescu în 1996 sau chiar planificată de “băieții cu ochi albaștri” încă din 1992.

Una din cele mai des practicate metode de prezervare a puterii o reprezintă eliminarea contracandidaților de pe scenă. Nu e o chestie nouă, în evul mediu prinții moștenitori erau cel mai adesea uciși de frații lor mai mici. Există dovezi despre asta și în literatură; toată intriga din “Omul cu masca de fier” este contruită în jurul încarcerării, încă de copil, a fratelui geamăn al actualului rege. Astăzi, eliminarea unui contracandidat este mai ușoară decât pe vremuri, nemaifiind necesară și eliminarea sa fizică. Rick Santorum, Newt Gingrich și Herman Caine au fost înlăturați din cursa pentru candidatura republicană la președinția Americii prin aceeași rețetă: expunerea unei situații sexuale capabile să genereze destul scandal. E discutabil câtă relevanță au aventurile erotice ale fiecăruia dintre ei atunci când vine vorba de abilitățile de a îndeplini atribuțiile de președinte, iar, din acest punt de vedere, eliminarea lor din cursă nu s’a făcut obiectiv.

Eliminarea contracandidaților, însă, dusă la extremă violență este, cel mai adesea o caracteristică a regimurilor de opresiune. Libertatea presei este un concept străin în asemenea state, mesajul fiind necesar să fie controlat de la centru. Este, limpede pentru oricine, sper, că un asemenea regim am avut în România între 1948 și 1989. A fost un regim ce s’a sfîrșit sîngeros pentru liderii săi, cât și pentru nefericții prinși în bătaia Kalașnikoavelor ce au tras la diversiune. A fost un regim ce a fost înlocuit de același tip de nomenclaturiști care alcătuiau si sistemul condus de Ceaușești.

Ei bine, regimul Iliescu, deși ‘și-a pregătit terenul ca la carte, “confiscând” revoluția, candidînd din postura de “salvator” la cererea populației, a avut marea suspriză că partidele istorice au reușit să strîngă totuși 10% din vot. Presupunînd, prin absurd, că absolut toate mini partidulețele erau controlate într’un fel sau altul fie de comuniști, fie de securiști, iar UDMR-ul a reprezentat o invenție a securității pentru a canaliza votul unguresc într’o cantitate cunoscută, cele două partide istorice proaspăt reînființate îi dovedeau lui Iliescu faptul că nu mai există unanimitate. Faptul că Petre Roman s’a încontrat atît de des cu Iliescu în 90-91 culminînd cu evacuarea guvernului său din palatul Victoria pe fondul mineriadei din 91, pare să susțină teza conform căruia Roman a fost pur și simplu un idealist care s’a urcat pe tancul care trebuie în Decembrie 89 și care s’a folosit de numele tatălui său pentru a fi acceptat în clica “veteranilor” care au preluat puterea. Totuși, schisma FSN-ului din 1992 nu poate fi privită ca pe o “despărțire” a idealiștilor de nomenclaturiști, ci ca pe primul pas făcut de “băieții cu ochi albaștri” pentru a controla întreg spectrul politic. Roman reprezenta în 1992 un vector de imagine, avea un capital electoral pe care urma să’l transfere, în timp, către partid, după care putea fi aruncat la gunoi fără nici o remușcare, ceea ce s’a și întimplat în 2003. Dar, să nu o luăm prea repede.

Odată cu alegerile din 1992 s’a validat teoria conform căreia opoziția își definise granițele și capitalul electoral. Binomul securitate-partid care fusese definitoriu pentru perioada comunistă a României se schimbase într’un trinom securitate-putere-opoziție situația fiind încă favorabilă vechilor structuri, dar devenind instabilă.

Un asemenea trinom de forțe este cel mai greu de balansat pe termen lung. De fapt, există doar o singură metodă, cel mai bine descrisă chiar de Caragiale: “pleac’ai noștri, vin ai noștri”. România nu este singurul loc din lume unde există un asemenea trinom de forțe, el existînd, practic, peste tot în lume. Chiar și în Statele Unite există un trinom similar format din republicani, democrați și corporații. Primii se joacă de-a puterea și opoziția, în vreme ce corporațiile au grjă sa’i controleze pe toți astfel încât interesele lor să fie deservite de politică, oricare ar fi orientarea acestora față de căsătoria între homosexuali. Adevărata problemă nu o constituie trinomul în sine, ci faptul că două din componentele sale, așa cum s’a născut el în 1992, proveneau direct din găleata comunistă. Pentru a putea controla și cel de-al treilea component al structurii cursul de acțiune era evident. Partidele istorice trebuiau scoase din viața politică dar istoria și opinia publică păreau, cel puțin pînă în 1994, să curgă invers acestui scop.

Când a devenit însă evident că România nu mai putea supraviețui cu o economie împînzită cu companii de stat și că o tranziție spre domeniul privat avea să se facă numai cu imense costuri sociale și implicit electorale, lozul de aur a venit. Câteva manevre abile cu lideri sindicali, săptămîni înaintea alegerilor din 1996 au asigurat un suport surprinzător pentru candidatul CDR la președinție, și partidele istorice s’au trezit guvernând Romania avînd de trecut cea mai grea perioadă a tranziției.

