O reacție despre reacții

Ieri, pentru comunitatea monarhistă din România, a venit ca un puternic șoc vestea că Regele Mihai, ‘l-a exclus din lista de succesiune la tron pe Principele Nicolae și ‘i-a retras acestuia titlul de Alteță Regală. Știrea s’a manifestat printr’un comunicat succint fără a oferi alt indiciu despre motivație decât o evaluare de incompatibilitate pentru viitor lăsînd totuși liberă posibilitatea revenirii asupra acestei decizii.

Decizia m’a surprins și pe mine, și trebuie să recunosc că cel puțin câteva minute am fost în derută. Am tot căutat o explicație care să facă sens, dar nu am găsit nici una. Apoi ‘mi-am dat seama că nu am nevoie de explicație, că am încredere în acțiunile Casei Regale, care au fost întotdeauna consecvente și că, mai mult decât atît, nu e treaba mea să judec acțiunile Regelui. Ca un făcut, la 10 minute după ce am ajuns la această concluzie, am dat peste singura știre care, deși pe surse, pare să se potrivească cel mai bine cu peisajul (link).

Dar, bineînțeles că în timpul ăsta cozile de topor securiste din presă au început șă’și scoată propriile lor știri pe surse, povestind despre conflicte presupuse între Principele Radu și Principele Nicolae și alte asemenea prostii. Atîta le-a lipsit celor ce se declară monarhiști în grupurile de pe facebook. Acuze de pierderea raționamentului vizavi de Rege, acuze despre securism și influența principelui Radu, ba chiar unii plîngeau încheierea dinastiei de România… Rușine gravă! Voi ăștia care vă autointitulați monarhiști dar v’ați încadrat lejer într’una din categoriile de mai sus, sunteți jalnici! Să fii monarhist înseamnă în primul rînd să fii un supus al coroanei. Voi ăștia care muriți de grija legii salice, aveți idee că custodele coroanei este Principesa Margareta? Voi ăștia care vă dați de ceasul morții că Duda în sus, Duda în jos, aveți habar că Principesa Margareta este custodele coroanei? Voi ăștia care vă treziți că aveți dreptul să’l insultați pe Rege, de unde vă luați autoritatea? De la Băsescu cumva? Poate de la Securitate?

Din punctul meu de vedere, toți ăștia de mai sus puteți să nici nu existați. Monarhia în sine are destule probleme de fezabilitate a unei restaurații și fără dramoletele voastre de doi bani, de oameni mici, care le știu ei mai bine pe toate și care’s incapabili să aibă încredere în altcineva. Dacă vreți să faceți un bine țării ăsteia, atunci când se va pune problema unei restaurații, dacă se va pune vre’odată, puneți mîna de votați pentru. În rest puteți să vă țineți gura pentru că aduceți mai mult deserviciu monarhiei decât orice altceva dacă continuați să vă vomitați părerile peste tot.

Așa cum acum cinci ani Nicolae Medford-Mills a fost inclus în lista de succesiune la tron, tot așa poate fi reinclus peste cinci ani dacă va fi nevoie și dacă va fi de acord cu acest lucru. Am avut parte de cinci ani de speranță, care dintr’un motiv sau altul, în clipa de față, nu se pot materializa într’un viitor rege. E normal să fim dezamăgiți, dar viața merge înainte.

Trăiască Regele! Trăiască Regatul României! Acum și de-a pururi.

coroana_regala

Reclame
Categorii:Personale Etichete:,

Cum Telekom-ul (fost Romtelecom) a devenit un mare gunoi

După o noapte cam nedormită datorită unui nou episod de deranj din partea herniei cervicale, am avut surpriza la 8.30 dimineața să descopăr că Apple TV-ul meu a început să se comporte ciudat. Nu mai pornea nici un episod din show-urile TV pe care le aveam în Home Share, nu mai arăta nici o opțiune în meniul principal în afară de Calculator și în general nu părea foarte responsiv.

După ceva vreme m’am prins că sursa problemei era de fapt lipsa conexiunii la internet. Telekom-ul, dragul de el, se decisese să’mi suspende abonamentul pentru neplată. Ca un client fidel ce sunt, am de la fostul Romtelecom tot pachetul, televiziunea Dolce, internetul (fostul Click Net) și telefonul fix care a fost instalat probabil odată cu construcția blocului în 1970. Unul dintre lucrurile care îmi conveneau în această configurație era că pot plăti o singură factură în loc de trei. Pînă recent (februarie anul curent) nu era nici o tragedie dacă le plăteam factura ceva mai tîrziu, de altfel, de obicei plăteam factura odată la două luni acoperind astfel atît perioada scadentă cât și luna care rămăsese restantă. Ei bine, nu știu exact când au înțeles cei de la Telekom să schimbe legile după care funcționează economia, dar acum trec la suspendare după expirarea unui număr de zile de la prima factură, indiferent de emiterea celei subsecvente care înglobează în ea și factura restantă și astfel pare să îi extindă termenul de plată cu noul termen. Mai mult decât atît, atunci când robotul se apucă să îți comunice restanța el se apucă și comunică soldul ultimei facturi, cea care, de fapt, se află încă în termen de plată…

Cum am nevoie de internet acasă ca de aer datorită modului de lucru pe care îl am, m’am dus imediat pe pagina de net a Telekomului, la mine în cont, și am achitat imediat întreaga sumă (326.68 RON). Instantaneu, aproape, am primit confirmarea de plată în inbox. După asta m’am pus pe așteptat, sigur fiind că, în câteva ore, se vor restabili toate serviciile gândindu-mă că, plătind pe site-ul lor, plata va fi înregistrată instant.

După prînz am început să caut informații pe site-ul lor vizavi de procedura de restaurare a serviciilor. Tot ce am găsit a fost specificația că se va reconecta totul în maximum 24 de ore. Am bombănit printre dinți la perspectiva unei zile întrgi cu internetul tetheruit de la telefonul mobil, dar m’am resemnat că cel puțin a doua zi, nu mai tîrziu de 9.30 totul va fi din nou pe linia de plutire.

Surpriză! N’a fost așa. A doua zi, după ce deadline-ul determinat după informațiile date de ei a trecut, am pus mîna să’i caut la telefon. Plimbîndu-mă prin meniul interminabil al robotului, am descoperit că nu se înregistrase nici o plată, drept răspuns m’am apucat să fac și o confirmare de plată cu robotul (ceva ce n’am mai făcut în viața mea). După asta le-am mai dat 2 ore jumate și, când la ora 12.30 tot nu se mișca nimic, am mai navigat odată prin meniul robotului pînă am dat de o ființă vie la celălalt capăt al firului, acea creatură mitică numită „consultantul telekom”. Consultantul telekom era o domnișoară, care după ce s’a uitat prin sistem și m’a informat că am contul suspendat pentru neplată și că a găsit și confirmarea plății, ‘m-a asigurat că în cel mai scurt timp va fi restabilit serviciul.

Și, după ce s’a făcut opt seara, iar „cel mai scurt timp” tot nu ‘și-a făcut apariția, m’am pus la tocat meniul să dau din nou de un alt consultant telekom. O altă domnișoară, care după ce s’a uitat și ea prin sistem ‘mi-a spus că desi plata îi apare că s’ar fi efectuat pe 3, banii nu au intrat pînă pe 4, iar cele 24 de ore trebuiesc numărate de la momentul în care le intră lor banii în cont. Încercând să nu’mi sară țandăra prea tare, am întrebat dacă, ținînd cont de toate informațiile pe care le are, nu poate efectua o reconectare manuală. Răspunsul a fost stas și pur românesc: „nu, nu se poate”. ‘I-am precizat că, în acest caz, probabil că se va putea să renunțăm la relațiile contractuale în viitorul cel mai apropiat. Nici asta nu a mișcat-o cu ceva așa că ne-am luat la revedere, eu urmînd să mă întorc la numărarea orelor, iar ea la stadiul de inutilitate pe care îl reprezintă cu succes.

