Arhiva

Archive for the ‘Evenimente’ Category

Problema migranților / The Migrant’s Issue – Bilingv (RO/EN)

Scroll down for English version:

4 Big'uns

Am încercat pe cât posibil să nu reacționez în nici un fel vizavi de numeroasele asalturi pe care le-am primit din toate părțile vizavi de problema imigranților/refugiaților care au dominat peisajul mass media în ultimele săptămîni. Motivul pentru care am ales neutralitatea față de acest subiect a fost lipsa unor surse cu adevărat neutre care să prezinte faptele și să nu editorializeze în nici un fel problema. Tot ce ‘mi-a trecut prin față venea fie dintr’o parte fie din cealaltă a baricadei. Ori aveam de-a face cu o invazie musulmană organizată, ori aveam de-a face cu o criză umanitară fără precedent. Ori se cânta prohodul europei albe și creștine, ori se băgau povești de corazon cu disperarea oamenilor, cu frații noștri oropsiți de soartă. Am văzut videoclipuri înfricoșătoare cu execuții în care unor oameni li se dădea foc de vii (nu bag mîna în foc că sunt reale 100%, deși păreau destul de veridice), am văzut din partea cealaltă imagini cu copii morți aranjați pentru o poză de efect maxim, înnecați în apele aceleiași Mediterane în care m’am relaxat nu mai departe de acum două luni. Am văzut știri din ianuarie promovate acum, în august, ca și cum ar avea vre’o legătură cu valul curent de refugiați, am descoperit dintr’odată că nenumărați comentatori pe diferite bloguri și postări de facebook stau în proximitatea centrelor de prelucrare ale imigranților care, teoretic, nici n’au ajuns încă în țările din care ne dau oamenii ăștia “raportul” și că toată lumea știe pe câte cineva care a avut probleme cu imigranții musulmani. Am văzut povești pe partea cealaltă, cu ISIS care ar fi creat și susținut de Israel, cu americanii și europenii care n’au nici un interes să se termine războiul pentru că le vînd arme tuturor părților din conflict și acum îi refuză pe refugiați ca niște nenorociți de fasciști. Totul a ajuns la un ridicol imens atunci când, vinerea trecută, am văzut același clip video prezentat de ambele tabere cu mesaje fix opuse. Pe de o parte aveam nedreptățiții sirieni care făceau greva foamei în gara din Budapesta pentru că nu erau lăsați să plece cu trenul în Austria. Pe partea cealaltă aveam animalele alea care își bat joc de noi toți și mai ales de copii lor pentru că scuipă și aruncă pe jos apa și pîinea pe care le-o dau polițiștii maghiari… Cine are dreptate și cine nu?

Răspunsul este că amîndoi și nici unul. Amîndouă punctele de vedere conțin particule valide, dar amîndouă ratează complet pentru că nimeni nu e în stare să pună și mai ales să răspundă la întrebările incomode pentru propriul punct de vedere. Și, din păcate, nimeni nu e în stare să ajungă la miezul problemei și să’l aducă la lumină. Ăsta este blestemul epocii noastre în care știrile nu mai sunt un simplu raport al faptelor ci trebuie neapărat să promoveze o agendă politică (poate ar merita odată făcut un studiu care să privească decăderea marilor agenții de știri din SUA din perpectiva creșterii taxei pe moștenire, dar ăsta e un subiect care azi nu ne mai afectează decât tangențial).

În fond cu ce ne confruntăm? Există sau nu un val de refugiați? Imaginile nu pot să mintă, iar peronul plin al gării din Budapesta, pare să indice cel puțin o intensificare momentană a fluxului de refugiați. Întrebări care ar trebui să fie puse sunt: de ce au apărut mai mulți dintr’odată? De ce a fost un singur puseu (după acest val, nu mai primim rapoarte de alte valuri care ar debarca în fiecare zi în Grecia)? De ce sunt țintite expres de “refugiați” tări ca Germania, Austria, Suedia sau Marea Britanie? În fond, din secunda în care au pășit pe sol european au scăpat și de amenințarea ISIS-ului și de terorismul lui Assad. Politicienii de la putere n’au voie să pună asemenea întrebări pentru că imediat îi sfîșîie stîngiștii pentru lipsa de compasiune față de “frații noștrii în suferință” și doamne ferește să se lipească de fruntea lu’ tanti Merkel vre’o etichetă de fascism sau de nazism, că în Germania chestiile astea sunt extrem de sensibile (nu vorbești de funie în casa spînzuratului, nu?) și n’o mai spală toată apa Rinului. Așa ajungem să avem parte de politicieni care vorbesc în soudbyte-uri cretine (prim ministrul Finlandei, vine în minte) și nu își permit să analizeze o situație la rece.

E posibil să fie infiltrați agenți/luptători ISIS printre refugiați? Tre’ să fii prost să crezi că nu. Avem de-a face cu un grup care are, cel puțin declarativ, scopul înlocuirii civilizației vestice cu cea islamică și care a amenințat cu atentate în inima Europei. Nu mai demult de o lună de zile am fost la mai puțin de un minut și trei oameni extrem de curajoși de a redenumi Thalysul în “trenul groazei”. Pe de altă parte este extrem de improbabil ca varianta susținută de extremiști unde 90% dintre refugiați ar fi bărbați (video-urile din gara din Budapesta au arătat un procent mult mai mare de femei și de copii) iar puhoiul actual ar fi, de fapt, orchestrat chiar de ISIS ca să își ducă agenți operativi în Europa (mult mai simplu ar fi să’și insereze agenții în mijlocul lui, pentru a putea fi camuflați de restul refugiaților). Cu toate astea, una dintre părți îi dă înainte orbește cu ISIS-ul și cu catralioanele de bărbați, iar cealaltă trece complet sub tăcere posibilitatea de a avea măcar 2% agenți infiltrați. De ce? Nu ajută agenda politică, d’aia.

Sunt acești oameni refugiați sau migranți economici? Felul în care funcționează “refugierea” ne spune că odată ce au reușit să părăsească zona de conflict și s’au pus sub autoritatea unuia dintre statele învecinate Siriei, în clipa aceea sunt refugiați. Singurele motive valide pentru care nu pot fi refugiați în Turcia, Liban, Iordan sau Egipt ar fi dacă aceste tări ar susține unul dintre cele două forțe de care fug oamenii. Dar cum nici una dintre aceste țări nu’l susține pe Assad și nici nu sunt aliate cu ISIS în vre’un fel, refugiații, dacă mai apoi părăsesc aceste țări în afara bazelor unui acord umanitar pentru preluarea lor, se cheamă că devin imigranți ilegali.

Noi, românii, și în general est-europenii care au trebuit să stea cel puțin o vreme pe la gardurile Europei de Vest, ar trebui să știm cel mai bine diferența dintre refugiați și migranți economici, iar drama asta umană, cu siguranță provocată de interese politice (nu se ridică 5 oameni în același timp ca să plece în aceeași direcție, darămite câteva zeci de mii) nu mai are nici o legătură cu “refugierea”.