Intră în scenă Traian Băsescu. Deja călit în focul mineriadelor din 1990 când, din funcția sa de secretar de stat în ministerul transporturilor a eliberat trenurile CFR cu mineri ce fuseseră oprite din drumul spre București, și cu mișcările de început care astăzi sunt denumite “dosarul flota”. Din postura de Ministru Al Transporturilor, poziție ocupată și în Guvernul Stolojan ce a succedat guvernul Roman, a început o operațiune de dinamitare a primului ministru țărănist. Aproape toate măsurile implementate de țărăniști între 1996 și 2000 au fost criticate de “partenerii” lor de guvernare din PD. Vectori importanți de imagine ai CDR și PNȚCD s’au prăbușit în acea perioadă. Personalițăți ca Victor Ciorbea, Mircea Ciumara, Ion Caramitru, Ion Diaconescu, Emil Constantinescu (după propria admisiune, “învins de servicii”, un lucru extraordinar de grav de spus de președintele țării) sau Radu Vasile. Lovitura de grație, fiind, însă dată chiar de un PNL înțesat de nume cel puțin ciudate dacă le privim astăzi evoluția, cum ar fi Teodor Stolojan, Viorel Stoica, Gheorghe Flutur, Elena Udrea, Cristian Boureanu. Spuneam că PNL-ul din 2000 a reprezentat ultimul cui din coșciugul PNȚCD-ului, împreună cu dizidenții lui Teodor Meleșcanu, atunci când fiecare a ales să candideze separat. Partidele din fostul CDR din 1996 au obținut, împreună, 17% în alegerile din 2000. Doar cei 7% ai PNL-ului au ajuns în parlament.

Căzut în afara scenei politice, PNȚCD-ul a fost ușor de infiltrat și făcut nerelevant astfel încât astăzi mai atrage un 2% din vot. Scopul părea a fi fost atins cu maxim de succes. PNȚCD-ul lăsat în afara politicii, opoziția alcătuită dintr’un PD cu Traian Băsescu pe cai mari și un PNL sub comanda grupării Stoica-Stolojan, iar fiecare dintre partide necontând pentru mai mult de 7%, o puternică îngroșare a neparticipanților la vot și cu nebunii lui Vadim ajunși pe undeva pe la 20%. Iliescu și ai lui păreau din nou “salvatorii” României. Trinomul securitate-putere-opoziție părea, în fine, să redevină un binom securitate-partid.

A urmat însă momentul Năstase. Golden boy-ul partidului, ales intern ca succesor al lui Iliescu, împreună cu o parte din echipa sa de guvernare s’a hotărît ca orice suveran care se respectă, să păstreze puterea doar pentru el și ai lui hotărînd că din poziția de președinte în care urma să ajungă, avea să controleze și partidul și securitatea. A fost o mutare pentru care un plan de contingență nu fusese pus la punct. Toate scenariile fuseseră făcute astfel încât Năstase să câștige prezidențialele în fața lui Stolojan și să urmeze 10 ani de liniște (doar ce se schimbase durata mandatului prezidențial). Ei bine, pentru stabilitatea binomului, devenea necesar ca alegerile din 2004 să fie câștigate de opoziție fiind acum singurul reprezentant al partidului în vreme ce PSD avea “alte interese”. Singurul scenariu prin care aceasta devenea cât de cât posibil nu’l includea pe Stolojan, astfel încât acesta a trebuit să dispară repede din peisaj.

Alegerea ca succesor a lui Călin Popescu Tăriceanu a fost probabil o mutare neinspirată, omul nefiind pe agenda nimănui. Scenariul pentru acest risc fusese oricum pus la punct și repetat sub guvernarea CDR astfel încât s’a considerat că poate fi asumat. Astfel, Traian Băsescu, din postura de președinte, avea să dinamiteze partenerii de guvernare PNL după modelul perfectat cu guvernul Ciorbea dar bucurîndu-se de o mult mai mare credibilitate și vizibilitate.

Odată pierdute alegerile de către Năstase, cu largul concurs al TVR și al lui Cristian Tudor Popescu (există cel puțin două mărturisiri ale jurnalistului legate de “dezbaterile” din 2004 în care își asumă faptul că nu a fost un moderator imparțial ci ‘l-a lucrat pe Năstase cât a putut) acesta a fost executat sumar în interiorul propriului partid, întreaga’i garnitură fiind trasă pe dreapta ( Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Ioan Rus, Ioan Talpeș, Matei-Agathon Dan, Octav Cozmîncă ) și a fost înlocuit la vîrf de un fost PNȚCD-ist (culmea!) cu sprijinul primarului “care este” ajuns cel mai influent om din PSD în acel moment.

Măsurile de distrugere ale PNL au continuat între 2004 și 2008, atingând un climax în 2006 odată cu formarea PLD-ului care a desprins aproape toate persoanele care au reprezentat conducerea PNL-ului în perioada 1996-2004. Era greu de prevăzut ca partidul poate supraviețui unei asemenea hemoragii de vectori de imagine, în condițiile în care era sub asalt continuu atît din partea președinției cât și din partea PD-ului. Cu toate acestea, la alegerile din 2008, poate și din cauza prosperității fără precedent generate de guvernarea liberală, electoratul se încăpățînează să nu joace după scenariu acordînd PNL-ului un 18,7%, iar, în condițiile în care PSD și PD intră în comun la guvernare, PNL devine principalul partid de opoziție și, inadvertent, reușește să se curețe de majoritatea infiltraților, aceștia migrând la PDL.