IMG_3791

Suma problemelor este după cum urmează. În primul rînd, Telekom-ul a întrerupt serviciile unui client aflat în interiorul unui interval de plată neexpirat. În al doilea rînd, serviciile care au fost întrerupte reprezintă doar costuri fixe (tipul abonamentelor nu permite costuri variabile, nici la cel de telefonie fixă) deci nu exista posibilitatea agravării unui prejudiciu către Telekom. În al treilea rînd, site-ul celor de la Telekom e fix la fel de util ca o a doua gaură’n cur. Dacă la un hotel, atunci când ai plăti cu cardul, ar refuza să’ți dea drumul pînă ce banii ar intra efectiv în cont, toată industria de turism ar fi falimentară. În al patrulea rînd, lipsa posibilității unei reconectări manuale, atunci când tot ceea ce ar presupune această reconectare este schimbarea unui flag într’o bază de date și nimic mai mult, este inacceptabilă.

MRU din nou la șefia SIE…

mru

Nu pot să comentez în mod favorabil confirmarea pe care a primit-o MRU ieri în parlament. E păcat… Am înțeles că MRU s’a apucat să lingă unde trebuie, că cel mai probabil a fost adoptat de facțiunea securității care a pus mîna pe putere prin Johannis, că vorba aia, un agent dacă poate fi recuperat costă mai puțin decât creșterea unuia nou de la zero, dar, cu toate astea, nu’mi stă deloc bine la stomac.

Omul ales cu mînuța lui, de Traian Băsescu, să troneze peste guvernul de nimeni al PD-ului din 2012, criticat pe drept cuvînt pentru prestanța jalnică de prim ministru și pentru un trecut cel puțin „aburos” în raport cu evenimentele din 1989, nu a devenit dintr’odată frecventabil și de dorit doar pentru că ‘și-a reînoit carnetul de membru PNL… Din contră, e același nenorocit pe care PNL-ul (pe atunci un partid mult mai ușor de ținut la inimă) ‘l-a dat jos prin moțiune de cenzură, e același bugetar de care s’au lipit etichetele de „alifie” și „vită kobe”, e același intrat pe ușa din dos în parlamentul României care n’a pregetat să se pună primul pe listă în alegerile europarlamentare, doar doar ‘și-ar fi triplat și el stipendiul dacă se găseau destui fraieri să pună botul…

Dat fiind faptul că lipsa de cadre din PNL este un lucru acut pe care ‘l-am mai semnalat și cu alte ocazii, mă îngrozesc la gândul a ce va să vină…

Categorii:Politice Etichete:,

Eurovision 2015 Review și Top 10 Personal / Eurovision 2015 Review and Personal Top 10 (bilingv RO/EN)

English version below.

Esc2015logo

La un moment dat în timpul comunicării rezultatelor, prezentatoarea blondă a simțit necesar să le amintească celor din public ce huiduiau punctele luate de Rusia că Eurovision-ul este despre muzică și nu despre politică. E un citat ce nu putea să pice într’un moment mai nepotrivit. Odată la doi ani ajung și eu să mă uit la Eurovision. Motivul pentru care nu mă uit în fiecare an este că îmi amintesc cât de influențat de politică este totul și cum unele cântece care au avut nenorocul să fie scrise într’o locație geografică nefavorabilă sau care nu se pliază pe agenda politică și culturală pe care încearcă să o fortifice și să o promoveze UE și EBU, astfel încât îmi promit să nu mă mai uit niciodată la emisiune. Din fericire ținerea mea de minte nu durează mai mult de 20 de luni așa că Eurovision-ul este, pentru mine, un eveniment odată la doi ani.

Politica a fost, din păcate, atotprezentă și în finala de sîmbătă seara, unde cele mai multe țări au votat după coordonate politice și geografice. Acest fapt a fost într’atît de pronunțat încât am reușit să prezic voturile pentru primele trei în proporție de 75% corect, iar în cele mai multe cazuri predicțiile s’au menținut și după ce am aflat locurile 4-10. În unele cazuri limba cântecului a dat un alibi unor voturi clar acordate pe criterii politice, cum ar fi Serbia care a dat 12 puncte Muntenegrului, și Moldova care a dat 12 puncte României. Moldova a dat deasemenea politic 10 puncte Rusiei (deși în semifinale nu îi dăduse mai mult de 7). La toate astea s’a adăugat votul nordic care s’a dus din plin către Suedia asigurînd astfel că Eurovision-ul va fi găzduit într’o țară scandinavă a patra oară în șapte ani, aducând aminte de perioada 2000-2003 când aranjamentul scandinavo-baltic a asigurat zona de 4 ediții consecutive. Voturile s’au împărțit în jurul Mării Baltice și a peninsule scandinave ca un platou de plăcinte cu răvaș între prieteni.

Un alt lucru care m’a enervat a fost doza constantă de “discriminare pozitivă” de care am avut parte. Steagurile în curcubeu predominau în public, Conchita Cârnat care a împărțit îndatoririle de prezentator cu un trio multi rasial, doamna supraponderală sîrbă care cânta despre frumusețe, finlandezii cu un cântec absolut oribil dar cântat de o formație din care cel puțin un membru suferea de sindromul Down, iar Polonia a adus o cântăreață în scaun cu rotile. Sper să nu fiu înțeles greșit, eu nu urăsc pe nici una dintre categoriile reprezentate mai sus, dar am un reflex natural de dat înapoi afară atunci când îmi este dată să înghit toată “toleranța” asta ostentativă. În SUA, discriminarea pozitivă ‘i-a costat 8 ani mulțumită deraierii din partea lui Obama a alegerilor pentru candidatul democrat și a dus țara de rîpă în general de când a început să se manifeste proeminent începînd cu a două parte a anilor 90. Noi în Europa, am fost, în general destul de toleranți și fără să ne ajute cineva cu agenda lor, dar acum că lucrurile au început să ticăie la nivel global, ma întreb cât ne va lua pînă se face de rahat totul și aici.

Lasînd toată politica la o parte (ștergîndu-mă de toată chestia asta lipicioasă în care ‘mi-am băgat degetele) și revenind la a privi strict din punct de vedere muzical, concursul a fost unul dulceag și dominat de pop așa cum era și de așteptat. Din punct de vedere al stilurilor de cântat am avut o grămadă de emulatoare de Adele, niște Justin Timberlake-și, o prezență scenică în stil Will Smith, una bucată Beyonce (mai puțin curbele esențiale) interpretînd un cântec în stil James Bond, un Nick Cave, un Enrique Iglesias încrucișat cu Ricky Martin (ce surpriză, a câștigat!), trei Bocelli pe aceeași scenă, cântecele obișnuite despre pace care se dau profunde fie realizate în stilul unei balade pop fie supralucrate în stilul “noi am mers la conservator” de cameră și moț peste grămadă austriecii au venit cu o baladă penibilă pop cântată de niște băieți îmbrăcați ca hard rockerii anilor 70.

În mod oficial germanca ce se voia Beyonce cântând următorul cântec de Bond și hipioții ăștia austrieci au obținut cel mai prost scor. Totuși, dacă ar fi să privim strict din punct de vedere muzical, cele mai proaste numere au fost cel al doamnei din Albania care de-abia a ținut melodia la un loc și a falsat în jurul ei cu toată grația unui camion și cel al Marii Britanii care a avut un număr groaznic un fel de retro-electro-swing ce ar fi fost mai util să’l înscrie la un concurs de acrobație decât la Eurovision.

Rușii, anul acesta, au avut o versiune reamestecată a aceluiași cântec de acum 2 ani, complet cu formația îmbrăcată în alb. Cântăreața arăta mai bine decât cea care a cântat la Malmo, dar am avut parte de un nou “cântec despre pace”. E al naibii de ironic în actualul context internațional. Cântecul în sine nu ‘mi-a părut nimic special și, în vreme ce cântăreața se descurcă bine la părțile înalte, primele două strofe erau joase și au cam acoperit-o instrumentele. La asta se adaugă lipsurile din versificație. De ce doar “a million” (un milion) de voci? De ce nu “a billion” (un miliard)? Sau, la naiba, de ce nu “six billion” (șase miliarde)? Nu e fix la fel din punct de vedere ritmic? Cui le cânta? Supraviețuitorilor celui de-al treilea război mondial? Știu că’s rău, dar Rusia a obținut un rezultat disproporționat de mare raportat la ansamblul concursului și la ce probleme de structură a avut cântecul lor. Nu e vorba de gusturi aici, criticile pe care le am pentru ruși nu le fac prin prisma gusturilor mele muzicale. De fapt, m’am și uitat din nou pe net la cântecul lor pentru a vedea dacă nu cumva am ratat ceva în timpul concursului din cauză că ‘l-am clasat prea repede ca nefiind interesant.

