Arhiva

Posts Tagged ‘manipulari’

Problema migranților / The Migrant’s Issue – Bilingv (RO/EN)

Scroll down for English version:

4 Big'uns

Am încercat pe cât posibil să nu reacționez în nici un fel vizavi de numeroasele asalturi pe care le-am primit din toate părțile vizavi de problema imigranților/refugiaților care au dominat peisajul mass media în ultimele săptămîni. Motivul pentru care am ales neutralitatea față de acest subiect a fost lipsa unor surse cu adevărat neutre care să prezinte faptele și să nu editorializeze în nici un fel problema. Tot ce ‘mi-a trecut prin față venea fie dintr’o parte fie din cealaltă a baricadei. Ori aveam de-a face cu o invazie musulmană organizată, ori aveam de-a face cu o criză umanitară fără precedent. Ori se cânta prohodul europei albe și creștine, ori se băgau povești de corazon cu disperarea oamenilor, cu frații noștri oropsiți de soartă. Am văzut videoclipuri înfricoșătoare cu execuții în care unor oameni li se dădea foc de vii (nu bag mîna în foc că sunt reale 100%, deși păreau destul de veridice), am văzut din partea cealaltă imagini cu copii morți aranjați pentru o poză de efect maxim, înnecați în apele aceleiași Mediterane în care m’am relaxat nu mai departe de acum două luni. Am văzut știri din ianuarie promovate acum, în august, ca și cum ar avea vre’o legătură cu valul curent de refugiați, am descoperit dintr’odată că nenumărați comentatori pe diferite bloguri și postări de facebook stau în proximitatea centrelor de prelucrare ale imigranților care, teoretic, nici n’au ajuns încă în țările din care ne dau oamenii ăștia “raportul” și că toată lumea știe pe câte cineva care a avut probleme cu imigranții musulmani. Am văzut povești pe partea cealaltă, cu ISIS care ar fi creat și susținut de Israel, cu americanii și europenii care n’au nici un interes să se termine războiul pentru că le vînd arme tuturor părților din conflict și acum îi refuză pe refugiați ca niște nenorociți de fasciști. Totul a ajuns la un ridicol imens atunci când, vinerea trecută, am văzut același clip video prezentat de ambele tabere cu mesaje fix opuse. Pe de o parte aveam nedreptățiții sirieni care făceau greva foamei în gara din Budapesta pentru că nu erau lăsați să plece cu trenul în Austria. Pe partea cealaltă aveam animalele alea care își bat joc de noi toți și mai ales de copii lor pentru că scuipă și aruncă pe jos apa și pîinea pe care le-o dau polițiștii maghiari… Cine are dreptate și cine nu?

Răspunsul este că amîndoi și nici unul. Amîndouă punctele de vedere conțin particule valide, dar amîndouă ratează complet pentru că nimeni nu e în stare să pună și mai ales să răspundă la întrebările incomode pentru propriul punct de vedere. Și, din păcate, nimeni nu e în stare să ajungă la miezul problemei și să’l aducă la lumină. Ăsta este blestemul epocii noastre în care știrile nu mai sunt un simplu raport al faptelor ci trebuie neapărat să promoveze o agendă politică (poate ar merita odată făcut un studiu care să privească decăderea marilor agenții de știri din SUA din perpectiva creșterii taxei pe moștenire, dar ăsta e un subiect care azi nu ne mai afectează decât tangențial).

În fond cu ce ne confruntăm? Există sau nu un val de refugiați? Imaginile nu pot să mintă, iar peronul plin al gării din Budapesta, pare să indice cel puțin o intensificare momentană a fluxului de refugiați. Întrebări care ar trebui să fie puse sunt: de ce au apărut mai mulți dintr’odată? De ce a fost un singur puseu (după acest val, nu mai primim rapoarte de alte valuri care ar debarca în fiecare zi în Grecia)? De ce sunt țintite expres de “refugiați” tări ca Germania, Austria, Suedia sau Marea Britanie? În fond, din secunda în care au pășit pe sol european au scăpat și de amenințarea ISIS-ului și de terorismul lui Assad. Politicienii de la putere n’au voie să pună asemenea întrebări pentru că imediat îi sfîșîie stîngiștii pentru lipsa de compasiune față de “frații noștrii în suferință” și doamne ferește să se lipească de fruntea lu’ tanti Merkel vre’o etichetă de fascism sau de nazism, că în Germania chestiile astea sunt extrem de sensibile (nu vorbești de funie în casa spînzuratului, nu?) și n’o mai spală toată apa Rinului. Așa ajungem să avem parte de politicieni care vorbesc în soudbyte-uri cretine (prim ministrul Finlandei, vine în minte) și nu își permit să analizeze o situație la rece.

E posibil să fie infiltrați agenți/luptători ISIS printre refugiați? Tre’ să fii prost să crezi că nu. Avem de-a face cu un grup care are, cel puțin declarativ, scopul înlocuirii civilizației vestice cu cea islamică și care a amenințat cu atentate în inima Europei. Nu mai demult de o lună de zile am fost la mai puțin de un minut și trei oameni extrem de curajoși de a redenumi Thalysul în “trenul groazei”. Pe de altă parte este extrem de improbabil ca varianta susținută de extremiști unde 90% dintre refugiați ar fi bărbați (video-urile din gara din Budapesta au arătat un procent mult mai mare de femei și de copii) iar puhoiul actual ar fi, de fapt, orchestrat chiar de ISIS ca să își ducă agenți operativi în Europa (mult mai simplu ar fi să’și insereze agenții în mijlocul lui, pentru a putea fi camuflați de restul refugiaților). Cu toate astea, una dintre părți îi dă înainte orbește cu ISIS-ul și cu catralioanele de bărbați, iar cealaltă trece complet sub tăcere posibilitatea de a avea măcar 2% agenți infiltrați. De ce? Nu ajută agenda politică, d’aia.

Sunt acești oameni refugiați sau migranți economici? Felul în care funcționează “refugierea” ne spune că odată ce au reușit să părăsească zona de conflict și s’au pus sub autoritatea unuia dintre statele învecinate Siriei, în clipa aceea sunt refugiați. Singurele motive valide pentru care nu pot fi refugiați în Turcia, Liban, Iordan sau Egipt ar fi dacă aceste tări ar susține unul dintre cele două forțe de care fug oamenii. Dar cum nici una dintre aceste țări nu’l susține pe Assad și nici nu sunt aliate cu ISIS în vre’un fel, refugiații, dacă mai apoi părăsesc aceste țări în afara bazelor unui acord umanitar pentru preluarea lor, se cheamă că devin imigranți ilegali.

Noi, românii, și în general est-europenii care au trebuit să stea cel puțin o vreme pe la gardurile Europei de Vest, ar trebui să știm cel mai bine diferența dintre refugiați și migranți economici, iar drama asta umană, cu siguranță provocată de interese politice (nu se ridică 5 oameni în același timp ca să plece în aceeași direcție, darămite câteva zeci de mii) nu mai are nici o legătură cu “refugierea”.

De fapt, cel mai tragic lucru este că expune câteva dintre problemele structurale ale Europei (și în extensie ale lumii întregi) de astăzi:

  1. Multiculturalismul este un eșec răsunător, și va rămîne un eșec atîta timp cât în cel puțin una dintre culturile care participă la el nu funcționează conceptele de toleranță și de egalitate (iar aceste lipsuri nu sunt evidente doar în cultura musulmană, sunt aprig de evidente și în cultura ortodoxă).
  2. E o lipsă profundă de viziune în politica UE și în politica lumii în general. Politicienii de astăzi nu mai sunt altceva decât niște birocrați dependenți de putere, legați cu lanțuri de propriile scaune ca de niște perfuzii, incapabili de a ieși din tiparele în care au fost încorsetați. Nu mai există conducători, doar sclavii unor directive de mult date, prost înțelese și răstălmăcite după fiecare oportunitate. E un lucru extrem de periculos și de tragic că singurii care par capabili să implementeze o viziune în politica lumii sunt extremiștii și fanaticii religioși. Ultima oară când populismul a ieșit la suprafața lumii ne-am pricopsit cu un Hitler și cu un Stalin… E oare logic să sperăm că acum ne va da altă calitate de oameni?
  3. Vestul Europei rămîne incapabil să condamne comunismul și implicit socialismul, ba chiar mai mult, trăiește cu credința că se poate implementa socialismul pașnic fără ca acesta să degenereze în comunism, acest lucru extinzînd încet, dar sigur, riftul dintre ei și Europa de Est, unde s’a putut simți întreaga pestilență a comunismului, iar printr’un asemenea rift cine știe ce demoni pot ieși la suprafață.
  4. Începînd cu 7 ianuarie anul acesta am tot așteptat din partea musulmanilor moderați să aud o condamnare clară a extremismului violent comis în numele lui Allah, am tot așteptat să aud despre o reformare a cultului musulman, să aud o poziție oficială luată împotriva acelor percepte moștenite din fundamentalismul a ceea ce noi creștinii numim Vechiul Testament și care ne îndeamnă pe toți să’i masacrăm pe toți necredincioșii. Aștept, încă…
  5. Nu mai există adevăr, nu mai există voci care să raporteze adevărul, există doar puncte de vedere, și mai rău este că în lipsa adevărului nu mai există respect pentru adevăr. Nu mai contează că suntem mințiți și din stînga și din dreapta, cu siguranță partea pe care o susținem noi a mințit mai puțin, sau chiar, a mințit justificat.

E un sentiment de care nu pot scăpa… Acela că timpul ce ne-a rămas înainte de un eveniment cataclismic, e pe terminate.

Revenind la o analiză mai rece a evenimentelor, este un fapt indisputabil că un număr considerabil de refugiați Sirieni a părăsit taberele din Turcia și a întrat în Uniunea Europeană. Cine are de câștigat de pe urma acestui lucru și cine a avut oportunitatea de a’i influența pe acești oameni?

Rusia pare să puncteze pe toate planurile. O mare putere militară, cu un lider autocrat (unul din puținii capabili să implementeze o viziune), pusă la colț de sancțiunile UE vizavi de “problema ucraineană”, are tot interesul să obțină o “justificare” în fața comunității internaționale să intervină în războiul civil din Siria de partea lui Assad. Turcia, la rîndul său, mulțumită nevoii lui Erdogan de a decapita armata și implicit serviciile de contraspionaj, este un tărîm deschis pentru agenții operativi ai țărilor ce au un interes ca problema siriană să ajungă integrată în micul dejun al “europenilor”. Cât de greu ar fi, si improbabil, ca un număr de agenți ruși, recrutați din Azerbaijan, Afghanistan sau chiar Siria, să infiltreze taberele de refugiați de pe teritoriul Turciei și să pună la cale acest exod în masă? Mai mult cu Rusia intrată oficial în conflict armat cu ISIS în condițiile în care următorul ciclu electoral aduce la suprafață în Europa o serie de elemente extremiste anti-musulmane, oare cât va dura pînă când poziția oficialâ a UE față de Rusia începe să se schimbe?

Israelul este de asemnea un stat în gravă scădere de popularitate în mainstream-ul european. De asemenea, e un stat ce posedă resursele de spionaj necesare pentru dizlocarea unei asemenea mase de populație. O revitalizare a sentimentului anti-musulman în Europa, nu poate decât să fie benefică pentru Israel, și cu SUA devenită, recent, un aliat cel puțin imprevizibil sub administrația Obama, e normal să caute să’și apropie ceva din “bătrînul continent”.