De fapt, cel mai tragic lucru este că expune câteva dintre problemele structurale ale Europei (și în extensie ale lumii întregi) de astăzi:

  1. Multiculturalismul este un eșec răsunător, și va rămîne un eșec atîta timp cât în cel puțin una dintre culturile care participă la el nu funcționează conceptele de toleranță și de egalitate (iar aceste lipsuri nu sunt evidente doar în cultura musulmană, sunt aprig de evidente și în cultura ortodoxă).
  2. E o lipsă profundă de viziune în politica UE și în politica lumii în general. Politicienii de astăzi nu mai sunt altceva decât niște birocrați dependenți de putere, legați cu lanțuri de propriile scaune ca de niște perfuzii, incapabili de a ieși din tiparele în care au fost încorsetați. Nu mai există conducători, doar sclavii unor directive de mult date, prost înțelese și răstălmăcite după fiecare oportunitate. E un lucru extrem de periculos și de tragic că singurii care par capabili să implementeze o viziune în politica lumii sunt extremiștii și fanaticii religioși. Ultima oară când populismul a ieșit la suprafața lumii ne-am pricopsit cu un Hitler și cu un Stalin… E oare logic să sperăm că acum ne va da altă calitate de oameni?
  3. Vestul Europei rămîne incapabil să condamne comunismul și implicit socialismul, ba chiar mai mult, trăiește cu credința că se poate implementa socialismul pașnic fără ca acesta să degenereze în comunism, acest lucru extinzînd încet, dar sigur, riftul dintre ei și Europa de Est, unde s’a putut simți întreaga pestilență a comunismului, iar printr’un asemenea rift cine știe ce demoni pot ieși la suprafață.
  4. Începînd cu 7 ianuarie anul acesta am tot așteptat din partea musulmanilor moderați să aud o condamnare clară a extremismului violent comis în numele lui Allah, am tot așteptat să aud despre o reformare a cultului musulman, să aud o poziție oficială luată împotriva acelor percepte moștenite din fundamentalismul a ceea ce noi creștinii numim Vechiul Testament și care ne îndeamnă pe toți să’i masacrăm pe toți necredincioșii. Aștept, încă…
  5. Nu mai există adevăr, nu mai există voci care să raporteze adevărul, există doar puncte de vedere, și mai rău este că în lipsa adevărului nu mai există respect pentru adevăr. Nu mai contează că suntem mințiți și din stînga și din dreapta, cu siguranță partea pe care o susținem noi a mințit mai puțin, sau chiar, a mințit justificat.

E un sentiment de care nu pot scăpa… Acela că timpul ce ne-a rămas înainte de un eveniment cataclismic, e pe terminate.

Revenind la o analiză mai rece a evenimentelor, este un fapt indisputabil că un număr considerabil de refugiați Sirieni a părăsit taberele din Turcia și a întrat în Uniunea Europeană. Cine are de câștigat de pe urma acestui lucru și cine a avut oportunitatea de a’i influența pe acești oameni?

Rusia pare să puncteze pe toate planurile. O mare putere militară, cu un lider autocrat (unul din puținii capabili să implementeze o viziune), pusă la colț de sancțiunile UE vizavi de “problema ucraineană”, are tot interesul să obțină o “justificare” în fața comunității internaționale să intervină în războiul civil din Siria de partea lui Assad. Turcia, la rîndul său, mulțumită nevoii lui Erdogan de a decapita armata și implicit serviciile de contraspionaj, este un tărîm deschis pentru agenții operativi ai țărilor ce au un interes ca problema siriană să ajungă integrată în micul dejun al “europenilor”. Cât de greu ar fi, si improbabil, ca un număr de agenți ruși, recrutați din Azerbaijan, Afghanistan sau chiar Siria, să infiltreze taberele de refugiați de pe teritoriul Turciei și să pună la cale acest exod în masă? Mai mult cu Rusia intrată oficial în conflict armat cu ISIS în condițiile în care următorul ciclu electoral aduce la suprafață în Europa o serie de elemente extremiste anti-musulmane, oare cât va dura pînă când poziția oficialâ a UE față de Rusia începe să se schimbe?

Israelul este de asemnea un stat în gravă scădere de popularitate în mainstream-ul european. De asemenea, e un stat ce posedă resursele de spionaj necesare pentru dizlocarea unei asemenea mase de populație. O revitalizare a sentimentului anti-musulman în Europa, nu poate decât să fie benefică pentru Israel, și cu SUA devenită, recent, un aliat cel puțin imprevizibil sub administrația Obama, e normal să caute să’și apropie ceva din “bătrînul continent”.

Absolut toate statele din UE au parte de beneficii indirecte ca urmare a escaladărilor tensiunilor dintre populația rezidentă și influxul de musulmani. Declanșarea unui val de violențe este benefic în primul rând pentru administrațiile țărilor afectate, pentru că le dă ocazia să întărească regimul polițienesc. Să nu uităm că Europa este mult în urma SUA în privința scorului libertăților pe care le poate lua cetățenilor săi. Aici nu a existat un “Patriot Act” și nu s’au făcut nenumărate addendumuri la acesta în interesul religiei securității naționale. Privind din acest punct de vedere avem și o explicație pentru care serviciile secrete ale statelor din UE permit acest flux de refugiați să continue

Atîta vreme cât nu ne interesează adevărul, atâta vreme cât ne lăsăm conduși de răspunsuri viscerale cauzate de știri create special să producă aceste răspunsuri, atîta vreme cât suntem dispuși să ne compromitem voit integritatea pentru orice scop, nisipul se va scurge prin clepsidră spre un deznodămînt inevitabil…

–––––––––––––––––––––––––––––––––––

I’ve tried as hard as possible to not react in any way to the numerous assaults I’ve been subjected to over the past weeks regarding the migrants/refugees issue that has dominated the mass media landscape. The reason why I chose to keep neutrality over this matter was the obvious lack of truly neutral sources that would only deliver the facts without editorialising the contents. All that’s passed before my eyes either came from one of the sides of the barricade or the other. We were either dealing with an organised muslim invasion or with an unprecedented humanitarian issue. It was either the funeral rites of white christian Europe, or heart melting stories about human desperation, about our brethren whose fate had befallen them. I’ve seen frightening videos with executions where men were burned alive (not 100% certain of their truth, but they did seem pretty real), I have seen, from the other side, images of dead children posed for maximum effect, drowned in the same Mediterranean water that I was relaxing in not even two months ago. I have seen news dating back to January, being promoted now as having any sort of relevance to current wave of refugees, I have discovered all of a sudden that numerous blog commentators (other blogs, not this one) and Facebook posters are living in close proximity to centres that process migrants whom, in theory, hadn’t even reached the countries from which these “reports” came and I also found it very interesting how everyone knew someone who faces some kind of trouble with the muslim migrants. I have seen stories from the other side that claimed ISIS had been created and funded by Israel, with the Americans and the Europeans in tow, having no interest to end the civil war because they’re selling weapons to all sides and now they’re turning these refugees away like some goddamned nazis. It all came to a ridiculous climax when I have seen the same video clip used by both sides to promote opposite messages. On one hand we had the unjustly treated Syrian refugees who were on a hunger strike on the platforms of Budapest’s train station because the trains to Austria had been cancelled, while on the other hand, we had those animals, making a mockery of all of us and especially of their own children, who spat on the Hungarian police and threw the water and bread they had been given to the ground… Who’s right and who’s wrong?

The answer is both sides and neither. They both contain valid particles but they both miss the mark completely because neither is capable of asking and especially answering the tough questions that plague their own interpretation of the facts. And, unfortunately, no one is able to reach down to the core of the problem and to bring it to light. That’s the curse of our age where news no longer report the facts but must promote a political agenda (it’d be worth once to conduct a study of the correlation between the increase of inheritance tax in the US and the downfall of the great news agencies, but that’s sadly only a tangential subject nowadays).