Între videoclipurile cu single-urile și finală au fost unii care au câștigat puncte și au fost și alții care au pierdut puncte. M’am referit la dezastrul Albaniei și la cel al Marii Britanii mai sus. Alți concurenți care au avut o prestație mai slabă în finală decât în videoclip au fost italienii (tipul din mijloc nu s’a descurcat cu joasele la fel, probabil era răgușit), suedezul (începutul cântecului a fost cântat complet diferit, mai prost, dar s’a revanșat cu spectacolul de lumini), estonienii (povestea spusă de videoclip a fost mai bună decât cea spusă live) și slovacii care au avut un videoclip foarte bun dar au avut “onoarea” de a fi primii pe scenă și drept rezultat au avut parte de un mixaj execrabil, de asemenea nu ‘i-a ajutat faptul că fata nu prea a știut ce să facă cu mîinile pe scenă și pentru cine să cânte.

Un alt dezastru muzical a fost Armenia, care, deși au avut 6 cântăreți pe scenă cu educație muzicală, ‘și-au dinamitat propria compoziție. Pe scurt, vre’o două fete au fost în plus, iar cântecul s’a axat pe o altă temă decât pe cea din titlu. Pot să apreciez ceea ce au încercat cu compoziția dar e încă o dovadă că atunci când țintești prea sus pe partitură, și dacă angajezi cei mai buni cântăreți, tot riști să dai pe lîngă.

Fără altă tevatură, iată și Top 10 în viziunea mea (aici includ și gusturile proprii) dintre cântecele Eurovision 2015 în ordine inversă (de la cel mai prost la cel mai bun). Toate cântecele se regăsesc în play-listul youtube de la finalul articolului.

10. [Cipru] John Karayiannis – One Thing I Should Have Done. Cântecul ăsta a fost practic pe locul 10 la egalitate cu majoritatea celorlalte cântece de care nu m’am luat, dar, într’un final, ‘l-am ales pentru că are un vocal decent și o pronunție în engleză corectă, iar topica este asemenea. Foarte multe cântece suferă din cauza unei pronunții greșite și din cauza unor versuri scrise de vorbitori non-nativi de engleză, și cred că merită apreciat atunci când cineva reușește să scape de aceste handicapuri.

9. [Norvegia] Mørland & Debrah Scarlett – A Monster Like Me. Un duet sensibil care spune povestea dizolvării unei relații. Ea cântă în stilul lui Adele, dar funcționează pentru această piesă. Am ales acest cântec din colecția disponibilă de balade în stil Eurovision mai mult pentru că ‘mi-au plăcut versurile decât pentru altceva.

8. [Suedia] Måns Zelmerlöw – Heroes. Cu siguranță e un cântec care se prinde de tine, dar ‘mi-a părut mult surclasat de efectele de lumini. Pe lîngă asta, motivul pentru care ‘l-am pus abia pe locul 8 este că solistul a falsat extins în deschiderea cântecului. Versurile sunt și ele un pic cam simpliste, chiar și pentru standardele Eurovision.

7. [Estonia] Elina Born & Stig Rästa – Goodbye To Yesterday. Un mic cântec în stilul lui Nick Cave, completat și de chitara care, din păcate, nu s’a auzit calumea în mixajul live. Povestea cântecului este din nou una a unui cuplu în care el pleacă pentru că nu se consideră de ajuns. E posibil ca faptul că Elina a vărsat o lacrimă ca parte a jocului de scenă să’i fi costat mai multe voturi decât le-a adus, dar mie ‘mi-a părut că s’a potrivit perfect atunci când am revăzut momentul.

6. [Franța] Lisa Angell – N’oubliez Pas. Franța a fost trasă din nou în piept de organizatori fiindu-le dată poziția a doua de concurs. Acest lucru a însemnat că după cântecul lor a mai urmat cel puțin încă o oră întreagă de muzică ceea ce a făcut cel mai probabil uitată reprezentația francezei. Cântecul în sine, atunci când ‘l-am văzut în concurs, aproape că m’a mișcat pînă la lacrimi. E un cântec scris din punctul de vedere al unui ultim supraviețuitor al unui sat exterminat în război. Genul acesta de comemorare e ceva la care țin foarte mult, iar acest cântec găseste destul loc să rezoneze în inima mea.

5. [Serbia] Bojana Stamenov – Beauty Never Lies. Atunci când am auzit acest cântec (de pe poziția 8) m’am întrebat cum de au pus câștigătorul acestei ediții pe o poziție atât de devreme (în general câștigătorii intră în intervalul 10-14 sau în jurul poziției 20). Un cântec ce spune o poveste clasică de genul “frumoasa și bestia”, cu întorsătura că bestia e de fapt fata. Cântat ca un imn pentru toate femeile supraponderale din lume, de o cântăreață excelentă care își dă cu adevărat drumul la voce odată ce tempoul cântecului se schimbă din baladă în ceva dance, eu am crezut că nu poate fi depășit. M’am înșelat.

4. [Italia] Il Volo – Grande Amore. Puși la coada concursului, italienii sunt câștigătorii morali ai Eurovision-ului de anul acesta. Italienii pot scoate două tipuri de melodii. Tipul de baladă pop neremarcabilă prin nimic în afară de faptul că sună ca o imitație de Eros Ramazotti, sau genul acesta de muzică influențată de operă și trăgîndu’și armonia din poeticitatea naturală a limbii italiene. Terminând pe locul trei în spatele celor doi coloși susținuți politic, Rusia și Suedia, cei “trei tenori” merită să se felicite petru performanță. Personal, am oarece rezerve față de cântecele în italiană și asta mă împiedică să’i pun pe locul întîi. Într’un final am ales acest loc pentru că nu m’am putut îndura să despart oricare două din următoarele trei melodii.

3. [Australia] Guy Sebastian – Tonight Again. Atunci când am ascultat prima oară acest cântec în concert am crezut că va fi câștigătorul de anul acesta (dând-o la o parte pe sîrboaică de pe piedestal). Acest cântec ar fi trebuit să termine în primele trei și a primit voturi de la aproape toate țările. Cu o rutină scenică ce amintește de Will Smith, Guy Sebastian a fost pur și simplu fantastic. Cântecul te prinde extrem de ușor, chiar dacă versurile sunt un pic limitate. Reprezentația live a spulberat orice așteptări formate pe marginea videoclipului.

2. [Belgia] Loïc Nottet – Rhythm Inside. Urmînd îndeaproape cântecul precedent și în concurs, am fost uimit din nou ascultîndu’l pe puștiul belgian de 17 ani. Mult mai conceptual decât pop, m’am așteptat ca acest cântec să fie peste capetele celor din publicul Eurovision-ului. Reprezentarea live a făcut ca acest cântec să urce atît de mult în topul meu și felul atît de lipsit de dificultate în care se mișca puștiul pe scenă. Nu strică deloc faptul că melodia are un hook ce prinde extraordinar de bine.

1. [Georgia] Nina Sublatti – Warrior. Fata asta goth a reprezentat ceva aparte în concurs. A fost cel mai aproape cât a putut să ajungă Eurovision-ul de rock, acesta fiind și motivul pentru care am pus-o atît de sus. Reprezentația live a fost pur și simplu devastatoare îmbunătățind impresia lăsată de videoclipul singlelului de zeci de ori. De asemenea a fost și unul dintre puținele cazuri în care interpretarea s’a îmbunătățit între semifinală și finală.

Adevărul este că oricând ascult oricare dintre cele trei cântece pe care le-am desemnat pe locurile 1,2 sau 3, am senzația că ar merita locul 1, atât de mici sunt diferențele între ele. În final, cred că m’am supus propriei filozofii de viață care rezonează mai degrabă la un cântec despre un războinic decât la tema “suntem toți eroi” care a fost preferată de mainstream. Ne vedem din nou peste doi ani, dacă nu’i război pînă atunci.