Obiectivul de eliminare al opoziției devine eliminarea PNL-ului de pe scena politică. Mutarea surpriză se face la congresul PNL din 2009 când, Andrei Chiliman propune înlocuirea lui Călin Popescu Tăriceanu cu Crin Antonescu. Acesta din urmă nu se bucura de respectul colegilor să fiind privid ca un “aiurit” la vremea respectivă, dar Chiliman face destul lobby și, fiind la vremea aceea liberalul cu cea mai importantă funcție din PNL (Primar al Sectorului 1 din Capitală) are câștig de cauză. Alegerea a fost făcută cu presupunerea că Antonescu nu va fi în stare să gestioneze partidul, nu se va bucura de nici un fel de prestigiu de pe urma guvernării Tăriceanu și va trage un scor la prezidențiale undeva mult sub scorul partidului.

Antonescu, însă, a fost ca un adevărat joker pentru PNL. Avînd un instinct politic ieșit din comun a speculat excelent jocurile de culise ale guvernării PSD-PD și odată cu ieșirea PSD de la guvernare a adus pe masă un proiect care, nu numai că ‘i-a forțat mîna lui Traian Băsescu destul de puternic pentru ca să’l refuze, dar a făcut din PNL un partid relevant atunci când ‘i-se pregătea, de fapt, ieșirea din scenă.

Lăsând la o parte alegerile din 2009 unde PD-ul ‘și-a depășit puternic cota de fraudă electorală pentru a’i asigura un nou mandat lui Traian Băsescu, în mare parte din cauza prestației PNL care a fost la vreo 10 procente peste plan, și menținerea guvernului Boc la putere prin “transferul” de parlamentari dinspre PNL și PSD către PD și UNPR, binomul securitate-partid s’a trezit pus să gestioneze o situație de nemulțumire crescândă în rîndurile electoratului, o criză financiară și bugetară care nu avea decât să amplifice această nemulțumire și apariția unui nou jucător pe scena politică asupra căruia s’a pierdut orice formă de control. În această situație, prin gestionarea improprie a unui conflict între Traian Băsescu și Raed Arafat a explodat bomba populară care ar fi putut să măture întreg stabilimentul.

Evenimentul era inevitabil, iar Antonescu se pregătise pentru el coagulînd în jurul PNL construcția politică cu cea mai mare intenție de vot din 1990 încoace asta în ciuda faptului că era porcăit din toate părțile, ba pentru caracter, apucături și neseriozitate din exteriorul partidului, ba pentru alianța cu PSD perceput din interiorul partidului ca fiind dușmanul natural. Un PSD care, totuși se curățase de Geoană (desi, după părerea mea, Mircea Geoană este, în fapt, președintele legitim al României) și îl înlocuise cu Victor Ponta, cu același suport nelipsit de la Marian Vanghelie de data asta dublat, însă de grupările Sîrbu și Dragnea.

Spuneam că în Februarie 2012 a explodat bomba populară, fapt ce ‘l-a forțat pe Băsescu să’și joace mutarea mult mai devreme decât spera. Candidatul surpriză care să’i succeadă la președinție, Mihai Răzvan Ungureanu a fost aruncat în luptă pentru un alt post. Dacă memoria vă ajută, după declanșarea protestelor, au urmat două zile în care toate canalele de comunicare dinspre PD și dinspre Băsescu au stat închise. Timp în care s’a încercat deturnarea manifestărilor din Piața Universității. USL-ul a contracarat la timp cu mitingul din București care a avut ca rezultat cimentarea identității mitingurilor indiferent de nenumăratele încercări de plantare a sloganului “PDL-USL aceeași mizerie”.

Astfel Ungureanu a fost sacrificat ca temporizator urmînd a fi căutat un nou succesor. De remarcat că, la investitura guvernului Ungureanu, Victor Ponta a avut un discurs cel puțin amical, daca nu cumva invitînd la colaborare. Imaginea, PD-ului, însă, chiar și cu retragerea greilor gen Udrea, Blaga, Videanu, Berceanu din prima linie, a rămas la cote foarte scăzute, și hemoragia de parlamentari, care în 2009 avea ca destinație PD-ul a început s’o ia în sens invers către PSD și PNL.

Între timp Antonescu a continuat să întărească imaginea PNL reușind să’l coopteze pe primarul Sibiului, Klaus Iohannis, o personalitate care se bucură de un cec în alb de la o majortate semnificativă a populației. De asemenea, în pregătirea alegerilor locale, Antonescu a făcut curățenie în organizațiile PNL București, demițîndu’l pe Vlad Moisescu (om de afaceri din spatele lui Andrei Chiliman, cu destule probleme în justiție) și provocând plecarea din partid a lui Cristian Popescu (actualmente ales în parlament din partea Forței Civice).

Maximul de libertate, cred, pe care ‘l-a cunoscut România post decembristă a fost succesiunea de momente de la moțiunea de cenzură care a demis guvernul Ungureanu, la suspendarea lui Băsescu și, mai apoi, la referendumul privind demiterea. A fost, cred singurul moment în care altcineva în afara binomului securitate-partid a avut un cuvînt de spus vizavi de cine este la putere în România.

