Arhiva

Posts Tagged ‘sociale’

De ce nu’i am eu la inimă pe „bicicliști”

Mai întâi să definim bine termenii. E vorba de ipocriții ăia care fac scandal că n’au pe unde să se dea pe două roți de acasă pînă la serviciu, deși dac’ar avea pe unde, mai mult de 2-3 luni din an nu s’ar da. De ce? Pentru că în București mai și plouă, mai și ninge, mai și vin zile cu 30 de grade la umbră, iar la serviciu nu poți să vii și să puți ca un animal de la zoo, și vestiare și dușuri nu sunt decât pe la spitale, nicidecum în fermele corporatiste în care se tormentează ei. E vorba de ăia care au mereu senzația că au dreptul la orice în trafic, inclusiv să taie un bulevard aglomerat de 3 benzi, de pe prima pe ultima că au chef să facă la stînga și au dat din mînă așa că, coaie șoferii, tre’ să le permită, lasă că e zonă de 70 și ei de abia se tîrăsc cu 20 la oră. E vorba de ăia care, dublează abilitatea de a merge pe bicicletă cu spiritul cel mai românesc de a fi cât mai ego-centric posibil și dacă, doamne ferește, le sugerezi că mai există și un alt mod de a privi lucrurile, cum ar fi să faci stânga în zonele cu trafic aglomerat pe la trecerile de pietoni, te umplu de rahat și afurisenii din cap pînă în picioare înainte să apuci a’ți termina propoziția.

De ce m’am enervat pe ei acum? Din nou? Pentru că în vremea asta ASR Principele Nicolae, s’a implicat într’un proiect pe bicicletă pentru a strînge fonduri pentru Asociația Curtea Veche, fonduri dedicate cumpărării de cărți pentru copii și donarea lor în comunitățile sărace din țară. Este, dacă vreți, o formă evoluată de a combate analfabetismul la copii. Partenerul său de fundraising este nimeni altul decât Alex Ciocan, poate cea mai importantă personalitate a ciclismului românesc de după 1989, cu aproximatix 30 de titluri de campion național și 60 de podiumuri, participări în competiții internaționale și naționale printre care și 15 tururi ale României, de asemenea este expertul rezident pentru Eurosport România atunci când au de transmis orice eveniment ciclist.

Proiectul lor de a populariza cauza copiilor săraci ce nu au acces la cărți presupune realizarea unui mare raid ciclist pe o distanță de aproximativ 1000 de kilometri, între 23 Aprilie și 3 Mai, cu plecare din Sighetul Marmației și sosire la Constanța. Pe lângă o cauză nobilă, și o aventură demnă de visele umede ale oricărui ciclist, implicarea lui Alex Ciocan în eveniment ar fi trebuit să asigure un impact serios în conștiința comună a “bicicliștilor”.  Cu toate acestea, deși evenimentul este pe drum, cicliștii amatori care să însoțească, măcar parțial plutonul, nu prea dau pe dinafară. Hai să zicem că, pe prima etapă Sighet-Dej, nu suntem în bazinul geografic al “bicicliștilor”, dar să fiu al naibii dacă nu pun pariu că nici la etapa de joi 30 Aprilie, Sinaia-București, nu au să dea pe dinafară cu susținerea.

De ce spun asta? Pentru că lăsînd la o parte suportul în natură, cel mai ușor le era la îndemînă să facă o donație. Astăzi, 24 Aprilie, pagina de fundraiser a ASR Principele Nicolae anunța că s’au strîns 4120 de RON (de presupus că majoritatea au venit de la oameni ce se definesc mai întâi ca monarhiști), în vreme ce pagina de fundraiser a lui Alex Ciocan se lăuda cu numai 10 RON (de presupus că au venit de la o persoană care se definește mai întîi ca ciclist).

ASR Principele Nicolae

AC

În acest răstimp, “Prima Evadare” a încheiat fazele de Pre Sale, Early Registration și Registration și mai acceptă participanți doar contra costurilor de 90 de RON, 100 RON sau 140 de RON (pentru o familie întreagă). Sunt sigur că pe 10 Mai (ce ironic aleasă ziua!) o să avem cu toții facebookul invadat cu poze de la eveniment în care o să avem prilejul să vedem sutele de “bicicliști” cum se calcă pe pinioane pe un drumeag de țară.

Băh, “biciclistule”, data viitoare când îți tragi jegării pe cur și te admiri în oglindă cu casca pe cap și tricoul “de echipă” pentru care ai plătit un preț în euro, gândește-te că șoferul care te ignoră în trafic te tratează cu același dezinteres cu care tratezi și tu copii ăștia care ar fi atinși de efectele campaniei “Cărțile copilăriei”. Dar știu, e greu de tot să’i ceri empatie bizonului, e un mușchi pe care nu’l flexează des, ei la “biciclism” lucrează mult gluetus maximus așa că e normal să’i doară’n cur de restul.