Playlist youtube: https://www.youtube.com/playlist?list=PL22fL6MGar7gWCcoc5P6CrS2uDkQWjyke

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

At some point during the voting session, the blond presenter felt compelled to remind the public that was booing Russia’s scoring that the Eurovision is about music and not about politics. That quote couldn’t have possibly come at a worse time. Every two years I end up watching the Eurovision. The reason I don’t watch it every year is because once I watch it and am reminded of how political everything is and once I see how some deserving songs fall by the wayside just because they have the misfortune of being written in the wrong geographical location or are not serving whatever political and cultural agenda the EU and the EBU are trying to promote, I feel compelled to never submit myself to that experience again. Luckily this compulsion wears off after about 20 months or so, which means that, for me at least, the Eurovision is a once every two years affair.

Politics was, unfortunately, ever-present in Saturday night’s Eurovision with most countries voting according diplomatic and geographical guidelines. This was evident to such a point that I managed to call out the top three votes correctly about 75% of the time in most cases even without getting the help of finding out the 4-10 placings. Sometimes, linguistics gave an alibi to otherwise obvious political votes, like Serbia giving their top vote to Montenegro and Moldova giving their top votes to Romania and Russia (even though, in the semis they had the same voting procedure and placed Russia 4th). Add to that the nordic voting block that showered Sweden making sure that the Eurovision will be staged in the Scandinavian area for the fourth time in 7 years echoing the Scandinavian-Baltic arrangement from between 2000-2003 when they hosted the Eurovision 4 times in 4 years. Votes have been handed around the Baltic Sea and the Scandinavian Peninsula like fortune cookies among friends.

Also pissing me off is the constant “positive discrimination” that we are being subjected to. Rainbow flags were flying throughout the crowd, Conchita Wurst was the co-host of a racially diverse trio, we had a Serbian large lady singing about being beautiful, the Finns had an abortion of a song by a band with at least one member with Down Syndrome and Poland had a singer in a wheelchair. Don’t get me wrong, I don’t hate any of the above categories of people, but I do have a natural gag reflex when all of this “tolerance” gets shoved down my throat. In the US, positive discrimination gave them 8 wasted years thanks to Obama hijacking the democratic primaries from Hillary Clinton, and it has generally run the country into the ground since the mid 90s. We’ve been pretty tolerant in Europe on our own without someone having to push an agenda, but now that things have started ticking globally on all fronts, I wonder how long it’s gonna take for everything to turn to crap over here as well.

Leaving all of these politics aside (wiping the sticky crap with a paper towel from off my fingers) and turning back to music, the contest itself was sugary sweet and bubblegum pop, as it was naturally expected. Stylistically we had plenty of Adele emulators, some Justin Timberlakes, one Will Smith stage persona, one Beyonce (minus the curves) doing a James Bond soundtrack, one Nick Cave, one Enrique Iglesias crossed with Ricky Martin (big surprise, he won!), three Bocellis on the same stage, the usual “deep”-“peace” songs, either done in a pop ballad style, either in the overworked, we’ve gone to music school, opera style and to top it off the Austrians had a band who sang a sappy pop ballad while advertising themselves as hard rockers straight out of the 70s.

Officially the German Beyonce wannabe, doing the Bond song and these hippie Austrians were ranked as the worst songs in the competition finals. However, if we were going strictly from a musical standpoint the worst performances were the Albanian lady who barely held herself together and basically ran over her melody with all the grace of a Mack truck while Great Britain had an absolutely awful retro rip off which may have been more useful if it was entered in an acrobatic contest instead of the Eurovision Song Contest.

The Russians this year, basically had a re-jumbled song from 2 years ago, all the way down to the white imagery. The singer was better looking than in Malmo, but we had again a song about “pace”. Funny choice considering. The song itself didn’t feel that special and while the singer really comes into her own on the high notes, the first two verses required her to sing in the low notes which made her be drowned out by the instruments. Add to that the shortcomings in the message of the song. Why only “a million” voices? Why not a billion? Hell, why not six billion voices? Isn’t that exactly the same rhythmically as a million? Who was she singing to? The survivors of world war three? I know I’m being mean, but Russia got an insanely disproportionate result when compared to everything else going on in the show and how weak their song was structurally. This is not about tastes here, I’m critiquing the Russians regardless of my taste. In fact, I even went back online and checked out the song again just to see wether or not I had missed something by getting disengaged quickly during the actual show.

In between the singles and the finals show some people gained points while some lost points. We covered the disasters that were Albania and the UK, above. Other people who I think had a weaker performance that their single videos were Italy (the middle guy didn’t handle the low notes as good, he was probably hoarse), Sweden (the beginning of the song was sung completely different and worse, they did make up with the light show though), Estonia (the video told a much better story than the live interpretation) and Slovakia who had a very good video but had the misfortune of going first and thus they were very poorly mixed, they also didn’t help themselves with their singer’s on stage movements.

Another musical disaster was Armenia, who, despite having 6 musically trained people on stage really blew their composition out of the water. Basically there were two girls too many in the mix and their song just ran circles around a theme which wasn’t even referenced in the title. I appreciate what they were trying to do, but it just goes to show that if you aim too high, even hiring the best singers you can find, won’t keep you from falling short.

Without further ado here are my personal top ten (yes, this one accounts for personal tastes) songs from this year’s Eurovision 2015 in countdown fashion (worst to first). You can find all these songs in the youtube playlist at the end of the article.

10. [Cyprus] John Karayiannis – One Thing I Should Have Done. This song basically tied for 10th with most of the other songs I haven’t destroyed above, but in the end I chose it because of the decent vocals and good English pronunciation and phrasing. Many songs suffer from poor pronunciation and bad lyrics, so it’s worth saluting when somebody gets it right.

9. [Norway] Mørland & Debrah Scarlett – A Monster Like Me. A heartfelt duet that revolves around the dissolution of a relationship. She’s a vocal Adele copycat, but it works within the confines of this song. I chose this song out of the pool of “Eurovision” type ballads because I liked the lyrics more than anything else.

8. [Sweden] Måns Zelmerlöw – Heroes. It’s definitely a catchy song, but I felt it was upstaged by the pyrotechnics. Add to that the fact that, live, he failed to deliver the right notes for the opening of the song and I downgraded it to eighth. The lyrics are a little simplistic, even by Eurovision standards.

7. [Estonia] Elina Born & Stig Rästa – Goodbye To Yesterday. A nice little Nick Cave style song, complete with the guitar which was sadly drowned out in the live mix. The story in the song is again about the guy leaving because of his own inadequacies. They might have tried to push it a little too far when Elina shed a tear during the song, but upon re-watching it felt it came at just the right time.

6. [France] Lisa Angell – N’oubliez Pas. France got shafted again by the organisers having been given the second start position in the contest. This meant that there would be more than an hour of songs that would follow which meant that the French song would be long forgotten. The song itself, when it came around, almost moved me to tears. It’s a song speaking from the point of view of a lone survivor of a village that had been wiped out during a war. Remembrance is something that is very close to my heart and this song plays straight to that part of me.

5. [Serbia] Bojana Stamenov – Beauty Never Lies. When this song came rolling around at number 8 I started wondering how they could put the clear Eurovision winner so early (winners usually come from the 10-14 interval or around the 20th starting position). A classic “beauty and the beast” song where the twist is that the “monster” is the girl. Sang as an anthem for heavy-set women, by an excellent singer who really lets it rip once the song’s rhythm switches from ballad to dance-floor, I thought it couldn’t be topped. I was wrong.

4. [Italy] Il Volo – Grande Amore. Slotted as an afterthought in the last starting position the Italians are the moral winners of this year’s Eurovision. Basically the Italians can put out two types of songs. The forgettable pop ballad that sounds like an Eros Ramazotti knock-off, or this type of music that is heavily influenced by opera and pays tribute to the natural musicality of the Italian language. Having finished third behind the two political juggernauts of Russia and Sweden, these “three tenors” should pat themselves on the back. Personally, I have a slight reticence towards Italian songs which prevents me from grading this as my number one. I had a hard time figuring out its appropriate rank, because it’s so stylistically different from everything else. Eventually I settled at placing it here because I couldn’t bring myself to slot it in between any two of the following songs.