After all, what are we facing? Is there a refugee wave or not? The images can’t lie and the overflowing platform of the Keleti station seems to indicate at least a momentary surge of refugees. The question that should be asked is: why have they come all at once, all of a sudden and after so long? Why was there only one big push (there are no more news of people coming ashore in Greece anymore)? Why are there only a few countries targeted by these “refugees” (Germany, Austria, Sweden, The UK)? After all, the second they stepped on European soil they got away from the threat of ISIS and from Assad’s terrorist regime. The politicians in power aren’t allowed to ask these questions because they’d be immediately torn to pieces by the angry leftists for showing lack of compassion to “our brothers in need” and god forbid some fascism or nazism tag ever stick to Merkel’s face because Germany’s extremely itchy about that (taking about rope in the hangman’s lobby) and all the water of the Rhine won’t manage to wash it away. As a result we get, instead, idiot politicians talking in cretin soundbites (the prime minister of Finland comes to mind) and who can’t afford to coldly analyse a situation.

Is it possible that we have ISIS agents/fighters among the refugees? You’d have to be an idiot to think there aren’t any. This is a group that, at least declaratively, is standing for replacement of the western civilisation by islam and that has threatened terrorist attacks in the heart of Europe. No farther than a month ago we were just under a minute and three brave men away from renaming the Thalys into the Blood Train. On the other hand, it’s extremely unlikely that the extremist backed point of view where over 90% of the people are men (the Budapest videos have shown a much larger number of women and children than the 10% implied) and the actual surge would be, in fact, organised and orchestrated by ISIS itself in order to infiltrate Europe (it’s be much simpler and less costly for them to just insert their agents in the middle of a natural wave where they’d be harder to be discovered) is true. Nevertheless one side is beating the ISIS drum and pushing the stories about the gazillion men that are flowing over the border, while the other is completely dismissing the possibility that at least around 2% of the “refugees” might be ISIS operatives. Why is that? Because it doesn’t help push the agenda, that why.

Are these people refugees or economic migrants? The way “refugeeing” works, it tells us that once they left the conflict zone and have submitted themselves to the authority of one of Syria’s neighbours, that’s the moment that they become refugees. The only possible valid reasons why they can’t be refugees in Turkey, Lebanon, Jordan or Egypt would be if these countries were actually supporting one of the two causes that these people are fleeing from. But since neither of the above states are supporting Assad nor are they allied with ISIS in any way, the refugees, should they leave these countries without the protection of a humanitarian aid accord they become illegal immigrants.

Us Romanians, and Eastern Europeans in general, who had been forced to spend some time around the fences of Western Europe looking in, should know best about the difference between refugees and economic migrants, and this human drama that is certainly incited to promote a political agenda (you normally can’t find five people to get up at once and go in the same direction, let alone tens of thousands) has absolutely nothing to do with “refugeeing”.

Actually, the most tragic thing about this drama is that it exposes some of Europe’s (and the entire world’s) structural deficiencies:

  1. Multiculturalism is a resounding failure and will remain such a failure as long as at least one of the cultures involved doesn’t digest the concepts of tolerance and equality (and these drawbacks aren’t symptoms of only the islamic culture, but of Christian Orthodoxy as well).
  2. There is a profound lack of vision on the EU political scene and the world’s in general. Today’s politicians are nothing more than power addicted bureaucrats, chained to their own seats like perfusions, incapable of breaking the moulds that have been set for them. There are no leaders anymore, just slaves to directives issued long ago, poorly understood and misinterpreted with every opportunistic venture that presented itself. It’s an extremely dangerous and tragic thing that the only ones who seem capable of implementing a political vision are extremists and religious fanatics. The last time populism became mainstream we were left with Hitler and Stalin… Is there any logic to hoping that this time we’ll get a different breed of people?
  3. Western Europe remains incapable of condemning communism and, implicitly, socialism, furthermore, they live with the belief that they can implement a peaceful socialism without having it degenerate into communism, and this slowly but surely extends the rift between them and Eastern Europe, where the entire pestilence of communism was experienced. And who knows what demons might come to light through such a rift?
  4. Starting on January 7th this year I’ve been waiting from moderate muslims to hear a loud condemnation of violent extremism done in the name of Allah, I’ve been waiting to hear of a reform within islam, to hear of an official stance taken agains those precepts inherited from what us christians call The Old Testament and that command that we massacre all non-believers. I’ll keep waiting…
  5. There is no truth. There are no voices left to speak the truth. There are just points of view. What’s worse is that, in the absence of truth, there is no more respect for the truth. It doesn’t matter that we get lied to from left and right, one thing’s sure, the side that we support has certainly lied the least, or even, was justified in lying.

There’s a feeling I just can’t shake… That the time we have left before a cataclysmic event is running out.

Coming back to a cooler perspective, it’s indisputable that a considerable number of Syrian refugees has left en masse the Turkish camps and entered the EU. Who gains from this and who had the opportunity of helping it happen?

Russia seems to score high in all categories. A great military power, starring an autocratic leader (one of the few left capable to implement a vision), cornered by the EU economic sanctions regarding the “Ukraine problem”, has all the interest in the world to get valid justification in front of the international community for entering the civil war on Assad’s side. Turkey, on the other hand, thanks to Erdogan’s need to behead the army and implicitly the intelligence services, is now an open field for the operative agents of the countries that have a vested interest that the Syrian problem get’s integrated in the Europeans’ breakfast routines. How hard would there be, or how unlikely even, for a number of Russian agents, recruited from Azerbaijan, Afghanistan or even Syria to infiltrate the Turkish refugee compounds and organise this mass exodus? Furthermore, with Russia fighting against ISIS and the next electoral cycle bringing up all kinds of anti-muslim parties all over Europe, how long before the EU-s official attitude towards Russia begins to shift?

Israel is also a state that’s in a public approval free-fall within the European mainstream. It’s also a state that has the intelligence resources to put together the dislodging of such a mass population. A resurrection of anti-islam all over Europe can only benefit Israel and, with the US having recently become an unpredictable ally under the Obama administration, nothing would be more timely that looking for some support from the “old world”.

Absolutely all of the EU states have an indirect benefit from tensions escalating between the native population and the muslim immigrants. Triggering a wave of violence across the board is is beneficial first of all to the national administrations because it gives them an excuse for more strict laws. Let’s not forget that Europe is way behind “Big Brother US” with regards to the civil liberties of its citizens. There was no Patriot Act here to which there could be made countless addendums in the interest of the religion of “national security”. Looking at it this way, we get the explanation why the intelligence services of the EU states allowed this to take place and stand for it continuing.

As long as we don’t care about the truth, as long as we allow ourselves to be ruled by visceral responses caused by “news” specifically designed to produce these responses, as long as we can willingly compromise our integrity if the purpose (price) is right, the grains of sand will keep flowing through the hourglass bringing us ever closer to an unavoidable conclusion…

Reclame

Eurovision 2015 Review și Top 10 Personal / Eurovision 2015 Review and Personal Top 10 (bilingv RO/EN)

English version below.