Reclame
Categorii:Diverse, Personale Etichete:, ,

Problemele și soluțiile Bucureștilor (partea I)

Cum a venit primăvara și s’au dezmorțit muștele, am văzut că au început să facă gălăgie și “părțile interesate” de bunăstarea bucureștenilor. Tovarășul Ștefan “din suflet pentru suflet” Florescu s’a gândit ce bine ar fi să pună de-o plimbare în jurul Parcului (în eternă reconstrucție) Drumul Taberei cu câteva sute de amețiți. Mai face și el o petiție că’i la modă, mai dă și el un interviu la TV, poate se potrivește cu Rareș care dă drumul parcului și poate să vîndă povestea cum că el ‘l-ar fi forțat pe primar să deschidă parcul. Că deh, asta este esența politcii din România: mitul lui Harap Alb, care în fruntea maselor indignate, forțează statul să… ceva. Faptul că pentru mulți politica încă se calculează în termeni atît de viscerali spune multe vizavi de îndobitocirea poporului ăsta proiectată de comuniști și menținută, dacă nu cumva chiar perfectată, de majoritatea covârșitoare a politicienilor de după 1989. De asemenea merită reținut, că statul însuși a ajuns să joace rolul chiaburilor asupritori pe care proletariatul revoltat trebuie să’i pună la muncă. E o viziune îngrozitoare, și, dacă cumva nu pricepeți de ce, înseamnă că sunteți mai degrabă parte a problemei decât a soluției.

Nedorind să fie dat uitării așa ușor, tovarășul Nicușor “n’am nici un interes să fiu consilier, doar primar general” Dan ‘și-a oferit serviciile cui altcuiva decât DNA-ului. Pe sistemul, unde e puterea azi? La DNA. Buun! Hai să turnăm și noi un pic, poate își mai aduce amintea lumea de noi, și poate ne lipim și noi de un pic de putere.

2015 este un an de poziționare pentru campaniile din 2016. În primăvară alegeri pentru locale, în toamnă pentru parlament. Dacă aveți cumva impresia că doar ce am terminat o tură de alegeri, nu greșiți, dar deh, românului îi place cu alegeri, are de recuperat după 40 în care pe politic ‘l-a durut în cur fără perdea de dorințele poporului, acuma măcar se duce să ștampileze. Oricum politicienii practică aceleași jocuri mizerabile ca cele de dinainte de ’89, clasa politică fiind incapabilă să se reformeze și căzînd pradă aceleiași avarități pe care o resimțeam din plin și în perioada comunistă. Dacă am fi fost regat în loc de republică, măcar o tură de alegeri am fi putut să evităm, dar majoritarilor le place prea mult să se bălăcească în gunoaiele lăsate de sovietici ca să ceară așa ceva. Ei au treburi mai importante, gen parcuri și mafii imobiliare. Din punctul ăsta de vedere, vajnicul popor român se comportă ca un doctor idiot care, în loc să trateze un cancer, se apucă și tratează fiecare simptom în parte. Rezultatul va fi același.

Problemele Bucureștiului sunt simple, dar sunt fundamentale, iar încăpățînarea cu care s’au abținut de la a-le rezolva toate recoltele de primari din 1990 încoace, mă face să cred că mai degrabă e vorba de rea intenție decât de incompetență. Și mai mult mă face să cred că orice alt primar va veni în locul lui Oprescu (dacă va veni, că nu’i nimic sigur) nu va face decât să perpetueze lungul șir de măsuri iresponsabile. În 2012, pregătind un articol despre campania electorală de la locale, am ajuns la concluzia că Bucureștiul are 4 probleme mari și late. Dintre acestea, două erau unice pentru București, încă una fiind comună tuturor orașelor din țara asta, iar calaltă fiind endemică României întregi. Dacă aș fi scris vre’un articol în 2008, aș fi picat pe aceleași patru probleme. La fel și în 2004. Foarte probabil, la fel ar fi fost cazul și în 2000.

Cele 4 probleme sunt: înghesuiala, parcările, câinii vagabonzi și lipsa de educație. Remarc astăzi cu plăcere că, deși sunt sigur că tangențial, cel puțin în perimetrul pe care îl frecventez eu din Sectorul 6, câinii vagabonzi au cam dispărut. Țin minte cum în 2013 am citit ceva prin presă despre niște contre cu Vier Pfoten ale primăriei, dar adevărul este că dacă s’a făcut într’adevăr ceva pentru eliminarea acestei probleme, este un lucru extrem de bun. Cu toate acestea, dintre cele 4 probleme fundamentale, este cea care se putea rezolva cel mai ușor, de fapt rezolvarea sa a tot fost amînată de fripturiștii de la ONG-uri care au tot căpușat banii statului vreme de două decenii în vreme ce câinii vagabonzi împînziseră tot orașul și pe care, probabil, ultima schimbare de regim ‘i-a prins în offside și au rămas fără nici un prieten pe interior.

Această problemă a câinilor vagabonzi o consider îmbunătățită, dar ne trebuiesc cel puțin 4-5 ani consecutivi de absență a patrupedelor de la vedere înainte de a putea declara un caz închis. De asemenea, merită remarcat că, dintre cele 4 probleme, aceasta era cea mai superficială, iar rezolvarea a fost una în spiritul obișnuit al acțiunilor administrative: “să se taie”. Din păcate nici una dintre celelalte probleme nu se pretează la o asemenea rezolvare.

Tur electoral după tur electoral ne sunt aruncate aceleași petarde de către toți candidații, piste pentru biciliști, zone pietonale, parcuri IT, rezervații naturale, străpungeri, centură, pasarele, reabilitări termice ale blocurilor. Dar astea nu sunt nimic altceva decât bagatele; motive de cheltuit bani din buget și de fraierit fraieri pentru voturile lor.

În părțile următoare voi analiza cele două probleme unice Bucureștiului, pe cea endemică țării (e vorba de lipsa de educație) am s’o las la o parte pentru că nu primăria (deși școlile generale sunt în jurisdicția sa) sau consiliul general o pot ataca. Este un subiect extrem de lung așa că: va urma…

Categorii:Bucuresti Etichete:, ,

Reconcilerea națională…

‘Mi-au căzut ochii zilele astea pe mai multe articole care tot îndeamnă la reconciliere cu și la înțelegere față de votanții PSD-iști, articole ce ne roagă să înțelegem că votanții PSD sunt de fapt părinții și bunicii noștri și nu sunt săracii destul de informați sau destul de conștienți de ceea ce fac ei și cum își influențează ei viitorul negativ, votîndu’l pe Ponta…

Și totuși, din toate diatribele astea îmi apare cât se poate clar faptul că autorii lor, nici în cel de-al 37-lea ceas nu sunt în stare să priceapă ceea ce li-se întîmplă. Ei nu înțeleg că orice ar spune ei despre înțelegere și despre filozofie de viață și oricât de sinceră ar fi preocuparea lor, toate cuvintele lor vor cădea pe urechi surde pentru că ei nu mai au, și asta încă demult, nici un fir de credibilitate în ochii celor cărora se adresează.

Se plîng unii și alții de dezbinare, se bate apa în piuă că Ponta a adus România înapoi la harta din 1913 și că societatea este mai dezbinată decât oricând, dar nici unul dintre cei care acum se strofoacă de grija unității naționale și de dorul încetării urii nu sunt dispuși să privească în interiorul lor și să accepte cât rău au făcut Băsescu&co. României din 2004 și pînă acum, să realizeze măcar o secundă cât de profund s’au înșelat și să admită față de ceilalți că poate nu au fost nici ei infailibili.

Degeaba…

Niciodată vre’unul dintre cei 400.000 de amețiți care au votat cu Macovei nu vor accepta că Ponta va ajunge să controleze justiția pentru că Macovei ‘i-ar fi pus-o pe tavă președintelui (Băsescu, la vremea aceea). Niciodată vre’unul din ei nu va accepta că baba delira la Bruxelles cu 1.5 milioane de voturi fraudate, dînd dovadă cam de tot atîta capacitate de logică și raționament cam ca atunci când a votat pentru ACTA. Degeaba ne căcăm pe noi, domnilor Tolontan și Guran, cu reconcilierea, cu recunoașterea faptului că totuși nu țăranii și ne-educații ‘i-au dat lui Ponta 40%, dacă noi vedem în Monica Macovei pe cel mai curat politician din România și nu vedem în istoricul ei de ministru cum a încercat în repetate rânduri să ne transforme în stat polițienesc, sau cum acțiunile sale ca ministru au reprezentat unul din principalele motive pentru care avem MCV pe justiție. Dacă noi “o susținem pe Monica” și ne uităm în gura ei și credem tot ce spune, uitînd că ea nu e nici mai mult nici mai puțin decât politicianul care, europarlamentar fiind, a adus cele mai mari deservicii de imagine țării ăsteia (ceea ce e destul de greu de realizat în condițiile în care a concurat cu a-gramatica EBei, și cu scandalurile de corupție ale lui Severin) atunci să nu ne mire când publicul către care vrem acum să îndreptăm îndemnurile și articolele și rugămințile ne va scuipa în față.

Dacă continuăm să numim “lovitură de stat” ceea ce s’a întîmplat în 2012 refuzînd să urmărim firul logic unde o ordonanță de urgență are aceleași puteri legislative ca o lege simplă și, pentru ca amîndouă să’și producă efectele, ele trebuiesc adoptate de parlament iar atribuțiile CCR “amputate” de ordonanța care ne-a bruscat conștiința și ficații fuseseră acordate de o lege a PD-ului trecută cu doar doi ani mai înainte (când aveau ei majoritate în parlament) deci printr’un proces legislativ echivalent, atunci ființăm în aceeași lume paralelă și nu vom ajunge niciodată la nici un rezultat. În 2012 au votat 8,4 milioane de oameni. Nici unul dintre ei nu a considerat evenimentele drept o “lovitură de stat”. Dintre acești 8,4 milioane o foarte mare parte a votat și în turul I, la ultimele alegeri, când numărul total de votanți a fost 9,5 milioane. Pe ce planetă paralelă credeți că veți obține vre’un centimetru de tracțiune cu ideile voastre atîta vreme cât încă susțineți lucruri ce multora le par aberante?

Vreți să discutați despre reconciliere? Vreți să vă faceți înțeleși de către “pontaci”? Mai bine luați o doză din învățăturile “colonelului” Turcescu și priviți în sufletul vostru mai întâi. Eliberați-vă voi mai înainte. Curățați-vă. Și abia apoi, puteți să pretindeți să vă așezați la masă cu ceilalți.

Categorii:Politice Etichete:,

10 Mai 2014

Ieri, poate mai mult ca oricând, a fost o zi a contrastelor, iar eu le-am simțit din plin, poate prea din plin pentru psihicul meu și așa destul de deranjat de manifestările cotidiene ale vieții din grădina zoologică numită România. Un colț din grădina raiului s’a coborât cumva în mocirla bucureșteană, iar eu, prin preocuparea unui foarte bun prieten (mulțumesc, din nou, Bayar!) și printr’o nemaiîntîlnită confluență a circumstanțelor, am ajuns să iau parte la Garden Party-ul oferit de Casa Regală la Palatul Elisabeta. Chiar și acolo însă, nu am putut să las în urmă senzația, din ce în ce mai apăsătoare anul acesta, că timpul reînnodării istoriei ne’a scăpat printre degete și că vom rămîne condamnați pentru totdeauna la mistuirea în micimea trivialului fiind cu toții vinovați de neputința colectivă de a cinsti cum se cuvine niște părinți care, poate, ne iubesc fără discriminare mult mai mult decât am merita.

Ieri a fost primul 10 Mai, de când se organizează Garden Party-ul, la care Maiestatea Sa Regele Mihai nu a luat parte. Regele este extrem de în vîrstă, iar starea de sănătate a Reginei Ana este destul de precară astfel încât să se fi retras din viața publică de mai bine de doi ani, dar parcă prezența an de an, chiar și într’o măsură mult mai restrînsă față de turul de forță efectuat în 2011, a regelui la acest eveniment avea darul propagării speranței că nu este încă prea târziu. Absența de ieri, însă, a avut efectul unei alarme de ceas ce, sunt sigur, a fost simțită și de majoritatea participanților la eveniment, motiv pentru care, probabil, manifestările ce au insoțit apariția Familiei Regale în balconul Palatului Elisabeta au fost mult mai puțin joviale față de ce am văzut la televizor în anii precedenți.

După scena balconului și intonarea imnului de către fanfara militară moment în care atît eu, cât și alți participanți din jurul meu, am alungat discret o lacrimă din colțul ochilor, Principele Radu, Principesa Margareta și Principele Nicolae au ieșit în grădină să salute invitații. A fost un nou prilej de a observa pe viu contrastul dintre ceea ce este normal și ceea ce este românesc. În loc ca invitații să își continuie activitățile pe care le aveau la acel moment permițînd apropierea gazdelor de ei în chip natural și lăsîndu-le acestora alegerea cui să se adreseze și pe cine să salute, cei trei membri ai Familiei Regale, au creat în grădina palatului trei vortexuri separate (căci au ieșit separat așa cum se procedează normal de către gazde) de oameni care încercau să le iasă în cale și să le rețină atenția. Desigur că și eu am urmat la o mică distanță pe fiecare din cele trei roiuri de oameni savurînd apropierea atît de neașteptată în urmă cu câteva zile de Altețele Lor. Poate cel mai înduioșător moment observat de mine s’a petrecut atunci când Principesa Margareta s’a topit atunci când ‘i-a fost prezentată nepoata unui domn pe care probabil că ar fi trebuit să’l recunosc dar care, pentru puterile mele limitate de memorie, ‘mi-a părut a fi George Marinescu, fostul prezentator al Telejurnalului, neștiind în acel moment că a murit în 2011. Ei bine, întîlnirea dintre principesă și această frumusețe de copil aflată încă la o vîrstă ce nu se măsoară în ani ci în înălțime, a adus la suprafață umanitatea unei femei care știe că nu va avea niciodată copii și iubește toți copii necondiționat ca și cum ar fi ai ei.

Seara a fost încununată cu un moment de acrobație aeriană oferit de Iacarii Acrobați, pe avioanele lor YAK-52 vopsite în culorile Armatei Regale, asemenea avioanelor românești de același tip ce au luat parte în al doilea război mondial. După acest moment succedat de intonarea de către fanfară a marșului Carol I, Familia Regală, s’a retras din nou din balcon, iar invitații au început să plece. Am făcut și eu asemenea, iar în “lungul meu drum către casă” (Șoseaua Kiseleff – Drumul Taberei) parcurs o parte pe jos, o parte cu transportul în comun, deși am căutat să’mi pun ordine în gânduri nu am reușit decât să mă scufund din nou în mlaștina mizeriei în care ne bălăcim cuprins de deznădejde, revoltă și nepăsare. ‘Mi-aș fi dorit ca ziua să se încheie triumfal, cu focuri de artificii (așa cum se mai serbează ziua independenței în tări mai civilizate ca a noastră), cu oameni ce zâmbesc în vreme ce merg pe stradă, ce știu și împart cu tine într-o microsecundă acel sentiment comun a sărbătorii… În loc de asta m’am ales cu praf pe pantofi și priviri sarcastice vizavi de ținuta mea.

Parcă în nici un alt an, ca în acesta, s’au întrecut toți în a minimiza semnificația zilei de 10 Mai. De la toți politicienii vomitoși care s’au întrecut care pe care în a “serba” ziua independenței după directivele comunistului Bodnăraș (și nu, nu mă convinge nimeni cu argumente de genul “discursul lui Kogălniceanu” pentru simplul motiv că, în aceeași cheie, ziua Europei ar trebui să fie pe 8, sau chiar pe 7 Mai, și totuși nu e), la canalia de la Cotroceni care nu a găsit alt prilej mai propice de a oferi decorații decât în această perioadă, la gunoaiele umane cu pretenție de monarhiști care ‘i-au făcut jocul sus-numitei canalii și s’au prezentat la ceremonie, la “bicicliștii bucureșteni” pe care ‘i-a transpirat grija de piste fix în ziua de 10 Mai și au organizat un “marș”, la tovarășul Oprescu ce a ținut neapărat să organizeze un spectacol de muzică de fanfară fix în aceeași zi în care fanfara militară ce probabil nu a participat la circul din Piața Constituției a încântat audiența de la Palatul Elisabeta, la PNL-iștii care nu au găsit o zi mai propice pentru a’și organiza crossul în parcul IOR decât în ziua în care s’a alergat “Maratonul Regal” (mai degrabă un fel de 10K) eveniment ce se află deja la a treia ediție organizată în ani consecutivi.