Din păcate, canalele de comunicare atît către vest cât și căre populația din România au stat sub un asemenea control al binomului încât tot felul de fabulații au ajuns să fie spuse. De la tembeli de 20 de ani care erau convinși că ne invadează rușii dacă nu vine Băsescu înapoi la Cotroceni, la trepăduși ai PPE care fugeau pe holurile parlamentului European anunțând că în România a fost o lovitură de stat. Recent, Martin Schultz a admis că a fost puternic dezinformat în acea perioadă și ‘și-a retras public declarațiile care susțineau teoreia loviturii de stat. Ca rezultat, guvernul de la București a fost forțat să accepte un prag aproape imposibil de atins pentru demiterea președintelui, iar tabăra lui Băsescu a răsuflat ușurată. Cvorumul a fost ratat cu 1,7 milioane de voturi în condițiile în care susținătorii lui Băsescu nu s’au prezentat la vot.

Câștigarea alegerilor de către USL în Decembrie 2012 a fost probabil ultimul act sincer executat de această alianță. Noul cabinet Ponta, investit în parlament după semnarea de către Victor Ponta a faimosului “pact de coabitare” (Antonescu a refuzat să’l semneze, iar Daniel Constantin nici măcar nu a fost consultat) a reprezentat oficializarea cooptării lui Ponta în sistem. Binomul securitate-partid s’a reconsituit, și, pe lîngă misiunea de a distruge PNL-ul a mai apărut o imperativă scrisă cu litere de foc. Crin Antonescu nu trebuie să ajungă președinte.

Construcția USL a fost de așa natură încât să aducă PSD și PNL la guvernare și să ofere președinția PNL-ului odată cu expirarea actualului mandat al lui Băsescu. Iar numerele erau descurajante pentru orice opozant, Antonescu fiind cotat câștigător din primul tur. Motivul pentru care Antonescu nu poate ajunge președinte este unul extrem de simplu și care, sunt sigur că scapă multora. În fond, securitatea, a mai trecut peste un președinte care nu ‘i-a aparținut. Doar că, de data asta președintele are o armă în arsenal mult mai accesibilă față de perioada 1996-2000. Un referendum (prerogativă încă constituțională a președintelui) va deveni valid cu 25% participare, legea urmînd a intra în vigoare din 2015. Dacă adunăm la aceasta faptul că preferințele monarhiste ale românilor au ajuns la 27-30% și că orice monarhist va participa la un asemenea referendum, validarea monarhiei ca opțiune de organizare statală devine extrem de probabilă (ar trebui să participe 28-31% din republicani ca să păstreze majoritatea de partea republicii, și oricine va face campanie pentru republică va trebui să îndure asocierea cu comunismul ceea ce nu este de dorit în perspectiva politică). Un asemenea referendum validat ar avea efecte catastrofale pentru binomul partid-securitate pentru că ar avea ca efect introducerea unui nou jucător pe scena politică, un jucător cu profunde legături spre democrație, care ar putea asuma destul de repede rolul de arbitru pe care îl joacă în cadrul monarhiilor constituționale din Europa iar sistemul ar scăpa de sub controlul celor ce ‘l-au controlat pînă acum.

Habar n’am dacă intenția lui Antonescu este pentru declanșarea unui asemenea referendum. Cu siguranță, pînă acum nu s’a pronunțat în acest sens, iar proiectul de constituție care n’a mai trecut de parlament în sesiunea precedentă, încă conține acel articol 152, dar cert este că e un risc mult prea mare pentru “baieții cu ochi albaștri” să aibă în acea poziție o persoană pe care n’o controlează și care poate apăsa oricând pe trăgaci.

Dacă aveați nevoie de o explicație pentru ceea ce se întîmplă acum pe scena politică aceasta se reduce la două mari directive. Trebuie distrus PNL-ul și Antonescu nu trebuie să iasă președinte. Primul este un proiect cu durată mai lungă, al doilea are un deadline clar și, în această cheie, absolut toate mișcările începând cu 9 Decembrie 2012 au sens.

Ponta a trecut în barcă cu Băsescu, a preluat lejer agenda guvernului Boc și doar vetoul PNL a oprit Legea Minelor să treacă de parlament în 2013. Același lucru cu legea amnistiei. Anchetele vizavi de deturnările de fonduri făcute de miniștrii PD zac în repaos, în loc de asta justiția și serviciile sunt cu tunul pe toți vectorii de imagine PNL.

Începînd cu intrarea la guvernare de după demiterea guvernului Ungureanu și pînă azi PNL-ul a pierdut numeroși membri marcanți care au fost compromiși dintr’un punct sau altul de vedere în fața opiniei publice fie prin acțiuni ale ANI, fie prin sentințe în justiție, fie prin propriile declarații surprinse în situații informale și făcute publice. Acești membri sunt: Mircea Diaconu – fost ministru al culturii, Corneliu Dobrițoiu – fost ministru al apărării, Gheorghe Becali, Andrei Marga – fost ministru de externe, Radu Stroe – fost ministru de interne, Varujan Vosganian – fost ministru al economiei, Relu Fenechiu – fost ministru al transporturilor, Daniel Barbu – fost ministru al culturii, Mariana Câmpeanu – fostă ministră a muncii, Călin Popescu Tăriceanu – fost prim ministru. Următorii membri marcanți sunt fie sub atac la ora actuală fie au fost sub atac continuu și încă nu au fost compromiși sau încă nu au cedat: Eugen Nicolăescu, Ramona Mănescu, Dan Radu Rușanu și Daniel Dăianu.