3. [Australia] Guy Sebastian – Tonight Again. When this song rolled around I thought this would be this year’s winner (knocking the Serbians off the pedestal). This song should have come in second or third at least and it did receive some very consistent voting. Showcasing a Will Smith style stage persona, Guy Sebastian was absolutely fantastic. The song is extremely catchy, despite the lyrics being a little limited. The live delivery of the song also surpassed all expectations based on the single video.

2. [Belgium] Loïc Nottet – Rhythm Inside. Immediately following the previous song in the contest as well, my mind was blown again by the Belgian 17 year-old. A lot more conceptual than just pop, I was expecting this song to fly over the heads of most Eurovision enthusiasts. It was the live delivery that propelled this song so high in my chart and seeing that kid move so expressively, it also doesn’t hurt that it has an extremely catchy hook.

1. [Georgia] Nina Sublatti – Warrior. This goth chick from Georgia was truly something else. It was the closest this year’s contest came to rock, which is probably why I ranked it this high. The live delivery was absolutely devastating, improving the effect of the original single video tenfold. Also it was one of the few cases when the delivery improved between the semi-final and the actual final.

The truth is that whenever I listen any of the 3 songs I’ve marked as 1,2,3 it feels like that song should be number 1, the differences between them are so slight. In the end, I guess I’m tributary to my own life’s philosophies and would much rather resonate to a song about being a warrior, rather than the “we are all heroes” which was preferred by the mainstream. See you in two years, if we’re not at war by then.

Youtube Playlist: https://www.youtube.com/playlist?list=PL22fL6MGar7gWCcoc5P6CrS2uDkQWjyke

Categorii:Bilingual, Evenimente Etichete:, ,

De ce nu’i am eu la inimă pe „bicicliști”

Mai întâi să definim bine termenii. E vorba de ipocriții ăia care fac scandal că n’au pe unde să se dea pe două roți de acasă pînă la serviciu, deși dac’ar avea pe unde, mai mult de 2-3 luni din an nu s’ar da. De ce? Pentru că în București mai și plouă, mai și ninge, mai și vin zile cu 30 de grade la umbră, iar la serviciu nu poți să vii și să puți ca un animal de la zoo, și vestiare și dușuri nu sunt decât pe la spitale, nicidecum în fermele corporatiste în care se tormentează ei. E vorba de ăia care au mereu senzația că au dreptul la orice în trafic, inclusiv să taie un bulevard aglomerat de 3 benzi, de pe prima pe ultima că au chef să facă la stînga și au dat din mînă așa că, coaie șoferii, tre’ să le permită, lasă că e zonă de 70 și ei de abia se tîrăsc cu 20 la oră. E vorba de ăia care, dublează abilitatea de a merge pe bicicletă cu spiritul cel mai românesc de a fi cât mai ego-centric posibil și dacă, doamne ferește, le sugerezi că mai există și un alt mod de a privi lucrurile, cum ar fi să faci stânga în zonele cu trafic aglomerat pe la trecerile de pietoni, te umplu de rahat și afurisenii din cap pînă în picioare înainte să apuci a’ți termina propoziția.

De ce m’am enervat pe ei acum? Din nou? Pentru că în vremea asta ASR Principele Nicolae, s’a implicat într’un proiect pe bicicletă pentru a strînge fonduri pentru Asociația Curtea Veche, fonduri dedicate cumpărării de cărți pentru copii și donarea lor în comunitățile sărace din țară. Este, dacă vreți, o formă evoluată de a combate analfabetismul la copii. Partenerul său de fundraising este nimeni altul decât Alex Ciocan, poate cea mai importantă personalitate a ciclismului românesc de după 1989, cu aproximatix 30 de titluri de campion național și 60 de podiumuri, participări în competiții internaționale și naționale printre care și 15 tururi ale României, de asemenea este expertul rezident pentru Eurosport România atunci când au de transmis orice eveniment ciclist.

Proiectul lor de a populariza cauza copiilor săraci ce nu au acces la cărți presupune realizarea unui mare raid ciclist pe o distanță de aproximativ 1000 de kilometri, între 23 Aprilie și 3 Mai, cu plecare din Sighetul Marmației și sosire la Constanța. Pe lângă o cauză nobilă, și o aventură demnă de visele umede ale oricărui ciclist, implicarea lui Alex Ciocan în eveniment ar fi trebuit să asigure un impact serios în conștiința comună a “bicicliștilor”.  Cu toate acestea, deși evenimentul este pe drum, cicliștii amatori care să însoțească, măcar parțial plutonul, nu prea dau pe dinafară. Hai să zicem că, pe prima etapă Sighet-Dej, nu suntem în bazinul geografic al “bicicliștilor”, dar să fiu al naibii dacă nu pun pariu că nici la etapa de joi 30 Aprilie, Sinaia-București, nu au să dea pe dinafară cu susținerea.

De ce spun asta? Pentru că lăsînd la o parte suportul în natură, cel mai ușor le era la îndemînă să facă o donație. Astăzi, 24 Aprilie, pagina de fundraiser a ASR Principele Nicolae anunța că s’au strîns 4120 de RON (de presupus că majoritatea au venit de la oameni ce se definesc mai întâi ca monarhiști), în vreme ce pagina de fundraiser a lui Alex Ciocan se lăuda cu numai 10 RON (de presupus că au venit de la o persoană care se definește mai întîi ca ciclist).

ASR Principele Nicolae

AC

În acest răstimp, “Prima Evadare” a încheiat fazele de Pre Sale, Early Registration și Registration și mai acceptă participanți doar contra costurilor de 90 de RON, 100 RON sau 140 de RON (pentru o familie întreagă). Sunt sigur că pe 10 Mai (ce ironic aleasă ziua!) o să avem cu toții facebookul invadat cu poze de la eveniment în care o să avem prilejul să vedem sutele de “bicicliști” cum se calcă pe pinioane pe un drumeag de țară.

Băh, “biciclistule”, data viitoare când îți tragi jegării pe cur și te admiri în oglindă cu casca pe cap și tricoul “de echipă” pentru care ai plătit un preț în euro, gândește-te că șoferul care te ignoră în trafic te tratează cu același dezinteres cu care tratezi și tu copii ăștia care ar fi atinși de efectele campaniei “Cărțile copilăriei”. Dar știu, e greu de tot să’i ceri empatie bizonului, e un mușchi pe care nu’l flexează des, ei la “biciclism” lucrează mult gluetus maximus așa că e normal să’i doară’n cur de restul.

Categorii:Diverse, Personale Etichete:, ,

Problemele și soluțiile Bucureștilor (partea I)

Cum a venit primăvara și s’au dezmorțit muștele, am văzut că au început să facă gălăgie și “părțile interesate” de bunăstarea bucureștenilor. Tovarășul Ștefan “din suflet pentru suflet” Florescu s’a gândit ce bine ar fi să pună de-o plimbare în jurul Parcului (în eternă reconstrucție) Drumul Taberei cu câteva sute de amețiți. Mai face și el o petiție că’i la modă, mai dă și el un interviu la TV, poate se potrivește cu Rareș care dă drumul parcului și poate să vîndă povestea cum că el ‘l-ar fi forțat pe primar să deschidă parcul. Că deh, asta este esența politcii din România: mitul lui Harap Alb, care în fruntea maselor indignate, forțează statul să… ceva. Faptul că pentru mulți politica încă se calculează în termeni atît de viscerali spune multe vizavi de îndobitocirea poporului ăsta proiectată de comuniști și menținută, dacă nu cumva chiar perfectată, de majoritatea covârșitoare a politicienilor de după 1989. De asemenea merită reținut, că statul însuși a ajuns să joace rolul chiaburilor asupritori pe care proletariatul revoltat trebuie să’i pună la muncă. E o viziune îngrozitoare, și, dacă cumva nu pricepeți de ce, înseamnă că sunteți mai degrabă parte a problemei decât a soluției.