Toate aceste lucruri m’au făcut să înțeleg mai bine, însă, semnificația lacrimilor scăpate în grădina Palatului Elisabeta la intonarea imnului Regatului României. Nu au fost nicidecum o supraîncărcare emoțională, ci au fost pentru propria noastră condiție, pentru dorul de a aparține unei epoci și unui popor pe care, deși nu ‘l-am cunoscut niciodată, nefiind născuți în perioada României înfloritoare, îl recunoaștem ca fiind al nostru chiar cu toate valurile minciunii ce se țese în fiecare zi din atîtea surse și pe care, datorită propriei mele condiții umane cuplată cu implacabilitatea timpului, mă voi vedea constrîns să’l abandonez pe măsură ce voi aplica perceptele “soluției individuale” aleasă de atîți români expatriați în căutarea unui destin mai bun pentru copiii lor sub stindardul altor națiuni.

Ajungerea la această concluzie, fix în ziua în care ar trebui să fim pătrunși de maximul de mândrie națională și de patriotism reprezintă, pe lîngă o culme nebănuită a ironiei, un întuneric extrem de puternic ce apasă pe sufletul meu.

Trăiască Regele! Trăiască Regatul României! Zi de zi… Atât cât voi mai avea capacitatea să strig.

Categorii:Bucuresti, Evenimente Etichete:, ,

Și uite cum am renunțat la facebook

În lumina evoluției situației din ultima săptămînă am ajuns la decizia se a mă retrage de pe facebook. Pur și simplu ‘mi-a ajuns. N’am mulți prieteni pe facebook, iar pe cele 100 de persoane care au această calitate pot spune că le cunosc personal, și poate tocmai de aceea am ajuns în acest punct azi. Vă cunosc pe mulți dintre voi și nu vreau să vă văd cum „apărați Roșia Montană” sau cum apărați maidanezii și veniți cu statistici pe net cum în 2011 n’a murit nimeni de mușcături de câini la nici o zi după înmormîntarea copilului ăla… Nu pot, îmi face fizic rău să vă vad ășa. Am crezut că pot să rezist schimbînd feed-ul de la news-ul general la o listă din cei mai apropiați prieteni, dar azi dimineață s’a prăbușit și această ultimă portiță de scăpare… Prefer să plec eu, decât să vă văd așa. ‘Mi-e mie rușine.

Nu mai suport să văd tineri, colegii mei de generație, cum se lasă manipulați, fie că au sucombat fatalului „peer pressure”, fie că refuză să cântărească toate faptele, nu mă mai interesează motivele pentru că absolut toți suferă de același sindrom: pentru ca orice fel de manipulare să aibă succes trebuie ca la un moment sau altul să ignori cel puțin un adevăr. Manipularea asta se desfășoară pe același schelet operativ și pe aceleași canale ca și celelalte (bloggeri independenți, intoxicare pe facebook, revista History, DW, hotnews, ziare.com, FAZ pare că lipsește de data asta), dar lumea refuză să vadă asta. Nu e prima, nu e nici ultima (din păcate) ci una dintr’un șir lung pe care eu refuz să’l mai văd desfășurîndu-se. De la pixelul albastru, la Năstase nu s’a împușcat, la „lovitura parlamentară de stat”, la Ponta o să ne vîndă la ruși, la Salvați Bucureștiul (apropo, când apare Cristi Puiu să susțină Roșia Montană?), la ce? Presupun că nici voi nu știți la ce mai sunteți încă în stare să aderați…

Acum o săptămînă încercam să scriu un articol pentru blog din perspectiva „cine finanțează campania anti RMGC” pe care nu ‘l-am mai terminat, pentru că, pe măsură ce’l gândeam, îmi devenea din ce în ce mai clar cine era singura persoană ce avea de câștigat de pe urma campaniei. Am prezis-o pe facebook (Băsescu urmează să atragă capital politic din protestele astea) și ca un făcut, deși NIMENI nu a fost de acord cu postarea mea, pînă seara Băsescu s’a trasformat dintr’un istoric susținător al RMGC în neutru. Probabil era prea mult să facă tot 180-ul din prima, dar, stați liniștiți că vine. Să vă vad atunci, hipsterii mei apolitici dacă are cineva decența să’și recunoască greșeala.

N’am să închid contul de facebook pentru că am un abonament legat la el, dar am să îmi dezinstalez aplicația din iPhone și iPad, iar prin browser oricum nu mai intru. După ce se va încheia situația cu Roșia Montana și cea cu referendumul din București față de eutanasierea câinilor, poate voi mai încerca facebook din nou. Pînă atunci, la revedere!

Mai jos aveți draftul articolului care n’a mai văzut lumina zilei:

M’am ținut pe cât am putut departe de subiectele de actualitate vara asta. O mică pauză de la politică, mai ales că politica vara se reduce la ce mai elucubrează tovarășul profitînd de faptul că restul lumii pleacă în concediu și rămîne singur pe scenă. Totuși, actualitatea a permeat din când în când streamul meu de facebook. Așa se face că știu și că Steaua s’a calificat în Champions League din nou, știu și despre decesul lui Cioabă, știu cât de cât și evoluția situației din Siria, știu și despre povestea cu cenzura și chiloții maro de la festivalul Calatis, știu și cum DNA-ul și ICCJ București au jucat hora peste oamenii PNL-ului, dar cel mai des m’au bîzîit interludiile despre, sau mai degrabă anti, Roșia Montana.

Despre proiectul ăsta m’am pronunțat încă de pe vremea când Băsescu și ciracii săi erau la putere. Nu știu destule ca să fiu pentru sau împotriva proiectului. Sunt multe lucruri de luat în considerație. Aducerea unei industrii în zonă probabil că ar ajuta populația locală care, chiar dacă nu ar munci în exploatare ar avea destul de câștigat de pe urma comunității de mineri fly-in-fly-out care ar fi adusă să lucreze în mină. Economia ar avea de câștigat prin apariția din nimic a unor noi angajați prilej pentru stat de a colecta taxe, impozite, contribuții la asigurările sociale și de sănătate și de a stopa plata unor ajutoare de șomaj. Pe de altă parte, detractorii proiectului reclamă ruinarea potențialului turistic al zonei (care zonă nu e în nici un fel vreun hub turistic atrăgând mai degrabă turiști incidentali, trimiși aici mai degrabă de scandalul făcut decât de promisiunea unei vacanțe de neuitat), o potențială criză ecologica (lucru perfect probabil la cum sunt respectate standardele de calitate în orice proiect derulat în România azi), o chestiune a redevenței infime pe care statul român o va încasa de la exploatator (aici pare justificată poziția detractorilor dar există oricând argumentul că statul preferă să vîndă ieftin această resursă datorită beneficiilor auxiliare economice care ar fi produse de deschiderea exploatării). Și din păcate aici se închide orice legătură cu raționalul pe care o are (dacă o are!!) orice abordare pe care am vazut-o pe subiectul ăsta.

Manifestațiile de zilele astea nu fac decât să îmi amplifice îngrijorarea vizavi de cât de creduli și naivi se arată unii din colegii mei de generație. „Opriți Proiectul Rosia Montană” are toate șansele să devină „Occupy Wall Street”-ul României. Problema este că (la fel cu marea masă a protestatarilor occupy) Bucureșteanul manelist sau lovit de hipstereală care se duce să se planteze’n cur la Universitate și nu mai poate de grija Roșiei Montane, nu numai că n’a ascultat decât o prezentare sumară a uneia din poziții (evident cea care ‘l-a făcut să tresalte la gândul că va fi și el important) dar foarte probabil că fără Google nici n’ar fi în stare să arate Roșia Montană pe harta României. E foarte multă pasiune acum în rîndul hipsterelii și al talibanilor naționaliști încă sub influența sloganului „nu ne vindem țara”, destulă pasiune încât să încingă spiritele mult peste nivelul la care cineva, oricine, să’și pună întrebarea „cine finanțează campania Opriți Proiectul Roșia Montană?”

Spre deosebire de credulii extaziați, eu știu că nimic, absolut nici o campanie de media nu se întîmplă fără a avea pe cineva în spatele ei, și mai ales nu se continuă pe o perioadă atît de îndelungată (a trecut mai bine de un an jumate de când protestatarii de atunci s’au legat cu lanțuri de caloriferul ministrului Borbely). În mod normal când vine vorba de o asemenea campanie, politicul are coada băgată cumva pe undeva, însă, cel puțin la suprafață, singurul care a rămas în opoziție față de RMGC este Vadim Tudor pe care nu’l putem suspecta nici de resursele financiare nici de cele logistice necesare susținerii acestei campanii; în rest toate partidele politice fie au avut poziții pro, fie se află în alianțe cu partide avînd poziții pro (PNȚCD, PC).

De ce susțin că e o campanie coordonată și instrumentată de cineva anume? Pentru că se desfășoară în acest fel. Pentru că ne-au fost servite prin intermediul facebook-ului următoarele ingrediente: un tînăr de 23 de ani, jurnalist de excepție, după ce a fost dat afară de la ziar a urmărit pe cont propriu povestea, incluzînd aici o deplasare în SUA și un interviu luat acolo unor familii afectate de „fracking”, pentru că un alt bloggeraș „independent” a făcut împreună cu prietenii săi un proiect foto-jurnalistic la site-ul fostului sat Geamăna înghițit de lacul de steril de la Roșia Poeni, pentru că apare, cu demență repetată, o paralelă între Roșia Montană și Roșia Poeni omițîndu-se atunci când se livrează mesajul fix acele detalii care ar rupe orice fel de paralelă, pentru că apar imagini pe net executate clar de departamentul de creație al unei firme de publicitate, pentru că se încearcă găsirea dușmanului comun în televiziunile care nu acoperă protestele, pentru că unele grupuri de facebook mai dubios constituite în cu totul alte scopuri au devenit canale de comunicare anti RGMC, pentru că s’a ajuns să scrie despre Roșia Montana nu știu ce jurnalist străin pe History sau pe Discovery când oamenii ăia nu numai că au multe alte subiecte de digerat, dar nici măcar n’au habar dacă români și rromani e același lucru sau nu.

Absolut toate aceste evenimente, executate în secvență, fac parte dintr’o campanie de manipulare și de implementare a unui mesaj în conștiința publică executată fix ca la carte. Nu e nici prima campanie de genul ăsta care se desfășoară cu succes în România și, din păcate, nu va fi nici ultima. Faptul că nimeni nu ‘i-ar da viza de state unui tînăr de 23 de ani, neangajat și fără surse stabile de venit (și e destul de improbabil ca să ‘și-o fi luat înainte de a’și pierde slujba) n’a deranjat pe nimeni. Faptul că un nimenea de 23 de ani n’are de unde să’și finanțeze o excursie în SUA (de 6 săptămîni, cum susținea articolul) iarăși n’a ridicat nici un semn de întrebare. Faptul că exploatarea de la Roșia Poeni s’a deschis în 1985 și că satul Geamăna a fost relocat tot în 1985 nu permează conștiința nimănui. Faptul că exploatarea de la Roșia Poeni s’a făcut sub mandatul același dement care, în același an a strămutat mii de familii și a ras cartiere întregi din București iarăși nu permează conștiința. Faptul că mesajul „unii au vrut cuprul de la Roșia Poeni, azi alții vor aurul de la Roșia Montană” face kilometrii în linkuri share-uite deși „unii” ăia cu cuprul erau chiar statul român căruia, culmea, ‘i-se impută azi, între altele legate de RMGC, că nu’și exploatează singur resursele. Este un caz clasic de „fear mongering” și mii de minți înguste pun botul și înfulecă o porție cu vîrf de manipulare de manual.

…………………….

Motivul 127 pentru care mi’e scârba de România

Ca aproape în fiecare sfîrșit de săptămînă, sîmbătă dimineață am purces la un hypermarket pentru aprovizionare. De obicei e vorba fie de Cora Lujerului, fie de Real din Cotroceni Park. Săptămîna asta a fost rîndul Corei.

Am plecat de acolo mai dezgustat ca niciodata… Nu de magazin, nu de mărfuri, nu de prețuri, ci de oameni, de românașii noștri atît de lipsiți de civilizație…

Ce’am găsit de m’a acrit așa? Un pachet de scutece pentru adulți desfăcut, unul dintre scutece fiind îndesat pe raft între alte pachete. Un pachet de tampoane pentru femei desfăcut cu destul de multe tampoane lipsă. Săpunuri desfăcute (să să simtă mirosu’ , fr’te!) nu unul, ci trei, unul lîngă altul, identice!!!! O sticlă de suc desfăcută, băută pe jumate și pusă înapoi pe raft (apropo, de unde și pînă unde e ok să desfaci sucuri sau ape în magazin chiar dacă ai de gînd să le plătesti la casă??? Transferul de proprietate nu se face când iei cu laba de pe raft și bagi în coș, ci atunci când dai cu cardu’ pe la casieră. Poate că fac eu din țînțar armăsar, dar am senzația că și aici e vorba de același sindrom ca mai sus, doar că e o formă mai lejeră). Un pachet de becuri Philips care ar fi trebuit să conțină două becuri (mi s’a ars lustra în bucătărie) și pe care scuturîndu’l nițel mi’am dat seama că mai avea doar unul; celălat, probabil scăldîndu’se în Red Bull, a făcut aaaaripi!

Seara, runda a doua. Am dus sticlele de plastic la ghenă. De obicei e un sac mare de plastic care atîrnă și în care poți deșărta plasticele. Câteodata acest sac lipsește, fiind și cazul de față, așa că îmi împachetez eu sticlele în alți doi-trei saci mai mici și le las acolo unde ar trebui să se găsească sacul mare. La fel ca de fiecare dată când fac asta, mai pe seară duc și gunoiul normal, pentru a găsi sticlele lăsate de mine împrăștiate pe toată podeaua balconului ghenei, sacii în care le’am lăsat pentru a nu face mizerie fiind sustrași. Doi trei saci de gunoi, a căror valoare individuală este undeva la 10 bani (îi folosesc pe cei mai ieftini pentru treburile astea, spre deosebire de cei pentru gunoiul menajer).

Duminică, runda a treia. Prînzul la Nordsee, tot la Cotroceni Park. Toate bune și frumoase, inclusiv mîncarea prea scumpă, dar acest fapt e asumat, pînă când, după masă, am căutat o scobitoare. Cineva care’și permite să arunce 30-50 de lei la o masă pentru o persoană a folosit o scobitoare după care a reintrodus’o în bol. Cue the vomit!

Câtă lipsă de respect încape în orașul ăsta? Dar în țara asta? Bine că „mă-ta are cratimă” și că suntem un „neam săturat de voi” și la fel de bine e că „noi vrem respect” dar îmi spune cineva și mie când mama mă’sii vă educați și voi, țăranilor?!

P.S.: Mi’a trecut prin cap să fac poze dar scârba a fost prea mare.

Sarmanii sinistrati

octombrie 3, 2012 Un comentariu

Vuiesc toate site-urile de stiri din online-ul romanesc despre soarta oropsitilor de la Confort City. Aveam de gind sa ignor subiectul, dar articolul asta siropos de pe mediafax (http://www.mediafax.ro/social/reportaj-incendiul-din-confort-city-dupa-speranta-deznadejde-10155199) m-a enervat destul incit sa ma scoata din amuteala, desi sunt cit se poate de racit, intr-o Germanie care isi sarbatoreste azi reunificarea si nu catadicseste sa aiba nici o farmacie deschisa sa-mi iau macar picaturi de pus in nas.

Ceea ce ma enerveaza cel mai tare este cit de mult se pedaleaza si se incearca asocierea lui Robert Negoita, noul primar din sectorul 3, de acest dezastru. E adevarat ca Robert, impreuna cu fratele sau Ionut au pus bazele afacerii asteia numite Confort City, dar sa fim rezon, nu sunt nici pe departe singurii vinovati. Firma lor a fost dezvoltatorul proiectului, in atare calitate era de datoria lor sa se foloseasca de orice scurtaturi s-ar fi putut folosi catre un profit mai mare. Era de datoria autoritatilor locale (Sector 3? Popesti-Leordeni? Dracu’ stie cine are jurisdictie asupra zonei) sa nu permita darea in folosinta a unui complex de locuinte care nu primise avizul pompierilor. Dar probabil ca nu prezinta interes terfelirea imaginii primariei locale, cel putin nu intr-atit precum prezinta terfelirea reputatiei lui Robert Negoita. Nu ma intelegeti gresit, nu-l cred pe om vreun sfint, doar ca primeste mult mai multe lovituri media decit isi merita.

Si, poate, faptul care ma enerveaza cel mai mult este compasiunea si carte blanche-ul de care se bucura, vezi Doamne!, victimele din toata povestea asta. Saracii, sarmanii, care si-au luat ei casuta pa credit in 2008 ca sa se mute si ei la un loc al lor, cu catel, cu pisica, cu purcel si cu sotie si copil, cum au fost ei trasi pe sfoara de jehmanitorul Negoita, cum acum, colac peste pupaza, si-au pierdut toata avutia, cum au trecut ei de la speranta la disperare… Hai, sictir! Daca esti atit de dobitoc/naiv incit sa cumperi in Romania un “proiect” in loc de un apartament gata realizat, iti meriti toate tepele pe care ti le da dezvoltatorul pe parcurs. Mai mult, cind in 2008, cu 50.000-60.000 de Euro preferi sa-ti cumperi un apartament in cimp ca “e nou si spatios”, ca tot taranul care se sufoca daca sta in 65 de metri patrati de apartament communist, in loc de 80 de metri patrati, atunci esti prea prost ca s-o sfirsesti cu bine. Plus ca renunti la o chirie in oras pe care oricum n-o declari la fisc, ca sa te muti tot intr-un bloc (nu intr-o “casuta pe pamint” – celalat idiom folosit in atare cazuri), jalnic construit, jalnic amenajat, departe de infrastructura, departe de civilizatie. Prietene, esti de-a dreptul jenibil. Sunt dispus sa pun pariu ca blocul vechi in care stau eu, construit la 1970, va sta in picioare nevatamat mult timp dupa ce primul cutremur serios are sa dea jos toate ansamblele astea rezidentiale noi. Am vazut cum arata Edenia cind s-a construit, nu m-as muta acolo nici sa-mi dai gratis apartamentul, am vazut cum arata blocul ala de a aparut pe strada Postavarului cind s-a construit, la fel si pentru blocul ala cu penthouse de linga parcul IOR, la fel si pentru Complezul Raza de Soare, la fel si pentru complexul Rose Garden (pe asta l-am vazut si dupa darea in folosinta si nu m-a impresionat, deloc).

Daca ai ajuns la virsta la care iti iei nevasta si faci copil dar inca n-ai invatat ca in Romania cumperi doar pe ce poti pune mina, ca ieftin inseamna aproape automat prost (cu siguranta in cazul de fata) inseamna ca ai trecut degeaba prin viata si nu esti decit un inconstient ce isi pune in pericol familia in fiecare zi, si doar pentru ca il uita Dumnezeu are norocul sa scape.

Cum sa stai zi de zi, pret de 4 ani in complexul asta si sa nu te preocupe siguranta in caz de incendiu? Esti la mama dracului, in cimp, cum sa nu vezi ca, la nevoie, pompierii nu au pe unde sa intre. Cum sa stai 4 ani de zile si sa nu te preocupe problema hidrantelor? Aloooooo!!!! Bovinovici! Nu esti in Bucuresti unde reteaua e testata si pompierii gasesc o sursa de apa mai peste tot! Esti in cimp, ca ti-a vrut curul “casuta ta”, comporta-te ca atare sau suporta consecintele.

Sigur ca acuma oamenii astia nu pot fi lasati pe drumuri. Au nevoie de un pic de ajutor, de un pic de gazduire. Dar sunt sigur ca asigurari pe case sau pe bunurile din casa nu au facute (in conditiile in care complexul nu avea aviz de la pompieri). Oamenii astia trebuiesc incurajati sa-si caute alte chirii (eventual legale de data asta) si sa-si vada mai departe de viata. Din punctul meu de vedere, daca dezvoltatorul se angajeaza sa le repare casele, o face din bunavointa proprie. Ce s-a intimplat acolo e o tragedie, dar responsabilii principali sunt oamenii care au trait acolo zi de zi si nu s-au preocupat sa-si imbunatateasca conditiile in nici un fel. Si daca vedem impreuna cum evenimentul asta va incepe sa fie exploatat politic, sper sa aveti in git aceeasi senzatie de greata pe care o am si eu.

Cea mai buna lectie care poate fi invatata de aici, este daca oamenii astia vor fi lasati de izbeliste, asa cum merita, si poate, cei care locuiesc astazi in noile ansambluri rezidentiale si cei pe care inca ii maninca-n dos sa-si cumpere astfel de apartamente se vor gindi de doua ori la siguranta proprie in caz de incendiu sau mai stiu eu ce alta calamitate.

Categorii:Bucuresti, Politice Etichete:, ,