Esc2015logo

La un moment dat în timpul comunicării rezultatelor, prezentatoarea blondă a simțit necesar să le amintească celor din public ce huiduiau punctele luate de Rusia că Eurovision-ul este despre muzică și nu despre politică. E un citat ce nu putea să pice într’un moment mai nepotrivit. Odată la doi ani ajung și eu să mă uit la Eurovision. Motivul pentru care nu mă uit în fiecare an este că îmi amintesc cât de influențat de politică este totul și cum unele cântece care au avut nenorocul să fie scrise într’o locație geografică nefavorabilă sau care nu se pliază pe agenda politică și culturală pe care încearcă să o fortifice și să o promoveze UE și EBU, astfel încât îmi promit să nu mă mai uit niciodată la emisiune. Din fericire ținerea mea de minte nu durează mai mult de 20 de luni așa că Eurovision-ul este, pentru mine, un eveniment odată la doi ani.

Politica a fost, din păcate, atotprezentă și în finala de sîmbătă seara, unde cele mai multe țări au votat după coordonate politice și geografice. Acest fapt a fost într’atît de pronunțat încât am reușit să prezic voturile pentru primele trei în proporție de 75% corect, iar în cele mai multe cazuri predicțiile s’au menținut și după ce am aflat locurile 4-10. În unele cazuri limba cântecului a dat un alibi unor voturi clar acordate pe criterii politice, cum ar fi Serbia care a dat 12 puncte Muntenegrului, și Moldova care a dat 12 puncte României. Moldova a dat deasemenea politic 10 puncte Rusiei (deși în semifinale nu îi dăduse mai mult de 7). La toate astea s’a adăugat votul nordic care s’a dus din plin către Suedia asigurînd astfel că Eurovision-ul va fi găzduit într’o țară scandinavă a patra oară în șapte ani, aducând aminte de perioada 2000-2003 când aranjamentul scandinavo-baltic a asigurat zona de 4 ediții consecutive. Voturile s’au împărțit în jurul Mării Baltice și a peninsule scandinave ca un platou de plăcinte cu răvaș între prieteni.

Un alt lucru care m’a enervat a fost doza constantă de “discriminare pozitivă” de care am avut parte. Steagurile în curcubeu predominau în public, Conchita Cârnat care a împărțit îndatoririle de prezentator cu un trio multi rasial, doamna supraponderală sîrbă care cânta despre frumusețe, finlandezii cu un cântec absolut oribil dar cântat de o formație din care cel puțin un membru suferea de sindromul Down, iar Polonia a adus o cântăreață în scaun cu rotile. Sper să nu fiu înțeles greșit, eu nu urăsc pe nici una dintre categoriile reprezentate mai sus, dar am un reflex natural de dat înapoi afară atunci când îmi este dată să înghit toată “toleranța” asta ostentativă. În SUA, discriminarea pozitivă ‘i-a costat 8 ani mulțumită deraierii din partea lui Obama a alegerilor pentru candidatul democrat și a dus țara de rîpă în general de când a început să se manifeste proeminent începînd cu a două parte a anilor 90. Noi în Europa, am fost, în general destul de toleranți și fără să ne ajute cineva cu agenda lor, dar acum că lucrurile au început să ticăie la nivel global, ma întreb cât ne va lua pînă se face de rahat totul și aici.

Lasînd toată politica la o parte (ștergîndu-mă de toată chestia asta lipicioasă în care ‘mi-am băgat degetele) și revenind la a privi strict din punct de vedere muzical, concursul a fost unul dulceag și dominat de pop așa cum era și de așteptat. Din punct de vedere al stilurilor de cântat am avut o grămadă de emulatoare de Adele, niște Justin Timberlake-și, o prezență scenică în stil Will Smith, una bucată Beyonce (mai puțin curbele esențiale) interpretînd un cântec în stil James Bond, un Nick Cave, un Enrique Iglesias încrucișat cu Ricky Martin (ce surpriză, a câștigat!), trei Bocelli pe aceeași scenă, cântecele obișnuite despre pace care se dau profunde fie realizate în stilul unei balade pop fie supralucrate în stilul “noi am mers la conservator” de cameră și moț peste grămadă austriecii au venit cu o baladă penibilă pop cântată de niște băieți îmbrăcați ca hard rockerii anilor 70.

În mod oficial germanca ce se voia Beyonce cântând următorul cântec de Bond și hipioții ăștia austrieci au obținut cel mai prost scor. Totuși, dacă ar fi să privim strict din punct de vedere muzical, cele mai proaste numere au fost cel al doamnei din Albania care de-abia a ținut melodia la un loc și a falsat în jurul ei cu toată grația unui camion și cel al Marii Britanii care a avut un număr groaznic un fel de retro-electro-swing ce ar fi fost mai util să’l înscrie la un concurs de acrobație decât la Eurovision.

Rușii, anul acesta, au avut o versiune reamestecată a aceluiași cântec de acum 2 ani, complet cu formația îmbrăcată în alb. Cântăreața arăta mai bine decât cea care a cântat la Malmo, dar am avut parte de un nou “cântec despre pace”. E al naibii de ironic în actualul context internațional. Cântecul în sine nu ‘mi-a părut nimic special și, în vreme ce cântăreața se descurcă bine la părțile înalte, primele două strofe erau joase și au cam acoperit-o instrumentele. La asta se adaugă lipsurile din versificație. De ce doar “a million” (un milion) de voci? De ce nu “a billion” (un miliard)? Sau, la naiba, de ce nu “six billion” (șase miliarde)? Nu e fix la fel din punct de vedere ritmic? Cui le cânta? Supraviețuitorilor celui de-al treilea război mondial? Știu că’s rău, dar Rusia a obținut un rezultat disproporționat de mare raportat la ansamblul concursului și la ce probleme de structură a avut cântecul lor. Nu e vorba de gusturi aici, criticile pe care le am pentru ruși nu le fac prin prisma gusturilor mele muzicale. De fapt, m’am și uitat din nou pe net la cântecul lor pentru a vedea dacă nu cumva am ratat ceva în timpul concursului din cauză că ‘l-am clasat prea repede ca nefiind interesant.

Între videoclipurile cu single-urile și finală au fost unii care au câștigat puncte și au fost și alții care au pierdut puncte. M’am referit la dezastrul Albaniei și la cel al Marii Britanii mai sus. Alți concurenți care au avut o prestație mai slabă în finală decât în videoclip au fost italienii (tipul din mijloc nu s’a descurcat cu joasele la fel, probabil era răgușit), suedezul (începutul cântecului a fost cântat complet diferit, mai prost, dar s’a revanșat cu spectacolul de lumini), estonienii (povestea spusă de videoclip a fost mai bună decât cea spusă live) și slovacii care au avut un videoclip foarte bun dar au avut “onoarea” de a fi primii pe scenă și drept rezultat au avut parte de un mixaj execrabil, de asemenea nu ‘i-a ajutat faptul că fata nu prea a știut ce să facă cu mîinile pe scenă și pentru cine să cânte.

Un alt dezastru muzical a fost Armenia, care, deși au avut 6 cântăreți pe scenă cu educație muzicală, ‘și-au dinamitat propria compoziție. Pe scurt, vre’o două fete au fost în plus, iar cântecul s’a axat pe o altă temă decât pe cea din titlu. Pot să apreciez ceea ce au încercat cu compoziția dar e încă o dovadă că atunci când țintești prea sus pe partitură, și dacă angajezi cei mai buni cântăreți, tot riști să dai pe lîngă.