Nedorind să fie dat uitării așa ușor, tovarășul Nicușor “n’am nici un interes să fiu consilier, doar primar general” Dan ‘și-a oferit serviciile cui altcuiva decât DNA-ului. Pe sistemul, unde e puterea azi? La DNA. Buun! Hai să turnăm și noi un pic, poate își mai aduce amintea lumea de noi, și poate ne lipim și noi de un pic de putere.

2015 este un an de poziționare pentru campaniile din 2016. În primăvară alegeri pentru locale, în toamnă pentru parlament. Dacă aveți cumva impresia că doar ce am terminat o tură de alegeri, nu greșiți, dar deh, românului îi place cu alegeri, are de recuperat după 40 în care pe politic ‘l-a durut în cur fără perdea de dorințele poporului, acuma măcar se duce să ștampileze. Oricum politicienii practică aceleași jocuri mizerabile ca cele de dinainte de ’89, clasa politică fiind incapabilă să se reformeze și căzînd pradă aceleiași avarități pe care o resimțeam din plin și în perioada comunistă. Dacă am fi fost regat în loc de republică, măcar o tură de alegeri am fi putut să evităm, dar majoritarilor le place prea mult să se bălăcească în gunoaiele lăsate de sovietici ca să ceară așa ceva. Ei au treburi mai importante, gen parcuri și mafii imobiliare. Din punctul ăsta de vedere, vajnicul popor român se comportă ca un doctor idiot care, în loc să trateze un cancer, se apucă și tratează fiecare simptom în parte. Rezultatul va fi același.

Problemele Bucureștiului sunt simple, dar sunt fundamentale, iar încăpățînarea cu care s’au abținut de la a-le rezolva toate recoltele de primari din 1990 încoace, mă face să cred că mai degrabă e vorba de rea intenție decât de incompetență. Și mai mult mă face să cred că orice alt primar va veni în locul lui Oprescu (dacă va veni, că nu’i nimic sigur) nu va face decât să perpetueze lungul șir de măsuri iresponsabile. În 2012, pregătind un articol despre campania electorală de la locale, am ajuns la concluzia că Bucureștiul are 4 probleme mari și late. Dintre acestea, două erau unice pentru București, încă una fiind comună tuturor orașelor din țara asta, iar calaltă fiind endemică României întregi. Dacă aș fi scris vre’un articol în 2008, aș fi picat pe aceleași patru probleme. La fel și în 2004. Foarte probabil, la fel ar fi fost cazul și în 2000.

Cele 4 probleme sunt: înghesuiala, parcările, câinii vagabonzi și lipsa de educație. Remarc astăzi cu plăcere că, deși sunt sigur că tangențial, cel puțin în perimetrul pe care îl frecventez eu din Sectorul 6, câinii vagabonzi au cam dispărut. Țin minte cum în 2013 am citit ceva prin presă despre niște contre cu Vier Pfoten ale primăriei, dar adevărul este că dacă s’a făcut într’adevăr ceva pentru eliminarea acestei probleme, este un lucru extrem de bun. Cu toate acestea, dintre cele 4 probleme fundamentale, este cea care se putea rezolva cel mai ușor, de fapt rezolvarea sa a tot fost amînată de fripturiștii de la ONG-uri care au tot căpușat banii statului vreme de două decenii în vreme ce câinii vagabonzi împînziseră tot orașul și pe care, probabil, ultima schimbare de regim ‘i-a prins în offside și au rămas fără nici un prieten pe interior.

Această problemă a câinilor vagabonzi o consider îmbunătățită, dar ne trebuiesc cel puțin 4-5 ani consecutivi de absență a patrupedelor de la vedere înainte de a putea declara un caz închis. De asemenea, merită remarcat că, dintre cele 4 probleme, aceasta era cea mai superficială, iar rezolvarea a fost una în spiritul obișnuit al acțiunilor administrative: “să se taie”. Din păcate nici una dintre celelalte probleme nu se pretează la o asemenea rezolvare.

Tur electoral după tur electoral ne sunt aruncate aceleași petarde de către toți candidații, piste pentru biciliști, zone pietonale, parcuri IT, rezervații naturale, străpungeri, centură, pasarele, reabilitări termice ale blocurilor. Dar astea nu sunt nimic altceva decât bagatele; motive de cheltuit bani din buget și de fraierit fraieri pentru voturile lor.

În părțile următoare voi analiza cele două probleme unice Bucureștiului, pe cea endemică țării (e vorba de lipsa de educație) am s’o las la o parte pentru că nu primăria (deși școlile generale sunt în jurisdicția sa) sau consiliul general o pot ataca. Este un subiect extrem de lung așa că: va urma…

Categorii:Bucuresti Etichete:, ,

Unde suntem/Where We Are (bilingv RO/EN)

(English version below)

N’am scris de ceva vreme nimic pe blog pentru că am tot așteptat să mă lămuresc în ce scenariu suntem. Câștigarea alegerilor de către Klaus Iohannis nu numai că a reprezentat o maximă surpriză, dar și felul în care a câștigat m’a făcut să mă întreb dacă am avut parte de victoria unui politician abil dar încă neîncorporat în sistem care a știut să speculeze momentul și să se strecoare pînă în vîrful piramidei sau am asistat la reluarea controlului asupra celei mai de sus poziții din organizarea instituțională a țării de către servicii printr’un om de-al lor.

Nici acum nu sunt sută la sută sigur, dar lucrurile încep să se solidifice pentru una dintre variante, mai ales din jocul actorilor politici din ultima vreme dar și privind retrospectiv. Momentul decisiv pentru mine a fost acceptarea lui Eduard Helvig în fruntea SRI. Este un salt de imaginație mult prea lung, pentru mine în condițiile în care nu am uitat cum se fac lucrurile în țara asta, să cred că SRI-ul, cel mai important dintre serviciile de informații române, ar putea să accepte în funcția de conducere (chiar și una non-executivă) pe un om din afara sistemului. Cred că nu avem vre’un dubiu în această privință față de nici unul dintre șefii SRI și SIE de după 1989, astfel încât și asupra lui Helvig se întinde același nor. Problema apare atunci când încercăm o analiză retrospectivă a parcursului lui Helvig și apoi al lui Iohannis din perspectiva aceste noi revelații.

13 octombrie 2009. PNL-ul condus de Crin Antonescu îl propune pe Iohannis, ca din neant, pentru funcția de premier în condițiile în care guvernul Boc fusese demis prin moțiune de cenzură. PSD-ul condus de Mircea Geoană se raliază reticent la această propunere. Președintele în funcție, Traian Băsescu a ales să ignore acordul dintre cele două partide precum și consensul la care ajunseseră acestea și a nominalizat un nou premier după un algoritm inventat de el. Refuzul de atunci al lui Băsescu, ‘l-a credibilizat instant pe Iohannis și cum Băsescu reprezenta la ora aceea atât securitatea cât și nomenclatura (aici) acest lucru ‘l-a făcut pe Iohannis să pară ca un om din afara sistemului. Astăzi, însă, când știm ceva mai multe despre Iohannis (un parcurs destul de liniștit la Sibiu de unde nu a încercat nimeni să’l înlăture, o acumulare de bunuri imobiliare care sunt dificil de explicat, deși nu imposibil) ipoteza că numele lui Iohannis ‘i-ar fi fost suflat în urechea lui Antonescu de către șeful de astăzi al SRI care pe vremea aceea era principalul consilier al lui Antonescu începe să prindă consistență.