În paralel cu aceasta, PNL a trecut prin două momente de schismă internă, primul s’a petrecut în pregătirea alegerilor locale din 2012 care a dus la părăsirea PNL-ului de către Dan Cristian Popescu, președintele organizației PNL Sector 2 și personalitatea cu cea mai mare vizibilitate din PNL pentru Sectorul 2, precum și a echipei acestuia de conducere. Cel de al doilea a fost odată cu excluderea lui Vlad Moisescu fapt ce a atras plecările din PNL a deputatei Diana Tușa precum și a celui mai vizibil membru PNL din capitală, Andrei Chiliman acesta executînd o desprindere către un “nou partid liberal” fondat după modelul PLD din 2006. Deși Chiliman a contat pe o dislocare mai mare de membri marcanți ai partidului, aceasta nu s’a petrecut. Ultimul care a plecat a fost, însă Călin Popescu Tăriceanu, după ce propunerea sa de demitere a lui Antonescu a fost întîmpinată cu tăcere în ultimul congres al biroului politic național al PNL. Se zvonește că și Radu Stroe ‘l-ar urma.

În tot acest interval, PSD-ul ‘l-a pierdut doar pe Adrian Năstase care oricum fusese trecut pe linie moartă în 2012, la prima condamnare.

Motivul pentru care Ponta nu ‘l-a acceptat pe Iohannis în guvern a fost pentru că vizibilitatea PNL nu are voie să fie decât în scădere, iar numirea lui Iohannis ar aduce un puternic întăritor de imagine pentru prezența PNL în spațiul public. Asta a constituit și motivarea înființării unui post de vicepremier pentru Daniel Constantin astfel încât ponderea numirii lui Iohannis să scadă de la 50% la 33%. Semnalul de atac ‘l-a dat Voiculescu la congresul PC din 2013, moment în care Crin Antonescu a pierdut accesul la Antena 3 și implicit accesul la publicul de 800.000 – 2.300.000 pe care’l atinge acel post de televiziune. Apoi, încet, încet, postul ‘și-a schimbat orientarea și ‘l-a scos pe Antonescu în offside acuzîndu’l de blat cu Băsescu (poate cea mai mare ofensă în viziunea telespectatorilor Antenei 3). Ca să le susțină mesajul, în partea cealaltă a galeriei, resturile PD-ului și nulitățile PMP-ului au început să guițe că ‘l-ar susține pe Antonescu dacă se rupe de PSD. De parcă Antonescu ar avea nevoie de cele 5 procente pe care le mai screme PD-ul sau cele 7 la care poate să spere PMP-ul.

Atunci când și din stânga și din dreapta se aude același lucru, e clar că sunt înțeleși. Ponta nu numai că a preluat agenda fostului guvern Boc, dar din clipa în care a făcut-o au încetat toate atacurile asupra lui de unde, înainte, nu trecea săptămîna fără un plagiat sau vre’un altfel de scandal. Îmi devine din ce în ce mai clar că fii rătăcitori Ponta și Voiculescu, după ce au încercat din răsputeri să’l detroneze pe Băsescu au ajuns la concluzia că e mai comod să se alieze cu el, în condițiile în care termenul de expirare se apropie iar binomul partid-securitate, poate să funcționeze liniștit și cu ei, în fond nu e prima dată când PSD și PUR/PC fac jocurile acestor structuri.

În ceea ce privește a doua prioritate, aceea ca Antonescu să nu ajungă președinte, în situația în care USL s’a rupt, ea poate fi atinsă doar prin blocarea accesului lui Antonescu în turul doi, iar mutarea pentru acest scop doar ce s’a materializat. Călin Popescu Tăriceanu poate canibaliza destul din electoratul lui Antonescu, astfel încât acesta să cadă pe locul 3, fie după Mihai Răzvan Ungureanu (ori un independent cu nume mare, gen Isărescu) care va alerga pentru coaliția PD+PMP+FC+PNȚCD (dacă nu cumva PNȚCD va fi vehicolul pentru Tăriceanu) și un Sorin Oprescu independent (cu destul sprijin PSD ca să intre în turul 2) fie un George Maior cu puternic suport PSD în cazul în care Tăriceanu va deveni candidatul “dreptei”.

Încă nu cred că Tăriceanu a fost cooptat de sistem. Cred că omul este disperat să redevină relevant, și nu a gestionat psihic înlocuirea din 2009, iar “băieții” îl prelucrează astfel încât să obțină comportamentul dorit de ei. Nu cred în șansa lui Tăriceanu de a câștiga alegerile, scopul său este să fie un iepure gen Stolojan în 2000 care să atragă spre el electoratul tradițional PNL.

Rămîne de văzut cine mai pică, cine mai pleacă, cum se mai rupe… Oricum ordinul pe unitate e clar: foc de voie către PNL.

PS: ‘Mi s’a părut o mutare extrem de josnică în emisiunea lui Gâdea când a prezentat “pozele cu familiile Băsescu și Iohannis împreună” fiind niște poze făcute în 2006 sau 2007 când Băsescu și cu nevastă-sa au vizitat Sibiul într’un weekend, orașul fiind capitală culturală europeană în acel an… Apropo, tot de atunci am și eu poză cu Băsescu, și e în același tricou verzui. Poate că m’oi fi dat și eu cu Băsescu, nu? Doar tot îl susțin pe Antonescu, deci e clar.