Fără altă tevatură, iată și Top 10 în viziunea mea (aici includ și gusturile proprii) dintre cântecele Eurovision 2015 în ordine inversă (de la cel mai prost la cel mai bun). Toate cântecele se regăsesc în play-listul youtube de la finalul articolului.

10. [Cipru] John Karayiannis – One Thing I Should Have Done. Cântecul ăsta a fost practic pe locul 10 la egalitate cu majoritatea celorlalte cântece de care nu m’am luat, dar, într’un final, ‘l-am ales pentru că are un vocal decent și o pronunție în engleză corectă, iar topica este asemenea. Foarte multe cântece suferă din cauza unei pronunții greșite și din cauza unor versuri scrise de vorbitori non-nativi de engleză, și cred că merită apreciat atunci când cineva reușește să scape de aceste handicapuri.

9. [Norvegia] Mørland & Debrah Scarlett – A Monster Like Me. Un duet sensibil care spune povestea dizolvării unei relații. Ea cântă în stilul lui Adele, dar funcționează pentru această piesă. Am ales acest cântec din colecția disponibilă de balade în stil Eurovision mai mult pentru că ‘mi-au plăcut versurile decât pentru altceva.

8. [Suedia] Måns Zelmerlöw – Heroes. Cu siguranță e un cântec care se prinde de tine, dar ‘mi-a părut mult surclasat de efectele de lumini. Pe lîngă asta, motivul pentru care ‘l-am pus abia pe locul 8 este că solistul a falsat extins în deschiderea cântecului. Versurile sunt și ele un pic cam simpliste, chiar și pentru standardele Eurovision.

7. [Estonia] Elina Born & Stig Rästa – Goodbye To Yesterday. Un mic cântec în stilul lui Nick Cave, completat și de chitara care, din păcate, nu s’a auzit calumea în mixajul live. Povestea cântecului este din nou una a unui cuplu în care el pleacă pentru că nu se consideră de ajuns. E posibil ca faptul că Elina a vărsat o lacrimă ca parte a jocului de scenă să’i fi costat mai multe voturi decât le-a adus, dar mie ‘mi-a părut că s’a potrivit perfect atunci când am revăzut momentul.

6. [Franța] Lisa Angell – N’oubliez Pas. Franța a fost trasă din nou în piept de organizatori fiindu-le dată poziția a doua de concurs. Acest lucru a însemnat că după cântecul lor a mai urmat cel puțin încă o oră întreagă de muzică ceea ce a făcut cel mai probabil uitată reprezentația francezei. Cântecul în sine, atunci când ‘l-am văzut în concurs, aproape că m’a mișcat pînă la lacrimi. E un cântec scris din punctul de vedere al unui ultim supraviețuitor al unui sat exterminat în război. Genul acesta de comemorare e ceva la care țin foarte mult, iar acest cântec găseste destul loc să rezoneze în inima mea.

5. [Serbia] Bojana Stamenov – Beauty Never Lies. Atunci când am auzit acest cântec (de pe poziția 8) m’am întrebat cum de au pus câștigătorul acestei ediții pe o poziție atât de devreme (în general câștigătorii intră în intervalul 10-14 sau în jurul poziției 20). Un cântec ce spune o poveste clasică de genul “frumoasa și bestia”, cu întorsătura că bestia e de fapt fata. Cântat ca un imn pentru toate femeile supraponderale din lume, de o cântăreață excelentă care își dă cu adevărat drumul la voce odată ce tempoul cântecului se schimbă din baladă în ceva dance, eu am crezut că nu poate fi depășit. M’am înșelat.

4. [Italia] Il Volo – Grande Amore. Puși la coada concursului, italienii sunt câștigătorii morali ai Eurovision-ului de anul acesta. Italienii pot scoate două tipuri de melodii. Tipul de baladă pop neremarcabilă prin nimic în afară de faptul că sună ca o imitație de Eros Ramazotti, sau genul acesta de muzică influențată de operă și trăgîndu’și armonia din poeticitatea naturală a limbii italiene. Terminând pe locul trei în spatele celor doi coloși susținuți politic, Rusia și Suedia, cei “trei tenori” merită să se felicite petru performanță. Personal, am oarece rezerve față de cântecele în italiană și asta mă împiedică să’i pun pe locul întîi. Într’un final am ales acest loc pentru că nu m’am putut îndura să despart oricare două din următoarele trei melodii.

3. [Australia] Guy Sebastian – Tonight Again. Atunci când am ascultat prima oară acest cântec în concert am crezut că va fi câștigătorul de anul acesta (dând-o la o parte pe sîrboaică de pe piedestal). Acest cântec ar fi trebuit să termine în primele trei și a primit voturi de la aproape toate țările. Cu o rutină scenică ce amintește de Will Smith, Guy Sebastian a fost pur și simplu fantastic. Cântecul te prinde extrem de ușor, chiar dacă versurile sunt un pic limitate. Reprezentația live a spulberat orice așteptări formate pe marginea videoclipului.

2. [Belgia] Loïc Nottet – Rhythm Inside. Urmînd îndeaproape cântecul precedent și în concurs, am fost uimit din nou ascultîndu’l pe puștiul belgian de 17 ani. Mult mai conceptual decât pop, m’am așteptat ca acest cântec să fie peste capetele celor din publicul Eurovision-ului. Reprezentarea live a făcut ca acest cântec să urce atît de mult în topul meu și felul atît de lipsit de dificultate în care se mișca puștiul pe scenă. Nu strică deloc faptul că melodia are un hook ce prinde extraordinar de bine.

1. [Georgia] Nina Sublatti – Warrior. Fata asta goth a reprezentat ceva aparte în concurs. A fost cel mai aproape cât a putut să ajungă Eurovision-ul de rock, acesta fiind și motivul pentru care am pus-o atît de sus. Reprezentația live a fost pur și simplu devastatoare îmbunătățind impresia lăsată de videoclipul singlelului de zeci de ori. De asemenea a fost și unul dintre puținele cazuri în care interpretarea s’a îmbunătățit între semifinală și finală.

Adevărul este că oricând ascult oricare dintre cele trei cântece pe care le-am desemnat pe locurile 1,2 sau 3, am senzația că ar merita locul 1, atât de mici sunt diferențele între ele. În final, cred că m’am supus propriei filozofii de viață care rezonează mai degrabă la un cântec despre un războinic decât la tema “suntem toți eroi” care a fost preferată de mainstream. Ne vedem din nou peste doi ani, dacă nu’i război pînă atunci.

Playlist youtube: https://www.youtube.com/playlist?list=PL22fL6MGar7gWCcoc5P6CrS2uDkQWjyke

––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––

At some point during the voting session, the blond presenter felt compelled to remind the public that was booing Russia’s scoring that the Eurovision is about music and not about politics. That quote couldn’t have possibly come at a worse time. Every two years I end up watching the Eurovision. The reason I don’t watch it every year is because once I watch it and am reminded of how political everything is and once I see how some deserving songs fall by the wayside just because they have the misfortune of being written in the wrong geographical location or are not serving whatever political and cultural agenda the EU and the EBU are trying to promote, I feel compelled to never submit myself to that experience again. Luckily this compulsion wears off after about 20 months or so, which means that, for me at least, the Eurovision is a once every two years affair.