Valul de arestări și investigații începute în ultimele luni împotriva unor oameni cheie ai regimului Băsescu, nu cred că reprezintă trezirea justiției de sub jugul regimului, ci mai degrabă o operațiune de epurare a componentei nomenclaturii din viața publică. Cred că câștigarea președinției de către Iohannis a reprezentat câștigarea bătăliei pentru putere de o facțiune a serviciilor care s’a hotărît că nu mai are nevoie de vechea nomenclatură și că poate controla politicul prin oamenii săi. Reprezentanții regimului Băsescu au fost dați la o parte și vor fi sacrificați pe altarul justiției. Reprezentanții facțiunii Ponta sunt încă în limbo, va veni probabil și momentul lor. Asupra lui Ponta personal sunt destule atacuri astfel încât unul dintre ele să’și atingă ținta, și chiar și în caz contrar, căderea susținătorilor lui Ponta va duce și la căderea lui. Curățirea scenei politice poate avea atât un efect pozitiv cât și unul negativ. Dacă vectorii principali de imagine dispar de pe scena politică, e foarte posibil ca participarea la vot să scadă și ea. Dacă scade prezența la vot, numărul de voturi necesare pentru a influența balanța într-o parte sau în alta va fi semnificativ mai mic decât diferența de un milion de voturi dintre Ponta și Iohannis de la ultimul tur. Avantaj servicii. Mai mult decât atât, în toate scrutinurile de pînă acum, o parte semnificativă a populației a votat împotriva cuiva, iar dispariția jucătorilor notorii împotriva cărora se duceau destule voturi, poate avea ca rezultat și dispariția voturilor respective.

Schimbările preconizate la legea electorală (reintroducerea votului pe liste), declararea drept neconstituțional al articolului din lege care impune anumite limite asupra semnatarilor pentru formarea unui nou partid politic, toate duc la perspectiva instaurării unui spectru politic similar cu cele existente în democrațiile occidentale cu două partide mari aflate unul în opoziție doctrinară față de celălalt, și cu o multitudine de partide și partidulețe satelit care le împiedică pe cele două mari partide să’și formeze un guvern monocolor. Este cel mai bun sistem pentru a te asigura de stabilitatea politică au unei țări. Un asemenea peisaj este forțat la nesfârșit să mențină status quo-ul pentru simplu motiv că nu va atrage niciodată destule voturi pentru a’l schimba. Iar dacă ești un serviciu secret interesat de putere și de control, cel mai de preț lucru în serviciul acestora îl reprezintă predictibilitatea, iar cea mai predictibilă ecuație este o constantă.

Scopul vechi de distrugere a partidelor istorice pare să’și fi atins și el țelul. Co-președinții PNL sunt Alina Gorghiu (dacă spun că e din eșalonul doi al vechiului PNL, probabil că o promovez) și Vasile Blaga, buldogul securist care a vegheat la realegerea lui Băsescu în 2009. La congresul din vară e sezon deschis la vânătoare și cred că, în absența unui candidat cu adevărat liberal la președinția partidului, un candidat care ar putea repara blazonul partidului în ochii vechilor suporteri liberali (sincer nu’mi imaginez cine ar putea fi), cel mai probabil un fost PD-ist va ajunge președintele PNL. Spuneam că scopul distrugerii partidelor istorice și-ar fi atins țelul, și susțin acest lucru. Deși PNL, cel mai probabil va rămîne relevant pentru scena politică românească, va deveni o formă lipsită de fond, controlată din spatele scenei, pentru binele serviciilor, rol pe care l-a mai jucat și sub influența lui Stolojan între 2000 și 2004. Îmi doresc din tot sufletul să nu fie așa, dar timpul va scoate adevărul la lumină.

În contextul golirii de oameni cu imagine pozitivă din vechiul PNL trebuie privită și cruciada justițiarilor împotriva lui Varujan Vosganian. E chiar amuzant cum domnul Vosganian se întreabă pe blog cine’i poartă sâmbetele și de ce, dar nu’și dă seama că rămăsese cea mai vizibilă personalitate pozitivă din PNL cu șanse poate chiar la congresul din vară, dacă ar fi rămas în cărți.

Vânătoarea din justiție nu numai că se subordonează viziunii de deasupra, dar, în nici un fel, nu induce ideea de justiție independentă. Dimpotrivă, arată o “justiție” care a scăpat de sub un regim căruia ‘i-a acordat imunitate totală atîta vreme cât acesta era la putere, și care acum, odată cu stabilirea unui nou regim, își ia absolut toate revanșele față de vechiul regim. Justiția este aservită puterii, din păcate și este folosită politic. Este cel mai bun exemplu al micilor concesii care fac loc șuvoiului de imoralitate. Nu’mi fac nici o iluzie că după cazurile Năstase, Becali, Voiculescu și Fenechiu atunci când cineva este anchetat penal pe criterii politice, va mai scăpa de zăbrele. Tot ce pot să sper este ca măcar de data asta să reușească să’i închidă în urma unor procese corecte în care vinovăția să fie probată și nu inventată ca în unele din cazurile de mai sus, dar sunt sigur că deja au fost prescrise condamnările.

Nu ‘mi-au plăcut reacțiile din media vizavi de aceste investigații pentru că acestea s’au împărțit în două categorii. Cei care odată se indignau la condamnările lipsite de sens ale lui Năstase sau Voiculescu și la tratamentul “procurorilor” față de doctorul Brădișteanu, acum erau exaltați la arestarea Udrei. Alții, care odată proslăveau justiția independentă și lingeau cururile procurorilor sus-menționați, acum se indignau la reacția evident târzie a “justițiarilor” în cazurile de mai sus. Și unii și alții se găsesc într’o profundă eroare.

Un citat esențial din Confucius spune că “începutul înțelepciunii este a le spune lucrurilor pe nume” și nu mă miră deloc că poți să întorci internetul în limba română cu lopata și fără a da de el. Iată’l aici în engleză: http://www.goodreads.com/quotes/106313-the-beginning-of-wisdom-is-to-call-things-by-their. Nu mă miră pentru că noi avem un fetiș de a ne minți pe sine care pare mult mai dezvoltat decât al altor popoare. “Justiția” nu numai că nu este independentă dar nu este nici măcar justiție. Curtea consituțională a încălcat cu nonșalanță principiile dreptului comun dînd două judecăți diametral opuse față de același subiect (aici). Președintele, cel care insituțional are rolul de cel mai important apărător al consituției, s’a șters cu ea la cur ori de câte ori a avut ocazia. Emil Boc a boicotat în parlament discursul Regelui Mihai în 2011, iar în 2015 ‘i-a făcut pe Principele Radu și pe Principesa Margareta cetățeni de onoare ai Clujului, să nu mai vorbesc de faptul că după cel mai dezatruos mandat de premier din istoria post decembristă a României a fost ales primar la Cluj. Ipocrizia a fost cusută în sîngele românilor, și este manifestă pe toate palierele societății.

E bine că nenorociții ăștia sunt anchetați, și e bine chiar dacă se face așa de târziu, pentru că măcar transmite generațiilor viitoare de corupți că, oricât vor trebui să aștepte “procurorii” înainte de a’și putea face treaba, ‘și-o vor face din secunda în care se schimbă puterea, atîta vreme cât le-au fost date motive pentru asta. Personal nu mă excită în nici un fel că Udrea e la bulău, oricât aș urî-o, și nici că se cacă la veceu turcesc pentru prima oară în viață de când s’a crăcit în fața lui Cocoș ca să scape de la Buzău. Nici măcar n’o privesc ca pe o victorie de etapă. Am să sărbătoresc, poate, dacă va fi condamnată, și mai ales dacă îi va fi probată vinovăția, dar pînă atunci refuz să mă implic emoțional în “cazul Udrea” și nu’l privesc nici ca pe trezirea justiției din morți ci doar ca pe un simptom at trecerii “justiției” sub un nou regim.

În încheiere, mai am un singur lucru de spus: Udrea anchetată, Videanu anchetat, lațul se strânge în jurul lui Băsescu fiind anchetați unul dintre gineri și fata cea mare, Horia Georgescu anchetat. Absolut toate personajele din mass media, trebuie sa facă coadă la pupat în cur, la Badea, Gâdea și Ciutacu. Și dacă nu înțelegeți pentru ce, poate că ar trebui să vă așezați și voi la coadă.

–––––––––––––––––––––––––––––––––

I’ve kept off the blog for a long time because I’ve been waiting to get a clearer picture of the scenario in which we’re playing. Klaus Johannis winning the elections in itself was a great surprise, but also the fashion in which he won made me wonder if I was witnessing he victory of an able politician whom, as of yet, was not incorporated by the system, who knew how to squeeze himself through and up to the top of the pyramid or I was witnessing the agency taking back control over the highest ranking position in the state through one of their own ranks.