Absolut toate statele din UE au parte de beneficii indirecte ca urmare a escaladărilor tensiunilor dintre populația rezidentă și influxul de musulmani. Declanșarea unui val de violențe este benefic în primul rând pentru administrațiile țărilor afectate, pentru că le dă ocazia să întărească regimul polițienesc. Să nu uităm că Europa este mult în urma SUA în privința scorului libertăților pe care le poate lua cetățenilor săi. Aici nu a existat un “Patriot Act” și nu s’au făcut nenumărate addendumuri la acesta în interesul religiei securității naționale. Privind din acest punct de vedere avem și o explicație pentru care serviciile secrete ale statelor din UE permit acest flux de refugiați să continue

Atîta vreme cât nu ne interesează adevărul, atâta vreme cât ne lăsăm conduși de răspunsuri viscerale cauzate de știri create special să producă aceste răspunsuri, atîta vreme cât suntem dispuși să ne compromitem voit integritatea pentru orice scop, nisipul se va scurge prin clepsidră spre un deznodămînt inevitabil…

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

I’ve tried as hard as possible to not react in any way to the numerous assaults I’ve been subjected to over the past weeks regarding the migrants/refugees issue that has dominated the mass media landscape. The reason why I chose to keep neutrality over this matter was the obvious lack of truly neutral sources that would only deliver the facts without editorialising the contents. All that’s passed before my eyes either came from one of the sides of the barricade or the other. We were either dealing with an organised muslim invasion or with an unprecedented humanitarian issue. It was either the funeral rites of white christian Europe, or heart melting stories about human desperation, about our brethren whose fate had befallen them. I’ve seen frightening videos with executions where men were burned alive (not 100% certain of their truth, but they did seem pretty real), I have seen, from the other side, images of dead children posed for maximum effect, drowned in the same Mediterranean water that I was relaxing in not even two months ago. I have seen news dating back to January, being promoted now as having any sort of relevance to current wave of refugees, I have discovered all of a sudden that numerous blog commentators (other blogs, not this one) and Facebook posters are living in close proximity to centres that process migrants whom, in theory, hadn’t even reached the countries from which these “reports” came and I also found it very interesting how everyone knew someone who faces some kind of trouble with the muslim migrants. I have seen stories from the other side that claimed ISIS had been created and funded by Israel, with the Americans and the Europeans in tow, having no interest to end the civil war because they’re selling weapons to all sides and now they’re turning these refugees away like some goddamned nazis. It all came to a ridiculous climax when I have seen the same video clip used by both sides to promote opposite messages. On one hand we had the unjustly treated Syrian refugees who were on a hunger strike on the platforms of Budapest’s train station because the trains to Austria had been cancelled, while on the other hand, we had those animals, making a mockery of all of us and especially of their own children, who spat on the Hungarian police and threw the water and bread they had been given to the ground… Who’s right and who’s wrong?

The answer is both sides and neither. They both contain valid particles but they both miss the mark completely because neither is capable of asking and especially answering the tough questions that plague their own interpretation of the facts. And, unfortunately, no one is able to reach down to the core of the problem and to bring it to light. That’s the curse of our age where news no longer report the facts but must promote a political agenda (it’d be worth once to conduct a study of the correlation between the increase of inheritance tax in the US and the downfall of the great news agencies, but that’s sadly only a tangential subject nowadays).

After all, what are we facing? Is there a refugee wave or not? The images can’t lie and the overflowing platform of the Keleti station seems to indicate at least a momentary surge of refugees. The question that should be asked is: why have they come all at once, all of a sudden and after so long? Why was there only one big push (there are no more news of people coming ashore in Greece anymore)? Why are there only a few countries targeted by these “refugees” (Germany, Austria, Sweden, The UK)? After all, the second they stepped on European soil they got away from the threat of ISIS and from Assad’s terrorist regime. The politicians in power aren’t allowed to ask these questions because they’d be immediately torn to pieces by the angry leftists for showing lack of compassion to “our brothers in need” and god forbid some fascism or nazism tag ever stick to Merkel’s face because Germany’s extremely itchy about that (taking about rope in the hangman’s lobby) and all the water of the Rhine won’t manage to wash it away. As a result we get, instead, idiot politicians talking in cretin soundbites (the prime minister of Finland comes to mind) and who can’t afford to coldly analyse a situation.

Is it possible that we have ISIS agents/fighters among the refugees? You’d have to be an idiot to think there aren’t any. This is a group that, at least declaratively, is standing for replacement of the western civilisation by islam and that has threatened terrorist attacks in the heart of Europe. No farther than a month ago we were just under a minute and three brave men away from renaming the Thalys into the Blood Train. On the other hand, it’s extremely unlikely that the extremist backed point of view where over 90% of the people are men (the Budapest videos have shown a much larger number of women and children than the 10% implied) and the actual surge would be, in fact, organised and orchestrated by ISIS itself in order to infiltrate Europe (it’s be much simpler and less costly for them to just insert their agents in the middle of a natural wave where they’d be harder to be discovered) is true. Nevertheless one side is beating the ISIS drum and pushing the stories about the gazillion men that are flowing over the border, while the other is completely dismissing the possibility that at least around 2% of the “refugees” might be ISIS operatives. Why is that? Because it doesn’t help push the agenda, that why.

Are these people refugees or economic migrants? The way “refugeeing” works, it tells us that once they left the conflict zone and have submitted themselves to the authority of one of Syria’s neighbours, that’s the moment that they become refugees. The only possible valid reasons why they can’t be refugees in Turkey, Lebanon, Jordan or Egypt would be if these countries were actually supporting one of the two causes that these people are fleeing from. But since neither of the above states are supporting Assad nor are they allied with ISIS in any way, the refugees, should they leave these countries without the protection of a humanitarian aid accord they become illegal immigrants.

Us Romanians, and Eastern Europeans in general, who had been forced to spend some time around the fences of Western Europe looking in, should know best about the difference between refugees and economic migrants, and this human drama that is certainly incited to promote a political agenda (you normally can’t find five people to get up at once and go in the same direction, let alone tens of thousands) has absolutely nothing to do with “refugeeing”.

Actually, the most tragic thing about this drama is that it exposes some of Europe’s (and the entire world’s) structural deficiencies:

  1. Multiculturalism is a resounding failure and will remain such a failure as long as at least one of the cultures involved doesn’t digest the concepts of tolerance and equality (and these drawbacks aren’t symptoms of only the islamic culture, but of Christian Orthodoxy as well).
  2. There is a profound lack of vision on the EU political scene and the world’s in general. Today’s politicians are nothing more than power addicted bureaucrats, chained to their own seats like perfusions, incapable of breaking the moulds that have been set for them. There are no leaders anymore, just slaves to directives issued long ago, poorly understood and misinterpreted with every opportunistic venture that presented itself. It’s an extremely dangerous and tragic thing that the only ones who seem capable of implementing a political vision are extremists and religious fanatics. The last time populism became mainstream we were left with Hitler and Stalin… Is there any logic to hoping that this time we’ll get a different breed of people?
  3. Western Europe remains incapable of condemning communism and, implicitly, socialism, furthermore, they live with the belief that they can implement a peaceful socialism without having it degenerate into communism, and this slowly but surely extends the rift between them and Eastern Europe, where the entire pestilence of communism was experienced. And who knows what demons might come to light through such a rift?
  4. Starting on January 7th this year I’ve been waiting from moderate muslims to hear a loud condemnation of violent extremism done in the name of Allah, I’ve been waiting to hear of a reform within islam, to hear of an official stance taken agains those precepts inherited from what us christians call The Old Testament and that command that we massacre all non-believers. I’ll keep waiting…
  5. There is no truth. There are no voices left to speak the truth. There are just points of view. What’s worse is that, in the absence of truth, there is no more respect for the truth. It doesn’t matter that we get lied to from left and right, one thing’s sure, the side that we support has certainly lied the least, or even, was justified in lying.

There’s a feeling I just can’t shake… That the time we have left before a cataclysmic event is running out.

Coming back to a cooler perspective, it’s indisputable that a considerable number of Syrian refugees has left en masse the Turkish camps and entered the EU. Who gains from this and who had the opportunity of helping it happen?

Russia seems to score high in all categories. A great military power, starring an autocratic leader (one of the few left capable to implement a vision), cornered by the EU economic sanctions regarding the “Ukraine problem”, has all the interest in the world to get valid justification in front of the international community for entering the civil war on Assad’s side. Turkey, on the other hand, thanks to Erdogan’s need to behead the army and implicitly the intelligence services, is now an open field for the operative agents of the countries that have a vested interest that the Syrian problem get’s integrated in the Europeans’ breakfast routines. How hard would there be, or how unlikely even, for a number of Russian agents, recruited from Azerbaijan, Afghanistan or even Syria to infiltrate the Turkish refugee compounds and organise this mass exodus? Furthermore, with Russia fighting against ISIS and the next electoral cycle bringing up all kinds of anti-muslim parties all over Europe, how long before the EU-s official attitude towards Russia begins to shift?

Israel is also a state that’s in a public approval free-fall within the European mainstream. It’s also a state that has the intelligence resources to put together the dislodging of such a mass population. A resurrection of anti-islam all over Europe can only benefit Israel and, with the US having recently become an unpredictable ally under the Obama administration, nothing would be more timely that looking for some support from the “old world”.

Absolutely all of the EU states have an indirect benefit from tensions escalating between the native population and the muslim immigrants. Triggering a wave of violence across the board is is beneficial first of all to the national administrations because it gives them an excuse for more strict laws. Let’s not forget that Europe is way behind “Big Brother US” with regards to the civil liberties of its citizens. There was no Patriot Act here to which there could be made countless addendums in the interest of the religion of “national security”. Looking at it this way, we get the explanation why the intelligence services of the EU states allowed this to take place and stand for it continuing.

As long as we don’t care about the truth, as long as we allow ourselves to be ruled by visceral responses caused by “news” specifically designed to produce these responses, as long as we can willingly compromise our integrity if the purpose (price) is right, the grains of sand will keep flowing through the hourglass bringing us ever closer to an unavoidable conclusion…

Reclame

Câteva considerațiuni despre votul de azi

noiembrie 2, 2014 7 comentarii

E 3.40 PM, mă îndrept spre aeroport. Am fost la vot, e un obicei pe care nu’l încalc de când am primit acest drept, măcar pentru respectul pe care’l port celor ce au murit în ’89 indiferent de ceea ce cred despre revoluție per ansamblu.

Ca să rezolvăm rapid cu scorurile: Ponta va avea sub 40, cel mai probabil în zona 35-37, Iohannis se va învîrti pe la 30%, cel mai probabil sub 30 iar restul nu contează…

Ceea ce m’a enervat la culme tura asta a fost ipocrizia celor care au promovat campanii pentru ieșirea la vot, mă refer aici la cei de la Gândul, la cei de la ProTV, la cei de la Kamikaze, și la toată șleahta de feisbuciști care ‘și-au descoperit civismul bușnind în ei peste noapte. Să fim perfect înțeleși: dacă acum ai promovat în vre’un fel ieșitul la vot, iar în vara lui 2012 ai promovat în vre’un fel absenteismul sau boicotul, ești o curvă indiferent dacă’ți atîrnă genitalele sau nu. Promovarea votului ori o faci, ori n’o faci. Dacă în schimb îți pare bună doar când îți servește cauza, iar în restul timpului te dai „absent motivat”, înseamnă că ești o curvă și n’am nici o problemă în a te cataloga astfel, deși îmi doresc și eu o prezență mare care să scadă procentele lui Ponta.

În ceea ce-o privește pe Udrea n’am ce să comentez, măcar toată treaba s’a făcut pe față și în văzul lumii cu moștenitoarea lui Băsescu. Dar dragii mei, pentru Macovei, oh câte n’ar fi de spus. Am să mă rezum doar la a spune că dacă aveți impresia că Monica Macovei este o candidată independentă cu campanie făcută doar de voluntari că nici partidele și nici serviciile n’o ajută și n’au nici un interes în campania ei atunci sunteți mult mai dobitoci decât prevede legea! Monica Macovei este independentul Nicușor Dan 2.0, după un scenariu mestecat de aparatul lui Băsescu pentru a câștiga alegerile. Cum acest scop a devenit de neatins, executarea scenariului a rămas în virtutea blocării unui capital electoral pe care tanti XANAX n’o să găsească în ea puterea să’l îndrepte către Iohannis în turul doi. De ce? Pentru că, și e ultima oară când o spun: BĂSESCU ESTE BLAT CU PONTA.