Politics was, unfortunately, ever-present in Saturday night’s Eurovision with most countries voting according diplomatic and geographical guidelines. This was evident to such a point that I managed to call out the top three votes correctly about 75% of the time in most cases even without getting the help of finding out the 4-10 placings. Sometimes, linguistics gave an alibi to otherwise obvious political votes, like Serbia giving their top vote to Montenegro and Moldova giving their top votes to Romania and Russia (even though, in the semis they had the same voting procedure and placed Russia 4th). Add to that the nordic voting block that showered Sweden making sure that the Eurovision will be staged in the Scandinavian area for the fourth time in 7 years echoing the Scandinavian-Baltic arrangement from between 2000-2003 when they hosted the Eurovision 4 times in 4 years. Votes have been handed around the Baltic Sea and the Scandinavian Peninsula like fortune cookies among friends.

Also pissing me off is the constant “positive discrimination” that we are being subjected to. Rainbow flags were flying throughout the crowd, Conchita Wurst was the co-host of a racially diverse trio, we had a Serbian large lady singing about being beautiful, the Finns had an abortion of a song by a band with at least one member with Down Syndrome and Poland had a singer in a wheelchair. Don’t get me wrong, I don’t hate any of the above categories of people, but I do have a natural gag reflex when all of this “tolerance” gets shoved down my throat. In the US, positive discrimination gave them 8 wasted years thanks to Obama hijacking the democratic primaries from Hillary Clinton, and it has generally run the country into the ground since the mid 90s. We’ve been pretty tolerant in Europe on our own without someone having to push an agenda, but now that things have started ticking globally on all fronts, I wonder how long it’s gonna take for everything to turn to crap over here as well.

Leaving all of these politics aside (wiping the sticky crap with a paper towel from off my fingers) and turning back to music, the contest itself was sugary sweet and bubblegum pop, as it was naturally expected. Stylistically we had plenty of Adele emulators, some Justin Timberlakes, one Will Smith stage persona, one Beyonce (minus the curves) doing a James Bond soundtrack, one Nick Cave, one Enrique Iglesias crossed with Ricky Martin (big surprise, he won!), three Bocellis on the same stage, the usual “deep”-“peace” songs, either done in a pop ballad style, either in the overworked, we’ve gone to music school, opera style and to top it off the Austrians had a band who sang a sappy pop ballad while advertising themselves as hard rockers straight out of the 70s.

Officially the German Beyonce wannabe, doing the Bond song and these hippie Austrians were ranked as the worst songs in the competition finals. However, if we were going strictly from a musical standpoint the worst performances were the Albanian lady who barely held herself together and basically ran over her melody with all the grace of a Mack truck while Great Britain had an absolutely awful retro rip off which may have been more useful if it was entered in an acrobatic contest instead of the Eurovision Song Contest.

The Russians this year, basically had a re-jumbled song from 2 years ago, all the way down to the white imagery. The singer was better looking than in Malmo, but we had again a song about “pace”. Funny choice considering. The song itself didn’t feel that special and while the singer really comes into her own on the high notes, the first two verses required her to sing in the low notes which made her be drowned out by the instruments. Add to that the shortcomings in the message of the song. Why only “a million” voices? Why not a billion? Hell, why not six billion voices? Isn’t that exactly the same rhythmically as a million? Who was she singing to? The survivors of world war three? I know I’m being mean, but Russia got an insanely disproportionate result when compared to everything else going on in the show and how weak their song was structurally. This is not about tastes here, I’m critiquing the Russians regardless of my taste. In fact, I even went back online and checked out the song again just to see wether or not I had missed something by getting disengaged quickly during the actual show.

In between the singles and the finals show some people gained points while some lost points. We covered the disasters that were Albania and the UK, above. Other people who I think had a weaker performance that their single videos were Italy (the middle guy didn’t handle the low notes as good, he was probably hoarse), Sweden (the beginning of the song was sung completely different and worse, they did make up with the light show though), Estonia (the video told a much better story than the live interpretation) and Slovakia who had a very good video but had the misfortune of going first and thus they were very poorly mixed, they also didn’t help themselves with their singer’s on stage movements.

Another musical disaster was Armenia, who, despite having 6 musically trained people on stage really blew their composition out of the water. Basically there were two girls too many in the mix and their song just ran circles around a theme which wasn’t even referenced in the title. I appreciate what they were trying to do, but it just goes to show that if you aim too high, even hiring the best singers you can find, won’t keep you from falling short.

Without further ado here are my personal top ten (yes, this one accounts for personal tastes) songs from this year’s Eurovision 2015 in countdown fashion (worst to first). You can find all these songs in the youtube playlist at the end of the article.

10. [Cyprus] John Karayiannis – One Thing I Should Have Done. This song basically tied for 10th with most of the other songs I haven’t destroyed above, but in the end I chose it because of the decent vocals and good English pronunciation and phrasing. Many songs suffer from poor pronunciation and bad lyrics, so it’s worth saluting when somebody gets it right.

9. [Norway] Mørland & Debrah Scarlett – A Monster Like Me. A heartfelt duet that revolves around the dissolution of a relationship. She’s a vocal Adele copycat, but it works within the confines of this song. I chose this song out of the pool of “Eurovision” type ballads because I liked the lyrics more than anything else.

8. [Sweden] Måns Zelmerlöw – Heroes. It’s definitely a catchy song, but I felt it was upstaged by the pyrotechnics. Add to that the fact that, live, he failed to deliver the right notes for the opening of the song and I downgraded it to eighth. The lyrics are a little simplistic, even by Eurovision standards.

7. [Estonia] Elina Born & Stig Rästa – Goodbye To Yesterday. A nice little Nick Cave style song, complete with the guitar which was sadly drowned out in the live mix. The story in the song is again about the guy leaving because of his own inadequacies. They might have tried to push it a little too far when Elina shed a tear during the song, but upon re-watching it felt it came at just the right time.

6. [France] Lisa Angell – N’oubliez Pas. France got shafted again by the organisers having been given the second start position in the contest. This meant that there would be more than an hour of songs that would follow which meant that the French song would be long forgotten. The song itself, when it came around, almost moved me to tears. It’s a song speaking from the point of view of a lone survivor of a village that had been wiped out during a war. Remembrance is something that is very close to my heart and this song plays straight to that part of me.

5. [Serbia] Bojana Stamenov – Beauty Never Lies. When this song came rolling around at number 8 I started wondering how they could put the clear Eurovision winner so early (winners usually come from the 10-14 interval or around the 20th starting position). A classic “beauty and the beast” song where the twist is that the “monster” is the girl. Sang as an anthem for heavy-set women, by an excellent singer who really lets it rip once the song’s rhythm switches from ballad to dance-floor, I thought it couldn’t be topped. I was wrong.

4. [Italy] Il Volo – Grande Amore. Slotted as an afterthought in the last starting position the Italians are the moral winners of this year’s Eurovision. Basically the Italians can put out two types of songs. The forgettable pop ballad that sounds like an Eros Ramazotti knock-off, or this type of music that is heavily influenced by opera and pays tribute to the natural musicality of the Italian language. Having finished third behind the two political juggernauts of Russia and Sweden, these “three tenors” should pat themselves on the back. Personally, I have a slight reticence towards Italian songs which prevents me from grading this as my number one. I had a hard time figuring out its appropriate rank, because it’s so stylistically different from everything else. Eventually I settled at placing it here because I couldn’t bring myself to slot it in between any two of the following songs.