I’m not 100% certain even now, whether it’s one or the other, but things tend to solidify around one of the two theories, especially going by the political moves of late, but also when looking back while taking into account these moves. The turning point for me was Eduard Helvig being appointed as head of the Romanian Information Service (SRI). It would be too much of a leap to imagine, especially knowing how things get done in this country, to believe that the SRI, the most important of Romanian intelligence agencies, would accept a leader (even a non-executive leader) coming from outside the intelligence farm system. I believe there’s no dispute about the fact that none of the heads of the Romanian intelligence services (SRI and SIE) appointed after 1989 were from outside that system, therefore we have to extend the same suspicion to Helvig. Problems arise, however, when looking at Helvig’s track chart in retrospect and that of Johannis as well.

October 13th, 2009. The National Liberal Party (PNL) led by Crin Antonescu propose, in a surprising move, Klaus Johannis for prime minister, since the Boc government had been successfully impeached. The Social Democrat Party (PSD) led by Mircea Geoană, reticently give their support to this proposal. The president at the time, Traian Băsescu, however, chooses to ignore the agreement between the two parties nominates another prime minister going by an algorithm only he could come up with. Băsescu’s refusal of nominating Johannis, bestowed upon the German ethnic instant credibility and since Băsescu, at the time, was the outmost representative of the old nomenclature and the old intelligence service it made Johannis appear as though coming from outside of the system. Today, though, knowing more about Johannis (a rather safe and silent time in charge of Sibiu with little or no opposition, an accumulation of properties that is difficult to explain, though not impossible) the theory hat Johannis’ name was dropped into Antonescu’s ear by the now chief of the SRI and then top adviser to Antonescu, it starting to take shape.

The wave of arrests and investigations that have occurred in the past months of some key men of the Băsescu regime is not the awakening of the justice system from under the yoke of the former regime, but most likely a coordinated operation of eliminating the old nomenclature from the public scene. I believe that Johannis winning the presidency was a power struggle won by a faction of the intelligence community that decided it has no more use for the old nomenclature and that it can control the political scene through its own people. The people of the Băsescu regime have been cast aside and will, most likely, be sacrificed on the altar of Justice. The Ponta people are still in limbo, but their time will come. There have been numerous attacks launched at Ponta, enough that one of them will hit home, but even if none of them do, bringing down all of Ponta’s supporters will eventually bring about his own downfall. This cleanup of the political scene can have both positive and negative effects, though. If the main political actors vanish from the scene, there’s a high likelihood that overall voter turnout will go down. In this case, the number of votes needed to tip the balance into one side or another will be significantly smaller than the one million votes of difference that separated Ponta and Johannis in the previous elections. Advantage to the intelligence community. This is compounded by the fact, that in all of the election rounds that were held since 1989 a lot of the vote was a negative vote and the disappearance of these actors will no longer motivate people to vote against them and might result in these people staying home altogether.

The prognosticated changes of the electoral law (going back to a list system), the declaration as unconstitutional of the restrictions about the people required to found a new political party, they all tend to lead to a political landscape that is similar to that of those in most western democracies with two large parties that doctrinally oppose each other and a number of small and satellite parties that prevent the two large parties from forming a single-colour government. This is the best system to ensure the political stability of a country. This landscape is forever doomed to keeping the status quo for the simple reason that there will never be enough votes to change it. If you are an intelligence service that is interested in power and control, the most important factor ensuring that is predictability and the most predictable equation is a constant.

The old goal of eliminating the historical parties seems to have also hit home. The co-presidents of PNL are Alina Gorghiu (if I were to refer to her as coming from the second rank of liberal politicians, I would be promoting her) and Vasile Blaga, the old Securitate bulldog who watched over Băsescu’s reelection back in 2009. Come the summer congress, there will be open season and I believe that, in the absence of a truly liberal candidate who could restore the party image in the eyes of the old liberal supporters (frankly I can’t imagine who could this candidate be), it’s most likely that a former PD member will become president of the new PNL. I reiterate that the goal of eliminating the historical parties has hit home, because, despite of the fact that PNL will most likely still play a very active role in Romanian politics, it will remain a soulless hull controlled with puppet strings by the intelligence community behind the scenes, this being a role that PNL has played before, between 2000 and 2004 under the influence of Teodor Stolojan. I desperately wish to be proven wrong in this case, but only time will tell.

We have to look at the judicial crusade against Varujan Vosganian in the same context of eliminating people that still benefited from a positive perception from the old PNL. I find it funny that mr. Vosganian questions via his blog the identity of those carrying out this crusade and the reason for its existence, but cannot perceive of himself that he had remained the most notorious member of the old PNL that had a positive public image, thus, maybe even, having a chance at the summer congress, had he remained a member.

The crusade launched by the justice system is perfectly consistent with the theory presented above and in no way does it project the image of an independent judiciary system. Quite the contrary, it projects the image of a system that finally came out from under a regime to which it had previously awarded total immunity, a system that now, with the coming into power of a new regime, is cashing in on every payback it has to the former one. The justice system is, sadly, subservient to those in power and, as a result, is politically run. This is the best example of the small concessions that bring about a downpour of immoralities. I have absolutely no illusions that, following the Năstase, Becali, Voiculescu and Fenechiu cases, anyone brought under investigation due to political interests will manage to avoid prison. The most that I can hope for is that this time around they will be put there following proper trials where their faults can actually be proven in court instead of assumed as was the case for some of the above, but I am certain that the conviction documents have already been passed down.

I have not been very fond of the mass media reactions regarding these investigations because they basically fell into one of the two categories. Those that once were struck by righteous indignation with regards to the senseless convictions of Năstase or Voiculescu and to the investigators’ treatment of doctor Brădișteanu, were in the throws of ecstasy now at the sight of Udrea being arrested. Others who were once singing praises to the “independent justice system” and ass-kissing the above mentioned investigators, were now outraged at the late reaction of the judicators. Both categories are profoundly wrong.

An essential quote from Conficius tells us that “the beginning of wisdom is to call things by their proper name” and it comes as no surprise to me that you can take a digging implement and turn over the whole of the Romanian language websites and not come across it. There is no surprise because we have a fetish of lying to ourselves that is much more preeminent than that of other peoples’. “The Justice System” not only is it not independent, but it’s not even justice. The Constitutional Court has nonchalantly broken the most basic principles of common law by issuing two separate and opposing rulings with reference to the same cause. The president, the chief protector of the constitution, has wiped his own ass with it every chance he got. Emil Boc, boycotted King’s Michael speech to the chambers of parliament back in 2011 and in 2015 awarded the status of honorary citizens of Cluj to Prince Radu and Princess Margarita, and don’t even get me started on the fact that after having the most disastrous mandate of prime minister in Romania’s post 1989 history, he got elected as mayor of Cluj. Hypocrisy has been sawn in to the Romanian DNA and is manifest in all levels of society.

It’s a good thing that these bastards are under investigation, and it’s still a good thing despite how late it’s being done because it tells the future generations of corrupt officials that, no matter how long the wait, investigators will do their job once there is a power shift and as long as there is reason to do it. Personally I don’t care that Udrea is behind bars right now, no matter my own hatred towards her, and I also don’t care that she probably hasn’t used a toilet this primitive since she slept with Cocoș to get herself out of Buzău. I don’t even perceive this as a stage win. I will, most likely celebrate should she be convicted and especially if her guilt will be proven in court, but until such time I refuse to let myself invest emotionally in the Udrea case and I certainly don’t regard it as an awakening of the justice system but just as a symptom of its passage under a new regime.

To conclude, there is one more thing: Udrea is under investgation, Videanu is under inverstigation, the noose is tightening around Băsescu with one of his sons in law and his oldest daughter being under investigation, Horia Georgescu (former head of the National Agency for Integrity, ANI) is under investigation. Absolutely all the people (they know who they are) that activated in the media between 2009 and 2014 should line up behind Badea, Gâdea and Ciutacu and register to kiss their ass. And if you don’t see why that is, then maybe you should queue up behind them as well.

Categorii:Bilingual, Politice Etichete: