Arhiva

Posts Tagged ‘Gramatica’

Mici precizări ortografice

În urmă cu ceva vreme, plecând de la o serie de articole ce dezbăteau problema dintre î și â am supus acest blog, precum și restul interacțiunilor scrise ce le-am purtat unei reforme ortografice ad-hoc. Menționam în finalul acelui articol că aștept cu interes orice bucată de informație ce ar duce la clarificarea consecințelor reformei slavicizante din 1953.

Nimeni nu s’a arătat dispus la discuție ceea ce poate grăiește mai mult vizavi de audiența acestui blog decât despre importanța subiectului, dar, cert este că, de curînd, ‘mi-au trecut prin mînă niște articole de ziar (poze după original) datînd dinaintea reformei respective. Cum asemenea materiale sunt greu de accesat pentru omul de rînd fără permis la Biblioteca Națională (de fapt, habar n’am dacă așa ceva s’ar găsi la BN, dar presupun că ar trebui), le-am devorat cu nespus interes. Astfel am reușit să descopăr câteva chestii esențiale ce ‘mi-au permis să rafinez regulile spartane ce ‘mi le-am impus în articolul sus amintit.

Prima revelație a fost că, în limba română de dinainte de ’53, cratima și apostroful coabitau (că tot e la modă cuvîntul) cu succes, iar cratima avea totuși un rol ceva mai larg decât în ortografia saxonă (acela de a uni două cuvinte pentru a reda o noțiune compusă gen strungar-matrițer) și mai asemănător celui avut în limba franceză în care leagă și cuvinte ce, în rostire, par a alcătui un singur cuvînt (est-ce-que). Apostroful, la fel cum îi spune și definiția de astăzi, semnala lipsa unei litere sau a unui sunet din cuvînt. Diferența, față de felul în care ortografiem astăzi era că apostroful era mai important decât cratima, iar atunci când ar fi trebuit folosite împreună, se folosea doar apostroful. Câteva exemple pentru clarificare:

Situația 1: întorcându-se, căutîndu-mă, le-am, ce-am avut, te-a lovit – se folosește doar cratima deoarece nu lipsește nici un sunet (nu există pronumele île).

Situația 2: m’a prevenit, s’ar putea, să’ți spun, într’un, n’am – se folosește doar apostroful deoarece litera/sunetul care lipsește era alipit de cratimă sau cratima nici nu ar fi existat(mă-a prevenit, se-ar putea, să îți spun, întru un, nu am).

Situația 3: ‘ți-a zis, ‘mi-am făcut, ‘l-a privit – pentru pronumele în formă scurtă în dativ sau în acuzativ răspunzînd la întrebarea „pe cine” avem o situație specială în care litera/sunetul care lipsește nu este pe partea cu cratima (îți-a zis, îmi-am făcut, îl-a privit). În acest caz se folosesc amîndouă semnele de punctuație în locurile corespondente. Atunci când situația se petrece la început de propoziție, capitalizarea va fi preluată (la fel ca în toate limbile) de prima literă scrisă (‘L-am pus la punct).

Sunt 100% sigur de corectitudinea regulilor folosite pentru situația 1 și 2, mai puțin de situația 3 unde nu am găsit destule exemple în text ca să verific toate cazurile, totuși exemplele pe care le-am găsit se conformează acestei reguli. Prin urmare, de astăzi încolo, am să aplic aceste reguli în scrierile din acest blog și rămîn, în continuare, deschis oricăror informații pe această temă.

Ceea ce mi se pare de-a dreptul fascinant este că, de când am început să aplic cele trei reguli în scrierile de zi cu zi, le-am găsit extraordinar de ușor de aplicat, chiar naturale, nefiind necesar nici un efort în gândire pentru folosirea lor. Mai mult, am senzația că, într’adevăr, în acest fel, limba pare mai apropiată de limbile derivate din latină. Poate, când o să prind ceva mai mult curaj, o să încep să experimentez un pic cu accentele (terórist, câștíg, cișmeá, etc). În fond, una din principalele piedici în calea învățării limbii noastre de către străini, pe lângă lexiconul dacic, o reprezintă jocul pe care îl facem cu accentele (similar limbii franceze) ce nu se regăsește în latină și nici în italiană.