3. [Australia] Guy Sebastian – Tonight Again. When this song rolled around I thought this would be this year’s winner (knocking the Serbians off the pedestal). This song should have come in second or third at least and it did receive some very consistent voting. Showcasing a Will Smith style stage persona, Guy Sebastian was absolutely fantastic. The song is extremely catchy, despite the lyrics being a little limited. The live delivery of the song also surpassed all expectations based on the single video.

2. [Belgium] Loïc Nottet – Rhythm Inside. Immediately following the previous song in the contest as well, my mind was blown again by the Belgian 17 year-old. A lot more conceptual than just pop, I was expecting this song to fly over the heads of most Eurovision enthusiasts. It was the live delivery that propelled this song so high in my chart and seeing that kid move so expressively, it also doesn’t hurt that it has an extremely catchy hook.

1. [Georgia] Nina Sublatti – Warrior. This goth chick from Georgia was truly something else. It was the closest this year’s contest came to rock, which is probably why I ranked it this high. The live delivery was absolutely devastating, improving the effect of the original single video tenfold. Also it was one of the few cases when the delivery improved between the semi-final and the actual final.

The truth is that whenever I listen any of the 3 songs I’ve marked as 1,2,3 it feels like that song should be number 1, the differences between them are so slight. In the end, I guess I’m tributary to my own life’s philosophies and would much rather resonate to a song about being a warrior, rather than the “we are all heroes” which was preferred by the mainstream. See you in two years, if we’re not at war by then.

Youtube Playlist: https://www.youtube.com/playlist?list=PL22fL6MGar7gWCcoc5P6CrS2uDkQWjyke

Categorii:Bilingual, Evenimente Etichete:, ,

3 minute din Regatul României

Fără alte comentarii:

Categorii:Evenimente, Personale Etichete:,

10 Mai 2014

Ieri, poate mai mult ca oricând, a fost o zi a contrastelor, iar eu le-am simțit din plin, poate prea din plin pentru psihicul meu și așa destul de deranjat de manifestările cotidiene ale vieții din grădina zoologică numită România. Un colț din grădina raiului s’a coborât cumva în mocirla bucureșteană, iar eu, prin preocuparea unui foarte bun prieten (mulțumesc, din nou, Bayar!) și printr’o nemaiîntîlnită confluență a circumstanțelor, am ajuns să iau parte la Garden Party-ul oferit de Casa Regală la Palatul Elisabeta. Chiar și acolo însă, nu am putut să las în urmă senzația, din ce în ce mai apăsătoare anul acesta, că timpul reînnodării istoriei ne’a scăpat printre degete și că vom rămîne condamnați pentru totdeauna la mistuirea în micimea trivialului fiind cu toții vinovați de neputința colectivă de a cinsti cum se cuvine niște părinți care, poate, ne iubesc fără discriminare mult mai mult decât am merita.

Ieri a fost primul 10 Mai, de când se organizează Garden Party-ul, la care Maiestatea Sa Regele Mihai nu a luat parte. Regele este extrem de în vîrstă, iar starea de sănătate a Reginei Ana este destul de precară astfel încât să se fi retras din viața publică de mai bine de doi ani, dar parcă prezența an de an, chiar și într’o măsură mult mai restrînsă față de turul de forță efectuat în 2011, a regelui la acest eveniment avea darul propagării speranței că nu este încă prea târziu. Absența de ieri, însă, a avut efectul unei alarme de ceas ce, sunt sigur, a fost simțită și de majoritatea participanților la eveniment, motiv pentru care, probabil, manifestările ce au insoțit apariția Familiei Regale în balconul Palatului Elisabeta au fost mult mai puțin joviale față de ce am văzut la televizor în anii precedenți.

După scena balconului și intonarea imnului de către fanfara militară moment în care atît eu, cât și alți participanți din jurul meu, am alungat discret o lacrimă din colțul ochilor, Principele Radu, Principesa Margareta și Principele Nicolae au ieșit în grădină să salute invitații. A fost un nou prilej de a observa pe viu contrastul dintre ceea ce este normal și ceea ce este românesc. În loc ca invitații să își continuie activitățile pe care le aveau la acel moment permițînd apropierea gazdelor de ei în chip natural și lăsîndu-le acestora alegerea cui să se adreseze și pe cine să salute, cei trei membri ai Familiei Regale, au creat în grădina palatului trei vortexuri separate (căci au ieșit separat așa cum se procedează normal de către gazde) de oameni care încercau să le iasă în cale și să le rețină atenția. Desigur că și eu am urmat la o mică distanță pe fiecare din cele trei roiuri de oameni savurînd apropierea atît de neașteptată în urmă cu câteva zile de Altețele Lor. Poate cel mai înduioșător moment observat de mine s’a petrecut atunci când Principesa Margareta s’a topit atunci când ‘i-a fost prezentată nepoata unui domn pe care probabil că ar fi trebuit să’l recunosc dar care, pentru puterile mele limitate de memorie, ‘mi-a părut a fi George Marinescu, fostul prezentator al Telejurnalului, neștiind în acel moment că a murit în 2011. Ei bine, întîlnirea dintre principesă și această frumusețe de copil aflată încă la o vîrstă ce nu se măsoară în ani ci în înălțime, a adus la suprafață umanitatea unei femei care știe că nu va avea niciodată copii și iubește toți copii necondiționat ca și cum ar fi ai ei.

Seara a fost încununată cu un moment de acrobație aeriană oferit de Iacarii Acrobați, pe avioanele lor YAK-52 vopsite în culorile Armatei Regale, asemenea avioanelor românești de același tip ce au luat parte în al doilea război mondial. După acest moment succedat de intonarea de către fanfară a marșului Carol I, Familia Regală, s’a retras din nou din balcon, iar invitații au început să plece. Am făcut și eu asemenea, iar în “lungul meu drum către casă” (Șoseaua Kiseleff – Drumul Taberei) parcurs o parte pe jos, o parte cu transportul în comun, deși am căutat să’mi pun ordine în gânduri nu am reușit decât să mă scufund din nou în mlaștina mizeriei în care ne bălăcim cuprins de deznădejde, revoltă și nepăsare. ‘Mi-aș fi dorit ca ziua să se încheie triumfal, cu focuri de artificii (așa cum se mai serbează ziua independenței în tări mai civilizate ca a noastră), cu oameni ce zâmbesc în vreme ce merg pe stradă, ce știu și împart cu tine într-o microsecundă acel sentiment comun a sărbătorii… În loc de asta m’am ales cu praf pe pantofi și priviri sarcastice vizavi de ținuta mea.

Parcă în nici un alt an, ca în acesta, s’au întrecut toți în a minimiza semnificația zilei de 10 Mai. De la toți politicienii vomitoși care s’au întrecut care pe care în a “serba” ziua independenței după directivele comunistului Bodnăraș (și nu, nu mă convinge nimeni cu argumente de genul “discursul lui Kogălniceanu” pentru simplul motiv că, în aceeași cheie, ziua Europei ar trebui să fie pe 8, sau chiar pe 7 Mai, și totuși nu e), la canalia de la Cotroceni care nu a găsit alt prilej mai propice de a oferi decorații decât în această perioadă, la gunoaiele umane cu pretenție de monarhiști care ‘i-au făcut jocul sus-numitei canalii și s’au prezentat la ceremonie, la “bicicliștii bucureșteni” pe care ‘i-a transpirat grija de piste fix în ziua de 10 Mai și au organizat un “marș”, la tovarășul Oprescu ce a ținut neapărat să organizeze un spectacol de muzică de fanfară fix în aceeași zi în care fanfara militară ce probabil nu a participat la circul din Piața Constituției a încântat audiența de la Palatul Elisabeta, la PNL-iștii care nu au găsit o zi mai propice pentru a’și organiza crossul în parcul IOR decât în ziua în care s’a alergat “Maratonul Regal” (mai degrabă un fel de 10K) eveniment ce se află deja la a treia ediție organizată în ani consecutivi.