Încheiem turul întîi. Pentru turul doi Ponta câștigă cu 60-40 +/- 2%.

Categorii:Politice Etichete:, ,

Solidarizarea cu Pleșu

Am fost foarte vocal și foarte categoric în ceea ce privește opinia mea vizavi de manifestarea de “solidaritate” cu Andrei Pleșu. Rațiunea și consecvența în gândire sub auspiciile cărora încerc să’mi conduc comportamentul mă forțează să explic vehemența cu care am contestat manifestația de duminică. Faptul că a fost doar un mic balon de săpun, mă bucură, dar cred că asta stă mai degrabă în raza restrînsă de “atingere” pe care o pot genera personaje ca Andreea Pora sau Mihail Neamțu decât în vaccinarea românilor contra manipulărilor ieftine.

Să mergem la baza conflictului. În revista 22, tovarășul Pleșu a publicat un editorial în care s’a referit la Mihai Gâdea în termeni înjositori vizavi de patosul acestuia, pe care am observat și eu, la prima mână, că nu’l stăpînește întotdeauna, și vizavi de tinerețea acestuia. Gâdea o fi tînăr, iar Antena 3 o fi o televiziune orientată politic (deși sunt sigur că cel puțin trei jurnaliști de marcă de acolo nu sunt vânduți la interesele patronului, iar al patrulea a plecat de vre’un an), dar Gâdea este directorul celui mai urmărit post de știri din România, iar Antena 3 este, încă, corespondentul oficial al CNN în România, deci oricât ai fi sau nu de acord cu politicile trustului Intact, nu poți defeca pe realizările profesionale ale oamenilor care lucrează acolo.

Ca la comandă însă, pentru că editorialul lui Pleșu a fost livrat la țintă sigură, trustul Intact ‘i-a dedicat lui Pleșu o emisiune în care a fost făcut cu ou și cu oțet. Și totuși, cele mai aprigi citate conform mediafax au fost cum că Pleșu ar fi fost o “slugă” și că ar fi “mințit ca un porc”.  În ceea ce privește cel de-al doilea citat, o acuză de minciună aruncată în spațiul media nu constituie motiv de mare inflamare. În ceea ce privește primul citat, e foarte greu să’l consider o insultă atîta vreme cât Pleșu a scris acele faimoase adrese către Nicolae Ceaușescu, a fost ministru al culturii în primul mandat al lui Iliescu, ministru de externe în ultimii doi ani din mandatul lui Emil Constantinescu, apoi membru CNSAS în ultimul mandat al lui Iliescu pentru a începe primul mandat al lui Băsescu drept consilier prezidențial. Nu mai departe de 2011, Andrei Pleșu primea bani de la statul român via emisiunea realizată la TVR cu colegul său de studii descoperit încă de pe vremea lui Ceaușescu, Gabriel Liiceanu.

Ei bine, ca să tranșăm problema scurt, nu mă preocupă colaborarea lui Pleșu cu regimul comunist, sau cu regimurile lui Iliescu, sau cu cel al lui Constantinescu. Sigur că le putem privi ca dovezi simptomatice vizavi de caracterul omului, dar, în cazul de față, vreau să mă concentrez asupra unui singur lucru. Andrei Pleșu a reprezentat în acești ultimi 10 ani o slugă a regimului Băsescu și a individului Traian Băsescu în particular. Dacă cineva poate să scoată un editorial, un citat, o singură poziție publică din 2004 încoace în care Andrei Pleșu să afirme cu subiect și predicat “Băsescu a greșit când […]” orice, atunci sunt dispus să’i revizuiesc caracterul, dar sunt în stare să pun pariu că nu se va găsi așa ceva. Ocazii au fost numeroase: “țiganca împuțită”, desemnarea Elenei Udrea în aproape orice post pe care ‘l-a ocupat, promovarea acerbă a odraslei sale pînă în parlamentul european, milogeala pe Etno și Taraf TV pentru aducerea la vot a păturilor de neinstruiți și de maneliști, episodul cu copilul și cu pixelul albastru, jurămîntul de specialist la alba-neagra dat în dezbaterea prezidențială vizavi de același subiect, inconsecvența în declarații (clar motivată electoral, dar date din calitatea de președinte în exercițiu) vizavi de intrarea României în criză, și mai apoi vizavi de creșterea TVA și de împrumutul de la FMI, declarațiile injurioase vizavi de Regele Mihai, condusul băut, serile de la Golden Blitz în compania lui Gigi Becali, numeroasele încălcări ale prevederilor constituționale de neutralitate politică, îndemnarea la boicot a unui referendum național, refuzul de a demisiona din funcția păstrată doar prin chichițe legale contrare spiritului legii și câte alte ocazii.

În ceea ce privește mișcarea de duminică, însă, mă tem că e vorba de o nouă iterație a unui scenariu al servicilor de testare a capacității maselor de a se coagula în jurul unui subiect. Întotdeauna aceste scenarii s’au desfășurat după un tipar similar și au avut ca țintă principală aceeași pătură de populație care, în prezent, este inertă din punct de vedere electoral. Băsescu ‘și-a cam epuizat capitalul electoral (era și absurd, după zece ani de mandat și zero realizări să nu se întâmple așa) iar felul în care ‘și-a structurat partidul a prevenit apariția unui succesor capabil să concentreze o susținere electorală similară cu cea din 2009 (momentul de vîrf al regimului Băsescu). Succesorul posibil, adus din afara politicului, s’a irosit fiind aruncat în luptă prematur în 2012 pentru funcția de prim ministru. Să nu uităm atuurile scenariului MRU, precum și fundamentele gradului de încredere pe care ‘l-a primit la instalarea în funcție: faptul că era cult, că știa să vorbească, că avusese o activitate academică respectabilă, că era tînăr. Piloni pe care s’au construit și următoarele tentative de atragere a electoratului numite Mihail Neamțu și Nicușor Dan, ambele eșuînd penibil. Totuși eperimentul Nicușor Dan a scos la lumină o apetență a păturii țintă pentru “salvarea” a ceva și pentru a fi asociat intelectualității. Toate simulările fie că s’au chemat Salvați Bucureștiul, #unițisalvăm, Mișcarea papionarilor de solidaritate cu HR Patapievici, NEAM săturat și, acum, solidaritatea cu Pleșu s’au axat pe aceste coordonate.

Așa cum Băsescu e dracu’ pentru anti-băsiști, tot așa Gâdea & co. sunt dracu’ pentru băsiști, deci e logic ca punerea lor în antiteză cu personajul subiect al “salvării” să genereze un puternic suport în publicul țintă. Menirea simulărilor este testarea unui posibil candidat din partea PMP-ului capabil să intre în turul doi și deocamdată, cu tot suportul acordat de PSD și de Antena 3 în discreditarea lui Crin Antonescu, faptul că un asemenea candidat nu a apărut încă, pare să fie mărturie a faptului că un asemenea candidat nu a fost găsit.

Duminica asta s’a testat scenariul neconvențional cu “intelectualul” Pleșu. E ușor de spus că a fost un eșec dar faptul că suntem în 2014 și sunt încă “câteva sute” de bucureșteni care nu au vaccinul anti-manipulare făcut, și care sunt încă în stare să muște cu atît nesaț o momeală aruncată de servicii și probabil vor fi și mai mulți dispuși să muște din următoarea momeală, mă mîhnește adînc.

În altă ordine de idei, captura de ecran următoare cred că spune totul.

Screen Shot 2014-03-17 at 12.55.55 AM

Căutarea a fost “andrei plesu”. Cele trei știri vin de la puternice portale băsiste, dar ‘mi se pare de-a dreptul penibil să te dai suporterul intelectului și să nu fii în stare să scrii “n’a”.

Categorii:Bucuresti, Politice Etichete:, ,

O pastilă de „trecut”

Mă plimbam pe internet căutînd niște date despre fabuloasa reformă din justiție înfăptuită sub primul mandat al tovarășului Băsescu și am dat peste un titlu de articol care ‘mi-a atras atenția. Citind articolul am început să rîd cu gura pînă la urechi.

Articolul se găsește la adresa http://www.zi-de-zi.ro/sa-o-sprijinim-pe-monica-macovei-sa-faca-reforma/ și vă invit la lectură; este extrem de scurt.

Primul lucru care ‘m-a frapat a fost limbajul. „Vocea” în care e scris acest articol este identică cu „vocea” în care erau scrise comunicatele lui Iliescu către minerii din Valea Jiului sau chiar, mai tare, discursurile sale prin care a transformat CPUN în partid politic răspunzînd (vezi Doamne!) numeroaselor solicitări pe care le-ar fi primit de la românii de rînd. Pentru cine are o noțiune despre strategii de comunicare, sunt, numai de aici, concluzii care se pot trage.

Un al doilea lucru interesant îl constituie setul de ONG-uri care au intrat repede, repede să o susțină pe madam Macovei în avîntul reformator. Ei bine, fix acest set de ONG-uri ‘l-a urmărit pe tovarășul Băsescu în toată cariera sa autointitulîndu-se societate civilă si suflînd un vînticel cald în băsăul de la Cotroceni. Ba chiar, mai mult, au reprezentat fix același set de ONG-uri care ‘l-au scăldat cu dragostea lor atunci când tovarășul era suspendat și ieșea la televizor din curticică.

Iar un al treilea lucru demn de luat în seamă este cum, în timp ce presa s’a cam dus în toaletă din 2005 și pînă azi și cotidiane care păreau înfipte în istorie au dispărut fără urmă, fițuica asta de Mureș a navigat și criza fianciară, și tot ce se mai putea fără nici o problemă. Oare să fie vreo legătură între tipul de servicii prestate către conducere și supraviețuire? Tragică întrebare pentru a defini condiția presei…

Iată și textul (în caz că articolul va „dispărea subit”):

Să o sprijinim pe Monica Macovei să facă reforma!

După ce Monica Macovei, ministrul Justiţiei, şi Ionuţ Popescu, ministrul Finanţelor, au fost atacaţi de o serie de grupări de interese din justiţie şi din afaceri, zece organizaţii care reprezintă societatea civilă au iniţiat un grup de sprijin pentru cei doi demnitari, singurii care au început o reformă reală în ministerele pe care le conduc. “Societatea civilă salută prima executare curajoasă de datorii ale unor mari firme, inclusiv de presă, ca şi încercarea de a face transparent felul în care operează Parchetul General, instituţie care nu se bucură de credibilitate la nivelul publicului şi care ar trebui sa fie prima interesată în a se reforma”, se arată în documentul semnat de Agenţia de Monitorizare a Presei – Academia Caţavencu, Alianţa Civică, APADOR-CH, Asociaţia Pro Democraţia, Centrul pentru Jurnalism Independent, Centrul pentru Resurse Juridice, Grupul pentru Dialog Social, Societatea Academică din România, Fundaţia pentru o Societate Deschisă şi Transparency International.
Gesturile curajoase ale celor doi miniştri reformişti nu sunt îndreptate către persoane sau firme ci vizează modul discreţionar al unor organe ale statului în raport cu aceste persoane sau grupări considerate privilegiate. Ministrul Monica Macovei doreşte să demonstreze că, în sfârşit, în România se poate instaura statul de drept, în care nimeni nu poate fi mai presus de lege, în faţa căreia toţi ar trebui să fim egali, indiferent de conturile din bănci sau de prietenia cu persoanele sus puse, care, la rândul lor, ar trebui tratate cu aceeaşi monedă. Această luptă nu poate fi uşoară. Cei care vor să fie deasupra legii au mijloace financiare şi reţele de influenţă şi vor lupta pentru
a-şi apăra privilegiile. Există suspiciuni că această campanie de presă orientată împotriva celor doi miniştri este iniţiată şi alimentată de către grupuri de interese economice şi politice care se văd ameninţate de faptul că legile încep să le fie aplicate şi lor. Semnatarii documentului cer Preşedinţiei, Parlamentului şi Guvernului să aplice cu fermitate mandatul care le-a fost încredinţat, sprijinind pe cei care înfăptuiesc reforma. Aceştia au nevoie, pe lângă sprijinul societăţii civile, şi de sprijinul politic total al celor care le-au încredinţat atât de dificilele misiuni pe care ei încearcă să le pună în aplicare.
Cotidianul Zi de Zi şi săptămânalul ZIARUL de Mureş se alătură acestui demers. De altfel, am luat poziţie încă de la început faţă modul în care a fost tratat ministrul Justiţiei şi am semnalat grupurile de interese din Mureş interesate în a stopa reforma în justiţie. Rugăm pe toţi cititorii care se alătură demersului celor zece organizaţii să ia legătura cu redacţia pentru a le spune ce trebuie să facă în încercarea de susţinere a celor doi miniştri.