Categorii:Politice Etichete:, , ,

Cum a facut Basescu Antena 3 mare…

Basescu, in plin delir alcoolic, in noaptea de dupa referendum a iesit in conferinta de presa si a cerut public romanilor sa „boicoteze” emisiunile Antenei 3 pret de o saptamina. Nu e prima oara cind Basescu se razboieste cu Antena 3, si culmea este ca, pe masura ce atacurile lui Basescu se intetesc, parca tot mai bine ii merge postului, tot mai multi telespectatori prinde ceea ce inseamna mai multi bani din publicitate.

20120731-002809.jpg

Zilele astea premergatoare referendumului, Antena 3, un post de nisa cu 7-8 emisiuni pe zi, absolut toate de stiri sau de comentariu politic, a batut aproape zi de zi, liderul traditional de piata, PROTV, in ziua de 29 laudindu-se cu un numar de telespectatori unici de 6,8 milioane si un virf de market share de 34%! Sunt niste numere de neatins in oricare alta tara si in oricare alta situatie de un post cu un asemenea profil.

E o explicatie foarte, foarte simpla pentru acest lucru si are de-a face cu mania tovarasului Basescu pentru unanimitate. Asa a invatat el la scoala de cadre ca toate deciziile se iau in unanimitate si ca liderii nu au voie sa fie criticati. Asa ca, a facut, a-nvirtit, a misculat, si a transformat Realitatea TV intr-un post basist. Nu i-a fost extrem de greu, erau destui basisti pe acolo si inainte de a „intoarce armele. Dar odata ce le-au intors, spectatorii i-au cam parasit cu timpul. Daca inainte de 2009 cam 67% din antibasisti preferau Antena 3 si 33% Realitatea, odata ce postul a disparut din peisajul mesajelor impotriva lui Basescu, a avut loc o recanalizare a preferintelor telespectatorilor. Daca cei impotriva basismului, au ramas cu un singur loc din care isi mai pot lua stiri (la fel este si in presa scrisa), e cit se poate de normal sa se indrepte intr-acolo.

Ironic este ca Basescu este pornit la nivel declarativ impotriva lui Vociulescu (mogulul rau), dar prin strategia sa are grija sa ii umple buzunarele lui Voiculescu de bani veniti din advertising, veniti din market share. Si, da, ar fi extrem de usor sa reduca popularitatea Antenei 3. Ar fi de ajuns ca una-doua din multele televiziuni de stiri inventate in ultima vreme sau existente mai demult, macar sa mimeze credibil impartialitatea. In loc de asta, dobitocul, mai dihai ii intarita.

Categorii:Politice Etichete:,

Asumarea

ATENTIE: articolul urmator contine vulgaritati… (nu e vina mea, m-a provocat Plesu)

Am ajuns sa cred, dupa ultimele zile, ca cel mai daunator atribut al democratiei din Romania este lipsa de asumare. Nu demult m-am enervat pe votantii lui Remus Cernea care nu au fost capabili sa isi asume votul. Au dat cu el pe Cernea ca si cum l-au aruncat la gunoi. Dupa momentul turului 1 din 2009, relatia sustinatorilor cu Remus Cernea s-a incheiat. Actiunile omului pe care ei il alegeau sa-i reprezinte pentru 5 ani nu i-au mai reprezentat, dar pentru ei asta nu a constituit in nici un fel o greseala a lor in a-i acorda votul. De ce? Pentru ca nu si l-au asumat.

De altfel nici nu pot fi prea suparat pe ei cind problema vine de fapt de mult mai sus! Atunci cind in parlament exista votul secret ce mai poti cere alegatorilor? Nu si-a pus nimeni problema ca noi, votantii, nu avem acces la deciziile alesilor nostri? Oare chestia asta nu ar trebui sa primeze fata de „anonimitatea” care ar trebui sa-l protejeze pe deputat sau senator de repercusiunile votului sau? Oare patura asta a anonimitatii, venita direct din epoca comunista unde nu aveai voie sa vorbesti impotriva partidului sau impotriva conducatorului tau direct, nu duce la o cultura a lipsei de asumare ce ajunge sa se raspindeasca peste tot?

Tin minte cu ceva vreme in urma un discurs al tovarasului Traian Basescu in care spunea: „a fost greseala mea si mi-o asum”. Cum? Scuze nu si-a prezentat vreodata. Ce a insemnat „asumarea” asta la Traian Basescu? Comportamentul nu si l-a schimbat, a continuat pe aceeasi linie, doar e „comandant de cursa lunga”.

Am vazut ieri o serie de interviuri luate pe strada vizavi de dorinta oamenilor de a merge la vot duminica. In afara de doi basisti care au spus clar cu subiect si predicat ca ei stau acasa pentru ca vor ca tovarasul Basescu sa revina la Cotroceni, dar au mai fost si altii care, vezi Doamne, nu voteaza pentru ca nu au pe cine alege, sau ca daca pleaca Basescu vin rusii peste noi, sau se duce justitia sau mai stiu eu ce alte neghiobii.

Ma uit la intrebare: „Vrei ca presedintele Traian Basescu sa fie demis? DA. NU”… Nu e despre nimeni altcineva decit despre Basescu. Cum sa poti spune ca n-ai cu cine sa votezi? Cum poti, raportindu-te la aceasta intrebare, sa afirmi: „Nu am motive să merg la referendum. Nu văd nici un motiv să înlocuiesc un berbec cu două gâşte.” – A. Plesu. Si totusi, zic eu, berbecului nu-i e imposibil sa te futa-n cur, gistelor da.