În cazul în care cineva se întreabă cum de au apărut cuvinte ca grăiește și rostire în articol, vă invit să citiți http://moshemordechai.ro/oamenii-cuvinte/

Reclame
Categorii:Personale Etichete:,

O declarație ortografică

Într’un puseu de anticomunism tîmpesc, în 1993 Academia Română s’a apucat să reglementeze chestiunea atît de arzătoare a scrisului cu î și â, iar în zelul caracteristic al tuturor activităților hei-rupistice realizate imediat după revoluție, problema s’a tranșat prin vot. Un vot necauționat de cei doi membri lingviști ai academiei, dar care a fost ținut oricum. Astfel ne’am procopsit cu scrierea de azi; o scriere care contrazice destul de puternic principiul că limba română ar fi una cu scriere fonetică.
Eram mic în 1993, dar chiar și la acel nivel mi’am dat seama că ceva nu e tocmai ok cu această nouă regulă de scriere. Prin urmare, am respectat’o doar în acele situații în care nerespectarea ei mi’ar fi adus penalizări. Am dezvoltat astfel un sistem dualist de scriere, în particular cu î așa cum fusesem învățat, iar în situații oficiale, după noile reglementări. Chiar și așa am avut parte de destule dispute în scrierea gerunziilor care după unii profesori de română se formează cu sufixul „înd” deci î-ul nu ar trebui convertit, pe când după alții e doar o particulă deci trebuie convertit.
Mulți m’au socotit ciudat pentru această particularitate, dar eu, mereu, am perceput limba română ca pe o entitate organică, naturală și care, mai presus de orice trebuie să aibă sens. Spre deliciul meu, în 2001, George Pruteanu, pe care nu cred că îl poate contesta nimeni din punct de vedere al lingvisticii, a publicat un articol în care demonta principiul latinității pe care l’au folosit academicienii pentru a scuza decizia luată în 1993.
Recent însă am avut o zbatere de conștiință, m’am gândit că poate e cazul să’mi reviziuiesc decizia luată atunci când eram prea mic să o argumentez în fața unui adult, poate că totuși membrii academiei române aveau dreptate atunci când au considerat î-ul o literă comunistă revărsîndu’și asupră’i răzbunarea.
Sonul î se scrie cu î, însă acolo unde este imediat precedat de consoanele c sau g se scrie cu â. Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca și la italieni, de a citi literele c și g înainte de i drept ce și ge, iar înainte de a drept k și gh. – Titu Maiorescu în propunerea sa către Academia Română în 1904.
Evident că pentru academia română, această regulă logică a apărut prea complicată, adoptînd în loc o variantă a regulii de azi după care neînceput urma a fi scris neânceput. Mai tîrziu, în 1953, s’a trecut la î peste tot, inclusiv în romîn, pentru ca în 1964 să se revină la excepții pentru cuvîntul român și derivatele sale. Personal, am ales de azi înainte să traiesc și să scriu după dictonul: destul de bun pentru Maiorescu, destul de bun și pentru mine.
Dar poate punctul cel mai important al acelei reforme din 1953 nu a fost adresat pînă astăzi decât foarte, foarte rar. Pe net, am reușit să găsesc, după îndelungi căutări un singur articol în care măcar să fie amintită măsura atît de parșivă trecută de comuniști atunci. Eliminarea apostrofului din limba română.
Întîmplarea face că vorbesc engleză, franceză, italiană, spaniolă și’mi rup dinții cu un pic de germană, incidental mai trebuie să citesc câteodată în aceste limbi, fie că e vorba de vreo carte, fie că încerc să descifrez meniul, fie că mă lămuresc asupra modului de folosire al unui medicament. Un lucru îmi este clar însă, noi nu folosim cratima ca niște latini, iar apostroful îl folosim groaznic din punct de vedere latin. În restul limbilor de bază latină cratima e folosită numai pentru a despărți în silabe la capăt de rînd sau pentru a forma cuvinte compuse. Atît. Pentru rapiditatea vorbirii, pentru cuvinte care se alipesc, pierzîndu’și din litere sau nu, se folosește apostroful. Poate cine știe, marele sinod al lingviștilor de la 1953, s’a vrut primul pas în slavizarea limbii române, poate în 1993 le’a fost mai ușor să accepte status quo-ul vizavi de apostrof pentru că ar fi generat prea multe complicații, dar mi se pare ar dracului de hilar că răzbunarea anticomunistă a ajuns să se facă împotriva voințelor unor mari lingviști ca Maiorescu, Ovid Densusianu sau Sextil Pușcariu, și să rateze cu desăvîrșire fix acea regulă care ne’a slavizat mai mult.
În încheiere, de acum încolo, dacă mai scriu pe blog (pentru că scena politică din țară m’a cam întors pe dos) va fi după reguli ortografice neslavizate care au sens logic. Sper să nu devin prea greu de urmărit.

P.S.: Știu că nu am toate informațiile vizavi de acest subiect, sunt deschis dialogului pe această temă, iar orice plus de informație este binevenit.

Categorii:Personale Etichete:,