Cora MUNTEAN

Categorii:Politice Etichete:, ,

Foc de voie!

februarie 27, 2014 7 comentarii

Orice grupare ce pune mîna pe putere, indiferent dacă vorbim de o grupare politică sau paramilitară, un cartel, o familie, și indiferent dacă vorbim de o putere de tip democratic, autocratic sau oligarhic, va avea tendința, naturală de altfel, să se mențină la putere pentru cât mai mult timp. Această tendință se va manifesta în orice acțiune întreprinsă de gruparea de la putere. Aceste acțiuni, însă, pot proveni din două categorii distincte, prima categorie fiind compusă din genul de acțiuni care nu încalcă regulile jocului (oricare ar fi acela), iar cea de a doua categorie fiind compusă din genul de acțiuni care încalcă regulile jocului. Aproape întotdeauna raportul dintre cost și rezultat va fi mai mare pentru cea de a doua categorie, decât pentru prima… De altfel, în acest raport disproporționat rezidă, cel mai des, și motivul pentru care sunt în afara regulilor.

Singurul lucru care poate obliga gruparea să joace după reguli este prezența unui arbitru. În politică, însă, și mai ales în sistemul republican unde cea mai înaltă funcție din stat este trasă la sorți în fața electoratului odată la un interval de ani, acest arbitru îl constituie chiar publicul spectator. Din păcate, capacitatea acestui arbitru de a observa abaterile de la reguli este destul de restrînsă, de asemenea și capacitatea sa de a asigura respectarea regulilor. De obicei, începînd cu antica Romă și pînă în zilele noastre, publicul a fost mai degrabă un instrument de forță de represiune decât un arbitru cu judecata limpede. Cele mai recente dovezi în acest sens s’au desfășurat acum câteva zile la vreo câteva sute de kilometri la nord de noi.

E cam acceptat de toată lumea că inteligența colectivă a maselor (un fel de crowdsourcing pentru raționament) are un procentaj foarte mare de corectitudine, și de asta, lumea e înclinată să acorde credit deciziei “majorității”. Totuși, rămîne de reținut că majoritatea va lua o decizie rațional-corectă doar atunci când are toate datele problemei și acestea ‘i-au fost prezentate obiectiv și corect, ceea ce constituie motivul pentru care s’a inventat propaganda. Propaganda și manipularea maselor nu sunt o invenție de ieri de azi, nu aparțin nici măcar secolului 20. Cel mai vechi exemplu de propagandă și de mase manipulate care îmi vine în minte acum e descris în Biblie sub numele de judecata lui Pilat când o mare masă de oameni a grațiat un criminal și a trimis la moarte un nevinovat. Să nu uităm că atunci când Hitler a dat ordinul de epurare a evreilor era privit ca fiind cel mai bun lider german al tuturor timpurilor așa că nu e cazul să ne extaziem în fața inteligenței maselor.

‘Mi-au picat ochii deunăzi pe un editorial de doi lei din Gândul online (ce să’i fac dacă e linkuit la mediafax?) în care un scriitoraș se extazia despre cât de important e internetul azi și cum internetul și social media sunt garanția obiectivității și a informației populației. Trecând peste penibilul, absurdul și incredibilul situației descrise de el în care, fiind un puțișor de cinci ani în 1989 într’un orășel de provincie în care nu s’a tras nici un foc de armă, își punea el probleme existențiale cu mama sa, dacă e bine sau nu că a fost revoluție și că ‘l-au împușcat pe Ceaușescu (presupun că în timpul liber, urma să ne spună că se juca cu teorema lui Fermat, dar ‘l-a cenzurat editorul șef), autorul ajungea la concluzia că dacă poți “minți poporul cu televizorul”, nu’l mai poți minți cu internetul. Nimic mai neadevărat. Internetul este doar un mijloc de comunicare, la fel de predispus controlului mesajului precum este și televiziunea, precum este și radioul și presa scrisă, se schimbă doar gradul de control asupra interferențelor, dar, dacă o structură de putere are nevoie să’și transmită mesajul, restul devine doar zgomot insignifiant.

În 2012 s’a pronunțat prima sentință definitivă împotriva lui Arian Năstase. Acesta, atunci când a venit poliția să’l ia de acasă pentru încarcerare, s’a împușcat urmînd deja ultra-faimoasa scenă cu fularul atunci când a fost urcat în ambulanță. A vuit internetul de teoria conspirației. Nimeni de pe Facebook nu era dispus să creadă că Năstase ascundea răni de glonț sub acel fular. Vlad Petreanu, actualmente de la Europa FM, dar pe vremea aceea posesorul unui blog cu câteva sute de vizitatori pe zi dacă nu câteva mii (doar trăia din blogging, nu?) a condeiat repede un articolaș din care demola toată teoria cu împușcătura. Avea în el cuvinte cheie ca Smith & Wesson și așa mai departe. Toată trupa de editori de la hotnews au prestat și ei. Năstase minte. Încearcă să scape basma curată. E totul o făcătură ordinară… Etc. La câteva săptămîni după eveniment, când Năstase deja se răcorea la Rahova, Codruța Kovesi, procurorul general al României la vremea aceea, a prezentat o expertiză din partea Institutului de Medicină Legală care confirma faptul că Năstase avea nu una ci trei tăni de glonț în zona gâtului. E adevărat că rănile erau superficiale, dar erau de glonț… Foc de armă tot a fost. Nici Vlăduț Petreanu, nici campionii de pe hotnews nu s’au mai preocupat de acest detaliu. Ca atare, și astăzi dau peste oameni care încă cred că Năstase nu s’a împușcat în seara aia. Rîd de fiecare dată când dau peste unul, dar de fapt e tare trist.

E trist și sunt trist, pentru că deși am libertatea să’mi expun acest punct de vedere, cele maxim 80 de persoane care vor citi articolul, îl vor percepe ca pe o picătură insignifiantă într’un ocean de manipulare.

Criza de săptămînile astea și toată mișcarea de desființare a USL-ului nu e o invenție a lui Crin Antonescu din 2014, este, poate, ultima fază a unei operațiuni începute de Traian Băsescu în 1996 sau chiar planificată de “băieții cu ochi albaștri” încă din 1992.

Una din cele mai des practicate metode de prezervare a puterii o reprezintă eliminarea contracandidaților de pe scenă. Nu e o chestie nouă, în evul mediu prinții moștenitori erau cel mai adesea uciși de frații lor mai mici. Există dovezi despre asta și în literatură; toată intriga din “Omul cu masca de fier” este contruită în jurul încarcerării, încă de copil, a fratelui geamăn al actualului rege. Astăzi, eliminarea unui contracandidat este mai ușoară decât pe vremuri, nemaifiind necesară și eliminarea sa fizică. Rick Santorum, Newt Gingrich și Herman Caine au fost înlăturați din cursa pentru candidatura republicană la președinția Americii prin aceeași rețetă: expunerea unei situații sexuale capabile să genereze destul scandal. E discutabil câtă relevanță au aventurile erotice ale fiecăruia dintre ei atunci când vine vorba de abilitățile de a îndeplini atribuțiile de președinte, iar, din acest punt de vedere, eliminarea lor din cursă nu s’a făcut obiectiv.

Eliminarea contracandidaților, însă, dusă la extremă violență este, cel mai adesea o caracteristică a regimurilor de opresiune. Libertatea presei este un concept străin în asemenea state, mesajul fiind necesar să fie controlat de la centru. Este, limpede pentru oricine, sper, că un asemenea regim am avut în România între 1948 și 1989. A fost un regim ce s’a sfîrșit sîngeros pentru liderii săi, cât și pentru nefericții prinși în bătaia Kalașnikoavelor ce au tras la diversiune. A fost un regim ce a fost înlocuit de același tip de nomenclaturiști care alcătuiau si sistemul condus de Ceaușești.

Ei bine, regimul Iliescu, deși ‘și-a pregătit terenul ca la carte, “confiscând” revoluția, candidînd din postura de “salvator” la cererea populației, a avut marea suspriză că partidele istorice au reușit să strîngă totuși 10% din vot. Presupunînd, prin absurd, că absolut toate mini partidulețele erau controlate într’un fel sau altul fie de comuniști, fie de securiști, iar UDMR-ul a reprezentat o invenție a securității pentru a canaliza votul unguresc într’o cantitate cunoscută, cele două partide istorice proaspăt reînființate îi dovedeau lui Iliescu faptul că nu mai există unanimitate. Faptul că Petre Roman s’a încontrat atît de des cu Iliescu în 90-91 culminînd cu evacuarea guvernului său din palatul Victoria pe fondul mineriadei din 91, pare să susțină teza conform căruia Roman a fost pur și simplu un idealist care s’a urcat pe tancul care trebuie în Decembrie 89 și care s’a folosit de numele tatălui său pentru a fi acceptat în clica “veteranilor” care au preluat puterea. Totuși, schisma FSN-ului din 1992 nu poate fi privită ca pe o “despărțire” a idealiștilor de nomenclaturiști, ci ca pe primul pas făcut de “băieții cu ochi albaștri” pentru a controla întreg spectrul politic. Roman reprezenta în 1992 un vector de imagine, avea un capital electoral pe care urma să’l transfere, în timp, către partid, după care putea fi aruncat la gunoi fără nici o remușcare, ceea ce s’a și întimplat în 2003. Dar, să nu o luăm prea repede.

Odată cu alegerile din 1992 s’a validat teoria conform căreia opoziția își definise granițele și capitalul electoral. Binomul securitate-partid care fusese definitoriu pentru perioada comunistă a României se schimbase într’un trinom securitate-putere-opoziție situația fiind încă favorabilă vechilor structuri, dar devenind instabilă.

Un asemenea trinom de forțe este cel mai greu de balansat pe termen lung. De fapt, există doar o singură metodă, cel mai bine descrisă chiar de Caragiale: “pleac’ai noștri, vin ai noștri”. România nu este singurul loc din lume unde există un asemenea trinom de forțe, el existînd, practic, peste tot în lume. Chiar și în Statele Unite există un trinom similar format din republicani, democrați și corporații. Primii se joacă de-a puterea și opoziția, în vreme ce corporațiile au grjă sa’i controleze pe toți astfel încât interesele lor să fie deservite de politică, oricare ar fi orientarea acestora față de căsătoria între homosexuali. Adevărata problemă nu o constituie trinomul în sine, ci faptul că două din componentele sale, așa cum s’a născut el în 1992, proveneau direct din găleata comunistă. Pentru a putea controla și cel de-al treilea component al structurii cursul de acțiune era evident. Partidele istorice trebuiau scoase din viața politică dar istoria și opinia publică păreau, cel puțin pînă în 1994, să curgă invers acestui scop.

Când a devenit însă evident că România nu mai putea supraviețui cu o economie împînzită cu companii de stat și că o tranziție spre domeniul privat avea să se facă numai cu imense costuri sociale și implicit electorale, lozul de aur a venit. Câteva manevre abile cu lideri sindicali, săptămîni înaintea alegerilor din 1996 au asigurat un suport surprinzător pentru candidatul CDR la președinție, și partidele istorice s’au trezit guvernând Romania avînd de trecut cea mai grea perioadă a tranziției.

Intră în scenă Traian Băsescu. Deja călit în focul mineriadelor din 1990 când, din funcția sa de secretar de stat în ministerul transporturilor a eliberat trenurile CFR cu mineri ce fuseseră oprite din drumul spre București, și cu mișcările de început care astăzi sunt denumite “dosarul flota”. Din postura de Ministru Al Transporturilor, poziție ocupată și în Guvernul Stolojan ce a succedat guvernul Roman, a început o operațiune de dinamitare a primului ministru țărănist. Aproape toate măsurile implementate de țărăniști între 1996 și 2000 au fost criticate de “partenerii” lor de guvernare din PD. Vectori importanți de imagine ai CDR și PNȚCD s’au prăbușit în acea perioadă. Personalițăți ca Victor Ciorbea, Mircea Ciumara, Ion Caramitru, Ion Diaconescu, Emil Constantinescu (după propria admisiune, “învins de servicii”, un lucru extraordinar de grav de spus de președintele țării) sau Radu Vasile. Lovitura de grație, fiind, însă dată chiar de un PNL înțesat de nume cel puțin ciudate dacă le privim astăzi evoluția, cum ar fi Teodor Stolojan, Viorel Stoica, Gheorghe Flutur, Elena Udrea, Cristian Boureanu. Spuneam că PNL-ul din 2000 a reprezentat ultimul cui din coșciugul PNȚCD-ului, împreună cu dizidenții lui Teodor Meleșcanu, atunci când fiecare a ales să candideze separat. Partidele din fostul CDR din 1996 au obținut, împreună, 17% în alegerile din 2000. Doar cei 7% ai PNL-ului au ajuns în parlament.

Căzut în afara scenei politice, PNȚCD-ul a fost ușor de infiltrat și făcut nerelevant astfel încât astăzi mai atrage un 2% din vot. Scopul părea a fi fost atins cu maxim de succes. PNȚCD-ul lăsat în afara politicii, opoziția alcătuită dintr’un PD cu Traian Băsescu pe cai mari și un PNL sub comanda grupării Stoica-Stolojan, iar fiecare dintre partide necontând pentru mai mult de 7%, o puternică îngroșare a neparticipanților la vot și cu nebunii lui Vadim ajunși pe undeva pe la 20%. Iliescu și ai lui păreau din nou “salvatorii” României. Trinomul securitate-putere-opoziție părea, în fine, să redevină un binom securitate-partid.

A urmat însă momentul Năstase. Golden boy-ul partidului, ales intern ca succesor al lui Iliescu, împreună cu o parte din echipa sa de guvernare s’a hotărît ca orice suveran care se respectă, să păstreze puterea doar pentru el și ai lui hotărînd că din poziția de președinte în care urma să ajungă, avea să controleze și partidul și securitatea. A fost o mutare pentru care un plan de contingență nu fusese pus la punct. Toate scenariile fuseseră făcute astfel încât Năstase să câștige prezidențialele în fața lui Stolojan și să urmeze 10 ani de liniște (doar ce se schimbase durata mandatului prezidențial). Ei bine, pentru stabilitatea binomului, devenea necesar ca alegerile din 2004 să fie câștigate de opoziție fiind acum singurul reprezentant al partidului în vreme ce PSD avea “alte interese”. Singurul scenariu prin care aceasta devenea cât de cât posibil nu’l includea pe Stolojan, astfel încât acesta a trebuit să dispară repede din peisaj.

Alegerea ca succesor a lui Călin Popescu Tăriceanu a fost probabil o mutare neinspirată, omul nefiind pe agenda nimănui. Scenariul pentru acest risc fusese oricum pus la punct și repetat sub guvernarea CDR astfel încât s’a considerat că poate fi asumat. Astfel, Traian Băsescu, din postura de președinte, avea să dinamiteze partenerii de guvernare PNL după modelul perfectat cu guvernul Ciorbea dar bucurîndu-se de o mult mai mare credibilitate și vizibilitate.

Odată pierdute alegerile de către Năstase, cu largul concurs al TVR și al lui Cristian Tudor Popescu (există cel puțin două mărturisiri ale jurnalistului legate de “dezbaterile” din 2004 în care își asumă faptul că nu a fost un moderator imparțial ci ‘l-a lucrat pe Năstase cât a putut) acesta a fost executat sumar în interiorul propriului partid, întreaga’i garnitură fiind trasă pe dreapta ( Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Ioan Rus, Ioan Talpeș, Matei-Agathon Dan, Octav Cozmîncă ) și a fost înlocuit la vîrf de un fost PNȚCD-ist (culmea!) cu sprijinul primarului “care este” ajuns cel mai influent om din PSD în acel moment.

Măsurile de distrugere ale PNL au continuat între 2004 și 2008, atingând un climax în 2006 odată cu formarea PLD-ului care a desprins aproape toate persoanele care au reprezentat conducerea PNL-ului în perioada 1996-2004. Era greu de prevăzut ca partidul poate supraviețui unei asemenea hemoragii de vectori de imagine, în condițiile în care era sub asalt continuu atît din partea președinției cât și din partea PD-ului. Cu toate acestea, la alegerile din 2008, poate și din cauza prosperității fără precedent generate de guvernarea liberală, electoratul se încăpățînează să nu joace după scenariu acordînd PNL-ului un 18,7%, iar, în condițiile în care PSD și PD intră în comun la guvernare, PNL devine principalul partid de opoziție și, inadvertent, reușește să se curețe de majoritatea infiltraților, aceștia migrând la PDL.

Obiectivul de eliminare al opoziției devine eliminarea PNL-ului de pe scena politică. Mutarea surpriză se face la congresul PNL din 2009 când, Andrei Chiliman propune înlocuirea lui Călin Popescu Tăriceanu cu Crin Antonescu. Acesta din urmă nu se bucura de respectul colegilor să fiind privid ca un “aiurit” la vremea respectivă, dar Chiliman face destul lobby și, fiind la vremea aceea liberalul cu cea mai importantă funcție din PNL (Primar al Sectorului 1 din Capitală) are câștig de cauză. Alegerea a fost făcută cu presupunerea că Antonescu nu va fi în stare să gestioneze partidul, nu se va bucura de nici un fel de prestigiu de pe urma guvernării Tăriceanu și va trage un scor la prezidențiale undeva mult sub scorul partidului.

Antonescu, însă, a fost ca un adevărat joker pentru PNL. Avînd un instinct politic ieșit din comun a speculat excelent jocurile de culise ale guvernării PSD-PD și odată cu ieșirea PSD de la guvernare a adus pe masă un proiect care, nu numai că ‘i-a forțat mîna lui Traian Băsescu destul de puternic pentru ca să’l refuze, dar a făcut din PNL un partid relevant atunci când ‘i-se pregătea, de fapt, ieșirea din scenă.

Lăsând la o parte alegerile din 2009 unde PD-ul ‘și-a depășit puternic cota de fraudă electorală pentru a’i asigura un nou mandat lui Traian Băsescu, în mare parte din cauza prestației PNL care a fost la vreo 10 procente peste plan, și menținerea guvernului Boc la putere prin “transferul” de parlamentari dinspre PNL și PSD către PD și UNPR, binomul securitate-partid s’a trezit pus să gestioneze o situație de nemulțumire crescândă în rîndurile electoratului, o criză financiară și bugetară care nu avea decât să amplifice această nemulțumire și apariția unui nou jucător pe scena politică asupra căruia s’a pierdut orice formă de control. În această situație, prin gestionarea improprie a unui conflict între Traian Băsescu și Raed Arafat a explodat bomba populară care ar fi putut să măture întreg stabilimentul.

Evenimentul era inevitabil, iar Antonescu se pregătise pentru el coagulînd în jurul PNL construcția politică cu cea mai mare intenție de vot din 1990 încoace asta în ciuda faptului că era porcăit din toate părțile, ba pentru caracter, apucături și neseriozitate din exteriorul partidului, ba pentru alianța cu PSD perceput din interiorul partidului ca fiind dușmanul natural. Un PSD care, totuși se curățase de Geoană (desi, după părerea mea, Mircea Geoană este, în fapt, președintele legitim al României) și îl înlocuise cu Victor Ponta, cu același suport nelipsit de la Marian Vanghelie de data asta dublat, însă de grupările Sîrbu și Dragnea.

Spuneam că în Februarie 2012 a explodat bomba populară, fapt ce ‘l-a forțat pe Băsescu să’și joace mutarea mult mai devreme decât spera. Candidatul surpriză care să’i succeadă la președinție, Mihai Răzvan Ungureanu a fost aruncat în luptă pentru un alt post. Dacă memoria vă ajută, după declanșarea protestelor, au urmat două zile în care toate canalele de comunicare dinspre PD și dinspre Băsescu au stat închise. Timp în care s’a încercat deturnarea manifestărilor din Piața Universității. USL-ul a contracarat la timp cu mitingul din București care a avut ca rezultat cimentarea identității mitingurilor indiferent de nenumăratele încercări de plantare a sloganului “PDL-USL aceeași mizerie”.

Astfel Ungureanu a fost sacrificat ca temporizator urmînd a fi căutat un nou succesor. De remarcat că, la investitura guvernului Ungureanu, Victor Ponta a avut un discurs cel puțin amical, daca nu cumva invitînd la colaborare. Imaginea, PD-ului, însă, chiar și cu retragerea greilor gen Udrea, Blaga, Videanu, Berceanu din prima linie, a rămas la cote foarte scăzute, și hemoragia de parlamentari, care în 2009 avea ca destinație PD-ul a început s’o ia în sens invers către PSD și PNL.

Între timp Antonescu a continuat să întărească imaginea PNL reușind să’l coopteze pe primarul Sibiului, Klaus Iohannis, o personalitate care se bucură de un cec în alb de la o majortate semnificativă a populației. De asemenea, în pregătirea alegerilor locale, Antonescu a făcut curățenie în organizațiile PNL București, demițîndu’l pe Vlad Moisescu (om de afaceri din spatele lui Andrei Chiliman, cu destule probleme în justiție) și provocând plecarea din partid a lui Cristian Popescu (actualmente ales în parlament din partea Forței Civice).

Maximul de libertate, cred, pe care ‘l-a cunoscut România post decembristă a fost succesiunea de momente de la moțiunea de cenzură care a demis guvernul Ungureanu, la suspendarea lui Băsescu și, mai apoi, la referendumul privind demiterea. A fost, cred singurul moment în care altcineva în afara binomului securitate-partid a avut un cuvînt de spus vizavi de cine este la putere în România.

Din păcate, canalele de comunicare atît către vest cât și căre populația din România au stat sub un asemenea control al binomului încât tot felul de fabulații au ajuns să fie spuse. De la tembeli de 20 de ani care erau convinși că ne invadează rușii dacă nu vine Băsescu înapoi la Cotroceni, la trepăduși ai PPE care fugeau pe holurile parlamentului European anunțând că în România a fost o lovitură de stat. Recent, Martin Schultz a admis că a fost puternic dezinformat în acea perioadă și ‘și-a retras public declarațiile care susțineau teoreia loviturii de stat. Ca rezultat, guvernul de la București a fost forțat să accepte un prag aproape imposibil de atins pentru demiterea președintelui, iar tabăra lui Băsescu a răsuflat ușurată. Cvorumul a fost ratat cu 1,7 milioane de voturi în condițiile în care susținătorii lui Băsescu nu s’au prezentat la vot.

Câștigarea alegerilor de către USL în Decembrie 2012 a fost probabil ultimul act sincer executat de această alianță. Noul cabinet Ponta, investit în parlament după semnarea de către Victor Ponta a faimosului “pact de coabitare” (Antonescu a refuzat să’l semneze, iar Daniel Constantin nici măcar nu a fost consultat) a reprezentat oficializarea cooptării lui Ponta în sistem. Binomul securitate-partid s’a reconsituit, și, pe lîngă misiunea de a distruge PNL-ul a mai apărut o imperativă scrisă cu litere de foc. Crin Antonescu nu trebuie să ajungă președinte.

Construcția USL a fost de așa natură încât să aducă PSD și PNL la guvernare și să ofere președinția PNL-ului odată cu expirarea actualului mandat al lui Băsescu. Iar numerele erau descurajante pentru orice opozant, Antonescu fiind cotat câștigător din primul tur. Motivul pentru care Antonescu nu poate ajunge președinte este unul extrem de simplu și care, sunt sigur că scapă multora. În fond, securitatea, a mai trecut peste un președinte care nu ‘i-a aparținut. Doar că, de data asta președintele are o armă în arsenal mult mai accesibilă față de perioada 1996-2000. Un referendum (prerogativă încă constituțională a președintelui) va deveni valid cu 25% participare, legea urmînd a intra în vigoare din 2015. Dacă adunăm la aceasta faptul că preferințele monarhiste ale românilor au ajuns la 27-30% și că orice monarhist va participa la un asemenea referendum, validarea monarhiei ca opțiune de organizare statală devine extrem de probabilă (ar trebui să participe 28-31% din republicani ca să păstreze majoritatea de partea republicii, și oricine va face campanie pentru republică va trebui să îndure asocierea cu comunismul ceea ce nu este de dorit în perspectiva politică). Un asemenea referendum validat ar avea efecte catastrofale pentru binomul partid-securitate pentru că ar avea ca efect introducerea unui nou jucător pe scena politică, un jucător cu profunde legături spre democrație, care ar putea asuma destul de repede rolul de arbitru pe care îl joacă în cadrul monarhiilor constituționale din Europa iar sistemul ar scăpa de sub controlul celor ce ‘l-au controlat pînă acum.

Habar n’am dacă intenția lui Antonescu este pentru declanșarea unui asemenea referendum. Cu siguranță, pînă acum nu s’a pronunțat în acest sens, iar proiectul de constituție care n’a mai trecut de parlament în sesiunea precedentă, încă conține acel articol 152, dar cert este că e un risc mult prea mare pentru “baieții cu ochi albaștri” să aibă în acea poziție o persoană pe care n’o controlează și care poate apăsa oricând pe trăgaci.

Dacă aveați nevoie de o explicație pentru ceea ce se întîmplă acum pe scena politică aceasta se reduce la două mari directive. Trebuie distrus PNL-ul și Antonescu nu trebuie să iasă președinte. Primul este un proiect cu durată mai lungă, al doilea are un deadline clar și, în această cheie, absolut toate mișcările începând cu 9 Decembrie 2012 au sens.

Ponta a trecut în barcă cu Băsescu, a preluat lejer agenda guvernului Boc și doar vetoul PNL a oprit Legea Minelor să treacă de parlament în 2013. Același lucru cu legea amnistiei. Anchetele vizavi de deturnările de fonduri făcute de miniștrii PD zac în repaos, în loc de asta justiția și serviciile sunt cu tunul pe toți vectorii de imagine PNL.

Începînd cu intrarea la guvernare de după demiterea guvernului Ungureanu și pînă azi PNL-ul a pierdut numeroși membri marcanți care au fost compromiși dintr’un punct sau altul de vedere în fața opiniei publice fie prin acțiuni ale ANI, fie prin sentințe în justiție, fie prin propriile declarații surprinse în situații informale și făcute publice. Acești membri sunt: Mircea Diaconu – fost ministru al culturii, Corneliu Dobrițoiu – fost ministru al apărării, Gheorghe Becali, Andrei Marga – fost ministru de externe, Radu Stroe – fost ministru de interne, Varujan Vosganian – fost ministru al economiei, Relu Fenechiu – fost ministru al transporturilor, Daniel Barbu – fost ministru al culturii, Mariana Câmpeanu – fostă ministră a muncii, Călin Popescu Tăriceanu – fost prim ministru. Următorii membri marcanți sunt fie sub atac la ora actuală fie au fost sub atac continuu și încă nu au fost compromiși sau încă nu au cedat: Eugen Nicolăescu, Ramona Mănescu, Dan Radu Rușanu și Daniel Dăianu.

În paralel cu aceasta, PNL a trecut prin două momente de schismă internă, primul s’a petrecut în pregătirea alegerilor locale din 2012 care a dus la părăsirea PNL-ului de către Dan Cristian Popescu, președintele organizației PNL Sector 2 și personalitatea cu cea mai mare vizibilitate din PNL pentru Sectorul 2, precum și a echipei acestuia de conducere. Cel de al doilea a fost odată cu excluderea lui Vlad Moisescu fapt ce a atras plecările din PNL a deputatei Diana Tușa precum și a celui mai vizibil membru PNL din capitală, Andrei Chiliman acesta executînd o desprindere către un “nou partid liberal” fondat după modelul PLD din 2006. Deși Chiliman a contat pe o dislocare mai mare de membri marcanți ai partidului, aceasta nu s’a petrecut. Ultimul care a plecat a fost, însă Călin Popescu Tăriceanu, după ce propunerea sa de demitere a lui Antonescu a fost întîmpinată cu tăcere în ultimul congres al biroului politic național al PNL. Se zvonește că și Radu Stroe ‘l-ar urma.

În tot acest interval, PSD-ul ‘l-a pierdut doar pe Adrian Năstase care oricum fusese trecut pe linie moartă în 2012, la prima condamnare.

Motivul pentru care Ponta nu ‘l-a acceptat pe Iohannis în guvern a fost pentru că vizibilitatea PNL nu are voie să fie decât în scădere, iar numirea lui Iohannis ar aduce un puternic întăritor de imagine pentru prezența PNL în spațiul public. Asta a constituit și motivarea înființării unui post de vicepremier pentru Daniel Constantin astfel încât ponderea numirii lui Iohannis să scadă de la 50% la 33%. Semnalul de atac ‘l-a dat Voiculescu la congresul PC din 2013, moment în care Crin Antonescu a pierdut accesul la Antena 3 și implicit accesul la publicul de 800.000 – 2.300.000 pe care’l atinge acel post de televiziune. Apoi, încet, încet, postul ‘și-a schimbat orientarea și ‘l-a scos pe Antonescu în offside acuzîndu’l de blat cu Băsescu (poate cea mai mare ofensă în viziunea telespectatorilor Antenei 3). Ca să le susțină mesajul, în partea cealaltă a galeriei, resturile PD-ului și nulitățile PMP-ului au început să guițe că ‘l-ar susține pe Antonescu dacă se rupe de PSD. De parcă Antonescu ar avea nevoie de cele 5 procente pe care le mai screme PD-ul sau cele 7 la care poate să spere PMP-ul.

Atunci când și din stânga și din dreapta se aude același lucru, e clar că sunt înțeleși. Ponta nu numai că a preluat agenda fostului guvern Boc, dar din clipa în care a făcut-o au încetat toate atacurile asupra lui de unde, înainte, nu trecea săptămîna fără un plagiat sau vre’un altfel de scandal. Îmi devine din ce în ce mai clar că fii rătăcitori Ponta și Voiculescu, după ce au încercat din răsputeri să’l detroneze pe Băsescu au ajuns la concluzia că e mai comod să se alieze cu el, în condițiile în care termenul de expirare se apropie iar binomul partid-securitate, poate să funcționeze liniștit și cu ei, în fond nu e prima dată când PSD și PUR/PC fac jocurile acestor structuri.

În ceea ce privește a doua prioritate, aceea ca Antonescu să nu ajungă președinte, în situația în care USL s’a rupt, ea poate fi atinsă doar prin blocarea accesului lui Antonescu în turul doi, iar mutarea pentru acest scop doar ce s’a materializat. Călin Popescu Tăriceanu poate canibaliza destul din electoratul lui Antonescu, astfel încât acesta să cadă pe locul 3, fie după Mihai Răzvan Ungureanu (ori un independent cu nume mare, gen Isărescu) care va alerga pentru coaliția PD+PMP+FC+PNȚCD (dacă nu cumva PNȚCD va fi vehicolul pentru Tăriceanu) și un Sorin Oprescu independent (cu destul sprijin PSD ca să intre în turul 2) fie un George Maior cu puternic suport PSD în cazul în care Tăriceanu va deveni candidatul “dreptei”.

Încă nu cred că Tăriceanu a fost cooptat de sistem. Cred că omul este disperat să redevină relevant, și nu a gestionat psihic înlocuirea din 2009, iar “băieții” îl prelucrează astfel încât să obțină comportamentul dorit de ei. Nu cred în șansa lui Tăriceanu de a câștiga alegerile, scopul său este să fie un iepure gen Stolojan în 2000 care să atragă spre el electoratul tradițional PNL.

Rămîne de văzut cine mai pică, cine mai pleacă, cum se mai rupe… Oricum ordinul pe unitate e clar: foc de voie către PNL.

PS: ‘Mi s’a părut o mutare extrem de josnică în emisiunea lui Gâdea când a prezentat “pozele cu familiile Băsescu și Iohannis împreună” fiind niște poze făcute în 2006 sau 2007 când Băsescu și cu nevastă-sa au vizitat Sibiul într’un weekend, orașul fiind capitală culturală europeană în acel an… Apropo, tot de atunci am și eu poză cu Băsescu, și e în același tricou verzui. Poate că m’oi fi dat și eu cu Băsescu, nu? Doar tot îl susțin pe Antonescu, deci e clar.

Categorii:Politice Etichete:, , ,

Și uite cum am renunțat la facebook

În lumina evoluției situației din ultima săptămînă am ajuns la decizia se a mă retrage de pe facebook. Pur și simplu ‘mi-a ajuns. N’am mulți prieteni pe facebook, iar pe cele 100 de persoane care au această calitate pot spune că le cunosc personal, și poate tocmai de aceea am ajuns în acest punct azi. Vă cunosc pe mulți dintre voi și nu vreau să vă văd cum „apărați Roșia Montană” sau cum apărați maidanezii și veniți cu statistici pe net cum în 2011 n’a murit nimeni de mușcături de câini la nici o zi după înmormîntarea copilului ăla… Nu pot, îmi face fizic rău să vă vad ășa. Am crezut că pot să rezist schimbînd feed-ul de la news-ul general la o listă din cei mai apropiați prieteni, dar azi dimineață s’a prăbușit și această ultimă portiță de scăpare… Prefer să plec eu, decât să vă văd așa. ‘Mi-e mie rușine.

Nu mai suport să văd tineri, colegii mei de generație, cum se lasă manipulați, fie că au sucombat fatalului „peer pressure”, fie că refuză să cântărească toate faptele, nu mă mai interesează motivele pentru că absolut toți suferă de același sindrom: pentru ca orice fel de manipulare să aibă succes trebuie ca la un moment sau altul să ignori cel puțin un adevăr. Manipularea asta se desfășoară pe același schelet operativ și pe aceleași canale ca și celelalte (bloggeri independenți, intoxicare pe facebook, revista History, DW, hotnews, ziare.com, FAZ pare că lipsește de data asta), dar lumea refuză să vadă asta. Nu e prima, nu e nici ultima (din păcate) ci una dintr’un șir lung pe care eu refuz să’l mai văd desfășurîndu-se. De la pixelul albastru, la Năstase nu s’a împușcat, la „lovitura parlamentară de stat”, la Ponta o să ne vîndă la ruși, la Salvați Bucureștiul (apropo, când apare Cristi Puiu să susțină Roșia Montană?), la ce? Presupun că nici voi nu știți la ce mai sunteți încă în stare să aderați…

Acum o săptămînă încercam să scriu un articol pentru blog din perspectiva „cine finanțează campania anti RMGC” pe care nu ‘l-am mai terminat, pentru că, pe măsură ce’l gândeam, îmi devenea din ce în ce mai clar cine era singura persoană ce avea de câștigat de pe urma campaniei. Am prezis-o pe facebook (Băsescu urmează să atragă capital politic din protestele astea) și ca un făcut, deși NIMENI nu a fost de acord cu postarea mea, pînă seara Băsescu s’a trasformat dintr’un istoric susținător al RMGC în neutru. Probabil era prea mult să facă tot 180-ul din prima, dar, stați liniștiți că vine. Să vă vad atunci, hipsterii mei apolitici dacă are cineva decența să’și recunoască greșeala.

N’am să închid contul de facebook pentru că am un abonament legat la el, dar am să îmi dezinstalez aplicația din iPhone și iPad, iar prin browser oricum nu mai intru. După ce se va încheia situația cu Roșia Montana și cea cu referendumul din București față de eutanasierea câinilor, poate voi mai încerca facebook din nou. Pînă atunci, la revedere!

Mai jos aveți draftul articolului care n’a mai văzut lumina zilei:

M’am ținut pe cât am putut departe de subiectele de actualitate vara asta. O mică pauză de la politică, mai ales că politica vara se reduce la ce mai elucubrează tovarășul profitînd de faptul că restul lumii pleacă în concediu și rămîne singur pe scenă. Totuși, actualitatea a permeat din când în când streamul meu de facebook. Așa se face că știu și că Steaua s’a calificat în Champions League din nou, știu și despre decesul lui Cioabă, știu cât de cât și evoluția situației din Siria, știu și despre povestea cu cenzura și chiloții maro de la festivalul Calatis, știu și cum DNA-ul și ICCJ București au jucat hora peste oamenii PNL-ului, dar cel mai des m’au bîzîit interludiile despre, sau mai degrabă anti, Roșia Montana.

Despre proiectul ăsta m’am pronunțat încă de pe vremea când Băsescu și ciracii săi erau la putere. Nu știu destule ca să fiu pentru sau împotriva proiectului. Sunt multe lucruri de luat în considerație. Aducerea unei industrii în zonă probabil că ar ajuta populația locală care, chiar dacă nu ar munci în exploatare ar avea destul de câștigat de pe urma comunității de mineri fly-in-fly-out care ar fi adusă să lucreze în mină. Economia ar avea de câștigat prin apariția din nimic a unor noi angajați prilej pentru stat de a colecta taxe, impozite, contribuții la asigurările sociale și de sănătate și de a stopa plata unor ajutoare de șomaj. Pe de altă parte, detractorii proiectului reclamă ruinarea potențialului turistic al zonei (care zonă nu e în nici un fel vreun hub turistic atrăgând mai degrabă turiști incidentali, trimiși aici mai degrabă de scandalul făcut decât de promisiunea unei vacanțe de neuitat), o potențială criză ecologica (lucru perfect probabil la cum sunt respectate standardele de calitate în orice proiect derulat în România azi), o chestiune a redevenței infime pe care statul român o va încasa de la exploatator (aici pare justificată poziția detractorilor dar există oricând argumentul că statul preferă să vîndă ieftin această resursă datorită beneficiilor auxiliare economice care ar fi produse de deschiderea exploatării). Și din păcate aici se închide orice legătură cu raționalul pe care o are (dacă o are!!) orice abordare pe care am vazut-o pe subiectul ăsta.

Manifestațiile de zilele astea nu fac decât să îmi amplifice îngrijorarea vizavi de cât de creduli și naivi se arată unii din colegii mei de generație. „Opriți Proiectul Rosia Montană” are toate șansele să devină „Occupy Wall Street”-ul României. Problema este că (la fel cu marea masă a protestatarilor occupy) Bucureșteanul manelist sau lovit de hipstereală care se duce să se planteze’n cur la Universitate și nu mai poate de grija Roșiei Montane, nu numai că n’a ascultat decât o prezentare sumară a uneia din poziții (evident cea care ‘l-a făcut să tresalte la gândul că va fi și el important) dar foarte probabil că fără Google nici n’ar fi în stare să arate Roșia Montană pe harta României. E foarte multă pasiune acum în rîndul hipsterelii și al talibanilor naționaliști încă sub influența sloganului „nu ne vindem țara”, destulă pasiune încât să încingă spiritele mult peste nivelul la care cineva, oricine, să’și pună întrebarea „cine finanțează campania Opriți Proiectul Roșia Montană?”

Spre deosebire de credulii extaziați, eu știu că nimic, absolut nici o campanie de media nu se întîmplă fără a avea pe cineva în spatele ei, și mai ales nu se continuă pe o perioadă atît de îndelungată (a trecut mai bine de un an jumate de când protestatarii de atunci s’au legat cu lanțuri de caloriferul ministrului Borbely). În mod normal când vine vorba de o asemenea campanie, politicul are coada băgată cumva pe undeva, însă, cel puțin la suprafață, singurul care a rămas în opoziție față de RMGC este Vadim Tudor pe care nu’l putem suspecta nici de resursele financiare nici de cele logistice necesare susținerii acestei campanii; în rest toate partidele politice fie au avut poziții pro, fie se află în alianțe cu partide avînd poziții pro (PNȚCD, PC).

De ce susțin că e o campanie coordonată și instrumentată de cineva anume? Pentru că se desfășoară în acest fel. Pentru că ne-au fost servite prin intermediul facebook-ului următoarele ingrediente: un tînăr de 23 de ani, jurnalist de excepție, după ce a fost dat afară de la ziar a urmărit pe cont propriu povestea, incluzînd aici o deplasare în SUA și un interviu luat acolo unor familii afectate de „fracking”, pentru că un alt bloggeraș „independent” a făcut împreună cu prietenii săi un proiect foto-jurnalistic la site-ul fostului sat Geamăna înghițit de lacul de steril de la Roșia Poeni, pentru că apare, cu demență repetată, o paralelă între Roșia Montană și Roșia Poeni omițîndu-se atunci când se livrează mesajul fix acele detalii care ar rupe orice fel de paralelă, pentru că apar imagini pe net executate clar de departamentul de creație al unei firme de publicitate, pentru că se încearcă găsirea dușmanului comun în televiziunile care nu acoperă protestele, pentru că unele grupuri de facebook mai dubios constituite în cu totul alte scopuri au devenit canale de comunicare anti RGMC, pentru că s’a ajuns să scrie despre Roșia Montana nu știu ce jurnalist străin pe History sau pe Discovery când oamenii ăia nu numai că au multe alte subiecte de digerat, dar nici măcar n’au habar dacă români și rromani e același lucru sau nu.

Absolut toate aceste evenimente, executate în secvență, fac parte dintr’o campanie de manipulare și de implementare a unui mesaj în conștiința publică executată fix ca la carte. Nu e nici prima campanie de genul ăsta care se desfășoară cu succes în România și, din păcate, nu va fi nici ultima. Faptul că nimeni nu ‘i-ar da viza de state unui tînăr de 23 de ani, neangajat și fără surse stabile de venit (și e destul de improbabil ca să ‘și-o fi luat înainte de a’și pierde slujba) n’a deranjat pe nimeni. Faptul că un nimenea de 23 de ani n’are de unde să’și finanțeze o excursie în SUA (de 6 săptămîni, cum susținea articolul) iarăși n’a ridicat nici un semn de întrebare. Faptul că exploatarea de la Roșia Poeni s’a deschis în 1985 și că satul Geamăna a fost relocat tot în 1985 nu permează conștiința nimănui. Faptul că exploatarea de la Roșia Poeni s’a făcut sub mandatul același dement care, în același an a strămutat mii de familii și a ras cartiere întregi din București iarăși nu permează conștiința. Faptul că mesajul „unii au vrut cuprul de la Roșia Poeni, azi alții vor aurul de la Roșia Montană” face kilometrii în linkuri share-uite deși „unii” ăia cu cuprul erau chiar statul român căruia, culmea, ‘i-se impută azi, între altele legate de RMGC, că nu’și exploatează singur resursele. Este un caz clasic de „fear mongering” și mii de minți înguste pun botul și înfulecă o porție cu vîrf de manipulare de manual.

…………………….

Referendăm, coane Fănică… Da’ ce?

Primul purtător de băs al țării, tovarășul Traian Băsescu, numit de unii rătăciți de discernămînt și „Domnul Președinte” cu P mare că numai el are voie să fie președinte, e ca un nume propriu pentru tovarășul sus amintit, s’a trezit vorbind și fremătînd el de neliniște că vrea să consulte poporul. S’o pună el de’un referendum ca’n 2009 când i’a ieșit la zaruri și să mai cheme odată poporu’ să’și esprime voința vizavi de unicameralism și de 300 de parlamentari…

CIVIS

Amu’, între noi fie vorba, chestia asta cu luatul poporului la mișto la referendum ar trebui să fie ultimul lucru pe care să’l mai facă tovarășul Băsescu, demis cu 7,4 milioane de voturi la un referendum, și ținut în funcție la alba-neagra de Zegrean și amicii lui din CCR, dar când l’a împiedicat vreodată bunul simț sau măcar decența pe Băsescu să’și facă poftele? Așa că îi dă’nainte cu referendumul. Singura parte bună a acestui demers este că persistînd cu el, recunoaște și tovarășul, implicit măcar, că referendumul ăla de i’a ieșit lui în 2009 a expirat odată cu puterea PD-ului în 2012, mai ales când USL-ul, votat de 66% la legislative, a alergat în campanie cu un alt proiect de revizuire a constituției. Bine sunt sigur că asemenea subtilități sunt peste capacitățile tovarășului Băsescu și n’ar avea nici o greață să se întoarcă din vorbe și asupra acestora la fel ca un hoț de buzunare prins în piață.

Destul cu politicianismul (dar inevitabil prin prisma motivelor celui ce pune acest subiect în discuție) și să trecem la rațiune. Ok, să se exprime poporul zic eu, dar e oare poporul calificat să se exprime în asemenea treburi? Ghiță care trage la coasă și Costel care asudă dînd click cu mouse-ul la birou, sunt ei oare în stare să se pronunțe în cunoștință de cauză pe acest subiect? Sau mai degrabă își dau și ei cu părerea cum pot mai bine, asta presupunînd că’și dau și interesul vizavi de subiect? Ei bine, în atari condiții, mai este un asemenea referendum, pe un asemenea subiect, un mandat obligatoriu pentru politicieni?

Hai să presupunem altceva, că, de mîine, poporul zice că vrea micii să se vîndă cu doi lei, că transportul în comun să fie gratis, inclusiv cel feroviar și că Moldova să se unească cu România. Mamă ce referendum a ieșit! Trei de da, cu 90-95%. Ptiiii, ce și’a mai exprimat voința poporul! Democrație, frate!

Cum ar procesa tanti Marieta de la piață referendumul tovarășului Băsescu? Două camere sau una? Adică să fie doi să facă același lucru? Păi ea nu se descurcă singură cu roșiile? Dacă mai vine cineva să îi vîndă tot din roșiile ei, tre să’i plătească salariu. Ea se descurcă și singură. E mai ieftin. Gata, am rezolvat’o, o cameră ce atîta cheltuială. Mai departe, 300 de parlamentari… Păi câți sunt acuma? 588? Câți?!?! Gata! Mai puțini, mai ieftin, ce atîta cheltuială degeaba? Și’așa ăia taie frunză la câini… Gata, a rezolvat’o Marieta, mai sparge’o sămînță, și merge la vot.

Dar Flavius, blogărașul băsist, cum ar procesa el? Lăsînd la o parte cât extaz îi provoacă să’l audă pe băs vorbind, își trage Flavian ochelarii din părul cleios peste coșurile de pe începutul de chelie, și’i pune pe nas și purcede cu raționamentul. Flavian o arde intelectual, cu statul minimal, ca e dă dreapta, doar, așa că îi dă bine. 1 < 2, 300 < 588. Buun! E bine, e dă dreapta, să respectă. Bă-ses-cu! Gata, mergem la vot! Bă-sie-scu! (Flavius ăsta are și un pic de sînge di pi la Romașcani în el).

Problema este una cât se poate de simplă și prezentată într’o cheie cât se poate de manipulativă. România are o COVÎRȘITOARE majoritate de oameni săraci. Pe de cealaltă parte România, pînă și în categoriile de oameni ajunși din punct de vedere financiar, are o foarte mare majoritate de semidocți și sfertodocți, rezultate directe ale sistemului comunist de învățămînt, care reprezenta mai degrabă o unealtă de propagandă decât de iluminare și care, nici după revoluție nu a fost orientat spre deschiderea minților celor ce se instruiau sub el. Ca urmare acești fracțiodocți, nu numai că nu sunt capabili de raționamente complexe, dar nici măcar nu sunt conștienți de propriile limitări și lacune ei considerîndu’se nimic mai puțin decât doctor docent maximus în orice savarină, pardon, subiect…

Curba distribuției populației între venituri și educație ar trebui, în cazul ideal, să arate ca o distribuție normală (curba lui Gauss). În majoritatea țărilor din Europa de Vest, excepție făcând, poate, țările scandinave, această curbă are o creștere mai lentă în partea săracă și slab educată, avînd apexul undeva în dreapta apexului curbei lui Gauss, însemnînd o tendință ca odată cu acumularea de capital, un vest-european să fie mai educat. În România, însă, această distribuție seamănă mai degrabă cu doua jumătăți de curbe hiperbolice (gîndiți’vă la ecuația de gradul doi cu coeficientul a pozitiv) care se întîlnesc undeva la dreapta acestui punct de apex normal.

Este cel mai propice model de distribuție pentru ca o manipulare să prindă. Dovada stau atîtea cazuri de manipulare a minților românilor mai ceva ca David Copperfield, pe care le’am înghițit în cursul anilor. Numai din ultima vreme îmi vin în minte pixelul albastru și Năstase nu s’a împușcat, în ambele cazuri românii colectiv și voluntar s’au spălat singuri pe creier și au ales să’și spună: Elviro, ce vede ochii tăi, nu este adevărat… În aceste condiții, un referendum consultativ de genul celui propus de tovarăsul Băsescu este egal cu zero, și mai grav doar pervertește o unealtă a democrației.

Ce e diferit atunci între un astfel de referendum și cel pentru modificarea consituției, sau cel pentru demiterea președintelui? E simplu. În cele două cazuri de mai sus, e vorba de un proiect cu care vine parlamentul și pe care îl supune aprobării populației. Aceasta din urmă îl poate respinge sau adopta în funcție de propriile preferințe. Sigur că, păstrîndu’se curba descrisă mai sus, e foarte rar ca populația, în majoritatea sa, să nu iasă fraierită dintr’un asemenea proces, dar, într’un final, după prea multe țepe, se va ajunge la o confruntare între popor și clasa politică. Ăsta este unul din riscurile principale derivate dintr’o politică de menținere a populației în ignoranță, dar ăsta e un cu totul alt subiect. Referendumurile în cazurile descrise în acest paragraf rămîn o unealtă a democrației, manipularea fiind dusă în jurul lor, pe când în cazul referendumului propus de tovarășul Băsescu, referendumul însuși devine un instrument de manipulare ceea ce, din motive evidente, nu este ok.

Și acum, dacă tot m’am pretins un meta-filosof, să vă spun și cum aș analiza eu referendumul ăsta în bună credință. Primul subiect: unicameralism versus bicameralism. Părerea mea, pentru că asta este tot ceea ce pot să ofer, este că bicameralismul este mai bun. De ce cred eu asta? Pentru că, la ora actuala dintre țările Europei dezvoltate, doar Belarusul și Franța au parlament unicameral, în toate celelalte țări preferîndu’se bicameralismul, din varii motive locale. Belarusul unde și’au ales președinte pe viață, nu e chiar un exemplu de urmat, iar Franța… De unde să încep? Pe lîngă faptul că Franța este de departe cel mai socialist stat din UE, taxîndu’și bogații pînă renunță efectiv la rezidență, pe lîngă faptul că va fi primul stat din UE care va da faliment nereușind niciodată să’și balanseze sistemul de asigurări sociale, Franța este direct responsabilă pentru revoluția bolșevică din 1917, ale cărei efecte încă și astăzi afectează lumea și mai este, cel puțin în mare parte, responsabilă pentru războiul din Vietnam și căderea Vietnamului în sfera comunistă. Și, ca o notă mai personală, Franța a fost prima țară care a susținut regimul comunist de la București, încă din 1948, când a refuzat să’l primească în țară pe regele român aflat în exil. Dacă Franța merge la stînga, eu sunt de părere s’o luăm cu toții la dreapta și viceversa. Pe lîngă asta, mai am argumentul tradiției. România modernă, începînd cu Al. Ioan Cuza, a fost bicamerală. A încetat bicameralismul odată cu comuniștii în 1948. Orice măsuri luate de comuniști în 1948 în România, merită doar condamnare, în nici un caz repetare. Ceea ce ne aduce la un vechi proverb românesc „măsoară de două ori și taie odată”. Atunci, sigur, de ce nu trei camere? De ce nu patru? Exemple de tricameralism și tetracameralism se găsesc pe wikipedia, și nu sunt nici dese, nici de bun augur. Așa că două… Sunt de părere că două.

Al doilea punct, ăla cu 300 e o aberație. 300 că’i mai ieftin, nu poate constitui motivul pentru schimbarea organizării statale. Așa, pe sistemul că’i mai ieftin, 200 e mai bun, ba chiar, reducând la absurd, 1 e cel mai bun. Punem un despot absolutist în loc de parlament să se ocupe de legislație, și ieșim cel mai ieftin posibil. Nu e bine, domnu’ chestor… Nu e bine… Dar hai că 300 era pe sistem unicameral, să zicem 380, cei 300 pentru deputații lui Băsescu și încă 80 de senatori pentru bicameralismul meu. 380, însă, tot nu’i bine. 380 e la fel de prost ca 300, e la fel de prost ca 460, e la fel de prost ca 471, e la fel de prost chiar ca 588. De ce? Pentru că e o formulă matematică, în care au intrat niște date și care a scuipat un rezultat, nu este ceva rezultat din realitatea românească ci ceva abstract. Cineva a zis, un deputat la 70.000 de oameni, și un senator la 126.000, țac-pac a făcut calculele și trosc i’a ieșit un număr de parlamentari.

Personal, cred că rolul parlamentului este prost înțeles; el este privit ca organ legiuitor și atît. După Codul lui Hammurabi, nevoie foarte mare de legiure n’a prea fost. Sigur odată cu sofisticarea statului, au apărut nevoi de reglementare a funcționării instituțiilor nou create, dar odată ce valul reformator trece, necesitatea parlamentului de a fi legiuitor scade. Oamenii trebuie să înceteze în a mai privi parlamentul ca pe o fabrică de legi (și parlamentul ar face bine să nu se mai comporte ca atare) și ar trebui să perceapă parlamentul în funcția pe care acesta ar trebui s’o îndeplinească într’un stat modern și evoluat. Să propună amendamente la bugetul guvernului în funcție de nevoile locale ale constituenților fiecărui colegiu electoral, să aprobe bugetul și să urmărească (controleze) respectarea sa de către executiv. Parlamentul este singurul organ abilitat să tragă la răspundere executivul. Mai mult, parlamentul este singurul organ abilitat să tragă la răspundere serviciile secrete. Pe vremea regatului, parlamentul era singurul organ abilitat să traseze direcții de politică externă.

De fiecare dată, însă, când vine vorba de parlament, noi ne poticnim în ura față de parlamentari. Aceștia sunt leneși, dezinteresați, corupți, chiulangii, inculți și câte altele asemenea. Ei bine, cum am vrea să fie ei înșiși, când președintele le subminează autoritatea și le ia din prerogative, când guvernul, fie el și de aceeași coloratură politică îi uzurpă prin ordonanțe peste ordonanțe, când consilierii prezidențiali au dreptul de a introduce proiecte de lege, când parlamentarii înșiși au devenit simple mașini de vot cu comandă de la liderul grupului, când parlamentul, așa cum este el constituit nu răspunde nevoilor României. Bucureștiul, de exemplu, este reprezentat de 52 de parlamentari astăzi. Dacă îi adăugăm și pe cei șapte parlamentari de Ilfov avem deja peste 10% din totalul parlamentului. Dacă i’am număra și pe Gigi Becali și pe Dan Voiculescu, procentul ar fi și mai mare. Prin contrast, tot județul Tulcea e reprezentat doar de nouă parlamentari. Dacă mîine, prin absurd, bucureștenii ar hotarî să facă hoteluri în deltă, cei din Tulcea ar fi în urmă cu 50 de voturi din start. Ne plîngem pe unde apucăm de falimentul sistemului centralizat și facem prozelitism cât cuprinde pentru descentralizare, dar organul reprezentativ al țării, așa dat de formule matematice cum este, e și el infectat de aceeași centralizare. Uite, poate că acum, odată cu regionalizarea (fie ea cu menținerea regiunilor istorice sau fără – alt subiect!) ar fi cazul unei analize a modului de constituire al parlamentului.

Dar aici intervine și ultimul punct pe care vreau să’l pun în discuție, eu nu sunt nici politician, nici expert în drept constituțional, nici analist politic. Am o părere și atît. O părere, poate, mai informată decât tanti Marieta, sau decât bloggerul Flavius, dar, în final, rămîne doar o părere neavizată. Și atunci? Cine ar trebui să dezbată toate astea? Din pacate, primul nume care îmi vine în cap este cel al doctorului în drept constituțional Emil Boc, același doctor al cărui guvern a avut cele mai multe ordonanțe de urgență respinse pentru neconstituționalitate, același doctor de pe urma guvernului căruia România a fost obligată la niște plăți serioase de daune de către CEDO. Atunci cine? Cristian Pârvulescu, cumva? Mai bine nu. Ponta, Antonescu, Băsescu, Luzăroiu, Hrebenciuc, Macovei, Gîdea, Badea, Ciutacu? Sunt toți fix egali cu zero ca relevanță.

Asta e, atunci, poate ne asumăm faptul că ar fi bine ca nu politicienii să definească regulile jocului, poate ar fi bine să importăm câțiva specialiști adevărați de prin scandinavia sau de la muma democrației SUA, dar specialiști pe bune, nu politicieni sau mai știu eu ce diletantiști și să le dăm cheile în mînă și să le punem o căruță de bani în cont și să le spunem: „uite, asta e România, astea sunt realitățile ei, desenează’mi un sistem legislativ și unul de guvernămînt, și ce’o ieși, aia e”. Sau, ne luăm un stat drept model (eu prefer Belgia, Olanda, Suedia, Danemarca sau Norvegia) și tragem la xerox tot ce se poate trage inclusiv sistem judiciar, și aia e.

Deci, 300 că’i mai ieftin, nu! Câți? Habar n’am. Depinde de ce vrem de la ei. Dar cel mai important, e să folosim și ce avem în tărtăcuță, și să ne apropiem cât mai mult posibil de curba aia a lui Gauss.

Categorii:Politice Etichete:,