Hai s-o luam pe scurtatura: referendumul de duminica este despre plecarea lui Basescu, vrei sa plece in 2012 sau in 2014? El de plecat, pleaca oricum. Deci pavaza justitiei, luptatorul anti-rusiei, dispare oricum in maxim 2 ani, ca presedinte pe viata nu e. Ce facem atunci? Schimbam constitutia ca sa nu ne invadeze rusii? Apropo, si cu justitia, pina in 2014 Nastase e demult iesit din puscarie, daca se aplica un pic, iese chiar anul asta, deci? E simplu! Vrei ca Basescu sa plece azi? Te duci duminica si pui o stampila pe DA. Vrei ca Basescu sa plece peste doi ani? Stai acasa. Iti e subiectul indiferent? Nu te poti hotari? Vino si anuleaza-ti votul este singurul mod in care nu votezi cu Basescu.

Eu ma duc la referendum si votez DA. Nu mi-e frica s-o spun, si nu mi-e frica sa mi-o asum. Si nu am nevoie de 100 de motive pentru asta, desi sunt sigur ca se pot gasi. Am un singur motiv:

Sunt monarhist, dar si, presupunind ca nu as fi, faptul ca jigodia asta de comunist isi permite sa spuna despre Regele Mihai asa ceva si dupa aia se duce pe la Bruxelles sa fie IMAGINEA ROMANIEI????? Asa ceva nu. Asa ceva imi face decizia la referendum extrem de simpla. Tovarasul Basescu nu respecta pe nimeni. Pe nimeni! Provoc pe oricine poate sa-mi produca un fisier audio sau video in care Basescu isi declara respectul pentru cineva, oricine ar fi el, pina si Nicolae Ceausescu. Pina si Cristoiu (om fara complexe, de altfel) e surprins de spusele tovarasului marinar si asta cred ca spune multe.

Dar si mai multe, la faza cu respectul, cred ca spune urmatorul clip video:

Astazi Basescu ii are in tabara sa pe tovarasii Plesu si Liiceanu, altfel monarhisti declarati. Eu zic ca e ok, in tabara mea stau oameni ca Eugene Ionesco si Corneliu Coposu. Nu pot spune ca le duc lipsa celor doi lingai basisti mai sus mentionati. Un singur lucru mi-ar placea sa stiu, nu neaparat public, doar pentru mine asa ca sa imi formez eu o parere, Plesu si Liiceanu sunt platiti, au ordin pe unitate sau o fac din convingere?

In rest e simplu:

  • Vot DA = Basescu, pa! (2012)
  • Vot NU = Basescu, pa! (2014)
  • Vot ANULAT = Nu ma intereseaza.
  • Neprezentare = Basescu, pa! (2014).

Eu votez DA. Voi ce aveti de gind sa faceti?

Vilosu’

Fix in ziua in care spera si Base’ sa-i iasa o lovitura de imagine, o poza cu Nastase-n zeghe sau macar cu catuse la maini, i-au tras-o Ponta si cu Antonescu pe sistem stereo. Atunci cind Cezar Preda, unul din tembelii pe post de portavoce a PD-ului, il caracteriza pe Antonescu ca fiind „discret ca o ranga”, habar n-avea ce va sa vina. Lovitura de imagine care a incasat-o ieri Baselu’ l-a facut sa se dea la fund vreo doua ore, disparitie similara cu aia din Ianuarie cind cu Piata Universitatii. Dupa care, la reaparitie, n-a scos un cuvint despre subiectul zilei, decit sa zica „nu-i pa numele meu”.

Cronologic vorbind, Base a incercat din rasputeri sa ofere imaginea lui Nastase in catuse. Nu i-a iesit si asta cred ca l-a afectat psihic rau. Nu i-a iesit nici in seara arestarii cind a chemat toti ziaristii pe care ii putea el gasi, si, la naiba, s-a-mpuscat Nastase. Dupa aia a fortat mana IML-ului, si l-a scos de la Floreasca inainte de expertiza. Dar, ce sa vezi? Nastase era pe targa, dar cu mainile libere, capul sus si privirea demna… Nu-i nimic, a mai incercat odata ieri, cind judecatoria l-a adus de la Jilava ca sa-l anunte ca ii accepta cererea de renuntare a cazului. Si ce sa vezi, frate? Nici acum nu era Nastase in catuse. Pe linga faptul ca le-a dat basistilor niste rahat sa mestece, presupun ca, in curind, il ia pe El Comandante cu fierea, daca il mai vede pe Nastase fara catuse. Si, la cum s-au derulat lucrurile pina acum, nu cred ca se va intimpla prea curind sa apara imaginea dorita de Basel.

Daca n-a iesit asta, a incercat-o p-a doua ieri. STENOGRAMELE!!!!!! Lasind la o parte absurdul faptului ca o asemenea discutie nu poate fi retinuta pe stenograme, lasind la o parte faptul ca in PNL nu exista cultura stenogramelor, continutul este vax albina… Deci si interceptari sa fie, si reale sa fie, si tot e degeaba, pentru ca nu exista nici un fel de informatie compromitatoare in ele. Se cam vede ca i-au taiat de la butoane.

Si n-a apucat Baselu’ sa se bucure un pic, pentru ca ieri, Ponta a obtinut permisiunea de la Antonescu si-a bagat jurnalistii in Vila Dante. Vila ce si-o pregatea tovarasul Basescu pentru pensionare, ba chiar, s-a aratat ca avea deja un mare apetit pentru piscina acestei vile, el stind acum, gard in gard cu ea. Milionul de Euro bagat din bani publici in ultimii trei ani, cind se taiau salarii si pensii si cind crestea TVA-ul o sa ii iasa pe nas lui Base. Sa crezi ca viloaca aia a fost renovata de Boc pentru nu stiu cine altcineva, trebuie sa fii chiar batut in cap in cel mai rau mod.

Nici nu mai conteaza ca alaltaieri au saltat un fost director ANAF, de la care au scos 600.000 de Euro CASH. Nici nu mai conteaza ca azi, Daniel Chitoiu, a decuplat Energy Holding de la banii statului, si cit de bizar e cum fluxul banilor ajunge la EVZ, B1 si pe la Realitatea. Aproape ca nu mai conteaza nimic din toate astea. Ieri, prin imaginea presedintelui Basescu, a trecut trenul, dupa care a dat inapoi si a mai trecut odata. Tovarasul Basescu a fost atins, fix unde doare mai tare. La capitolul casa. S-a amintit si cum a cerut tovarasul si resedinta cea mai opulenta a lui Ceausescu, ca resedinta de serviciu, faimoasa deja Vila Lac 3 unde se tot intilnea, evident complet constitutional, cu conducerea PD-ului, s-a amintit si cum, vara de vara, tovarasul Basescu se foloseste de vila lui Ceausescu de la Neptun, s-a aminit si de complexul Foisor din Sinaia si cite si mai cite. Este cit se poate de clar, de azi incolo, sper ca pentru toata lumea, ca Basescu Traian, n-a incetat niciodata sa fie un „tovaras” si ca nu ii poate fi atribuita in nici un caz calitatea de domn.

Categorii:Politice Etichete:,

Salut revenirea PD-ului

Nu, nu e o greseala de tipar. Imediat ce au fost evacuati de la putere, activistii portocalii au inceput sa bage iar capul pe usa antenelor, asta chiar daca e „o televiziune malefica facuta sa serveasca interesele lui Voiculescu la care nu se uita decit o mina de oameni si aia spalati pe creier”. Si ce alta ilustrare mai apta a ipocriziei decit aceste specimene?

Scoaterea din context, raspunsul fara continut, atacul constant asupra pozitiei adversarului sunt „arme” obisnuite in arsenalul oricarui politician; m-am lamurit de asta urmarind dezbateri politice din tari mai „civilizate” ca a noastra cum ar fi Australia sau SUA. Dar PD-istii sunt la cu totul alt nivel fata de restul politicienilor. Nu exista specimen mai apt sa se comporte ca un manglitor ordinar, ca un borfas care-ti intoarce potofelul in fata ta dupa care se da victima c-ai fi vrut sa-l furi. Cum e posibil sa-l acuzi pe Ponta ca da doar opt la suta inapoi bugetarilor acum in iunie si sa sustii ca tu le-ai fi dat 15? Cum e posibil sa acuzi guvernul Ponta ca nu vrea sa dea inapoi banii taiati abuziv de guvernarile portocalii de dupa 2009, cind in prima zi de guvernare a transat toate problemele de restituire. E adevarat ca banii nu vin inapoi de maine, dar macar exista pus la punct un plan de reintregire a salariilor si de restituire a CAS-ului, si asta a fost facuta in ZIUA 1 de guvernare. Cum poti sa acuzi toate astea in conditiile in care tu ai sustinut doua guverne care nu au facut altceva decit sa ia din orice sursa posibila, iar ultimul guvern a taraganat chestiunea maririi salariilor timp de 78 de zile, de la investitura si pina la demitere, iar problema pensiilor impozitate abuziv a ignorat-o cu desavirsire?

Cum toate astea? E simplu, trebuie sa ai carnet de PD-ist, si merge.

Dar poate cea mai mare insulta o reprezinta acuzele de inconsecventa. Cum poti sa acuzi asa ceva cind toata epoca PD este definita de inconsecventa. Basescu iesea in 2009 din criza in fiecare luna si a dracului recesiune s-a incapatinat sa persiste pina in 2011, pe urma a anuntat ca nu taie pensii si salarii si nu mareste TVA, dupa aia a taiat si pensii si salarii ca sa nu mareasca TVA, dupa aia a marit si TVA-ul, ba nu-si dadea demisia Boc, ba era stabilita de luni de zile rocada Boc-Ungureanu, ba l-a scos Basescu in ultima clipa pe Ungureanu din mineca, pentru ca l-ar fi refuzat Ponta… E ca si cum un violator acuza un om oarcare de hartuire sexuala, iar atunci cind i-se aduce aminte propriul istoric, clameaza ca n-a fost viol, doar a vrut sa verifice daca fata-i virgina, dupa care nu i-a mai dat curva drumul pina n-a terminat treaba.

Cum poti sa ai o mina calma in fata unei asemenea sfidari? Demult am sustinut ca un singur om a stiut sa trateze PDistii asa cum merita. Si asta a fost Ciutacu cind l-a amenintat pe Hoara ca il ia la palme daca continua cu potlogariile. Jigodiile astea nu merita sa fie in politica, nu merita nici macar votul nevestelor lor, dar cred ca e un lucru bun ca s-au intors la TV. Ne aduc noua, celor care vroiam pina ieri sa votam USL, de ce ciuma trebuie sa pazim tara, si pe noi insine, la urma urmei.

Categorii:Politice Etichete:,