Toate aceste lucruri m’au făcut să înțeleg mai bine, însă, semnificația lacrimilor scăpate în grădina Palatului Elisabeta la intonarea imnului Regatului României. Nu au fost nicidecum o supraîncărcare emoțională, ci au fost pentru propria noastră condiție, pentru dorul de a aparține unei epoci și unui popor pe care, deși nu ‘l-am cunoscut niciodată, nefiind născuți în perioada României înfloritoare, îl recunoaștem ca fiind al nostru chiar cu toate valurile minciunii ce se țese în fiecare zi din atîtea surse și pe care, datorită propriei mele condiții umane cuplată cu implacabilitatea timpului, mă voi vedea constrîns să’l abandonez pe măsură ce voi aplica perceptele “soluției individuale” aleasă de atîți români expatriați în căutarea unui destin mai bun pentru copiii lor sub stindardul altor națiuni.

Ajungerea la această concluzie, fix în ziua în care ar trebui să fim pătrunși de maximul de mândrie națională și de patriotism reprezintă, pe lîngă o culme nebănuită a ironiei, un întuneric extrem de puternic ce apasă pe sufletul meu.

Trăiască Regele! Trăiască Regatul României! Zi de zi… Atât cât voi mai avea capacitatea să strig.

Categorii:Bucuresti, Evenimente Etichete:, ,

N’au dansat decât o vară

N’am ajuns la Stuff Stock în 2012 ca să’i văd în premieră în România, dar am savurat fiecare minut al clipurilor scurse pe youtube. Era înapoi, Kempes era înapoi și venise împreună cu niște oameni pur și simplu fabuloși. Scena rockului românesc e o varză tristă de ceva vreme, iar oamenii ăștia, împreună, erau cu totul altceva față de ceea ce eram obișnuit. Sigur că voci contra și cârcoteli au fost mereu („de ce nu s’a întors la Cargo?” și altele asemenea) dar sentimentul predominant era unul de bucurie, rockul românesc îl recâștigase pe Kempes, și nu oricum, ci într’o formulă de superstaruri.

Am mai spus-o și cu altă ocazie, Rezident Ex, era un supergrup în care toți muzicienii erau de un calibru excepțional. Am fost să’i văd la concertul de la Arenele Romane din toamna lui 2012 și am luat parte la unul din cele mai bune concerte la care am participat în viața mea, asta în ciuda condițiilor puse la dispoziție de organizatori. Am așteptat albumul cu nespusă nerăbdare și ‘l-am înghițit aproape pe nemestecate. Am așteptat albumul următor… Pe 23 Noiembrie 2013 așteptarea s’a încheiat, din păcate, nu prin venirea unui nou album, ci prin anunțul sec al lui Kempes pe Facebook că nu mai face parte din Rezident Ex.

20131125-225409.jpg

Consecutiv, tot pe Facebook, Rezident Ex ‘și-a anunțat trecerea în neființă. În încheierea recenziei albumului, am spus că tot ce pot să sper este ca oamenii ăștia (Rezident Ex) să poată să stea împreună pentru că talentele ce sunt prinse sub sigla formației sunt foarte mari, iar istoria, atît la noi cât și peste hotare, ne-a arătat că asemenea „fulgere” nu durează.

Nu știu ce ‘l-a motivat pe Kempes să plece, prespun că a fost o problemă de bani, sau poate diferende creative, dar mă îndoiesc că în noua componență anunțată a grupului „Kempes” va putea egala, măcar, calitatea muzicii atinsă împreună cu Rezident Ex. Din păcate, am și dat, pe net, peste primul cântec sub sigla Kempes, și am dureros de multă dreptate…

Cea mai bună voce a rockului românesc… What a fucking waste! Iată un moment când, după Alpha, nu va mai urma Beta… Iar lumea este un loc mai sărac din cauza asta.

Categorii:Evenimente Etichete:, ,

Rezident Ex – Alpha (review)

Joi a ajuns, în fine, și la mine o copie a CD-ului lansat de Rezident Ex la începutul lunii Mai. După ce am căutat prin magazine și am împuns netul de la un capăt la altul am găsit albumul disponibil la www.littlemag.ro. L’am comandat, și joi mi l’au adus acasă. Foarte interesant acest mic magazinaș online care oferă livrare gratuită în București, sper să colaborez cu ei și în viitor pentru că par oameni serioși, iar eu cred că merită să li se acorde o șansă.

Am despachetat CD-ul, reprimîndu’mi o grimasă la vederea ambalajului de carton de pe fața A (deh, e totuși doar 39 de lei) și l’am introdus în calculator să’l copiez în iTunes. O supriză plăcută la inserare a fost că CD-ul probabil are metadate pe el astfel încât nu a trebuit eu să mai completez nimic, am trimis totuși datele colectate la Gracenote, poate, cine știe, nu toate CD-urile ies la fel de pe banda de producție. Genul cu care se recomandă este rock, dar cred că mai degrabă Hard Rock ar fi un apelativ mai corect.

20130517-003838.jpg

Albumul conține doar nouă piese, toate făcând parte din setlistul cu care au concertat Rezident Ex anul trecut. Absente pe album, față de acel setlist, Pompierul Atomic și Soldatul Căzut, precum și orice cântec în engleză. Personal sper ca decizia să fi fost pentru păstrarea lor pentru al doilea album, deoarece unul dintre cântecele care mi’au plăcut nespus în concert a fost Metamorphosis care parcă e făcut pentru vocea lui Kempes.

Revenind însă la cele nouă cântece oferite de acest album, trebuie să spun că și’au făcut imediat loc la mine în playlist, în clipa de față aflîndu’se într’un puternic heavy rotation. Șapte din aceste piese mi se par foarte bune, pe când cele două codașe sunt cel puțin bune. În total un procentaj de 78% pentru un așa zis album de debut aflat în pregătire (cred că nu exagerez) de mai bine de douăzeci de ani. Deși unele dintre cântece au fost compuse în ani care începeau cu 1980 este de’a dreptul remarcabil cât de proaspete și de actuale au rămas atît în sunet cât și în versuri.

Buletin de știri – deschiderea albumului este făcută pe un riff ce te trimite imediat la Tony Iommi ca stil. Cântecul este extrem de bine echilibrat iar versurile curg natural, subiectul lor ramînînd mereu actual. Primul moment de exaltare oferit de album vine la soloul de chitară care se integrează perfect în cursul cântecului. De multe ori am criticat pe chitariștii rock români că își creează solourile cu jumătăți de măsură, e de ajuns să te uiți la orice solo marca Valter Popa din ultimii 15 ani care începe întotdeauna cu aplomb, doar că se pierde înainte de a’și livra mesajul. Ei bine, soloul din acest cântec, probabil marca Matthias Lange, livrează pur și simplu pe fiecare notă. Cântecul ajunge în mod natural la final pe măsură ce își epuizează energia. O deschidere de album excelentă, se anunță lucruri bune!

Camera viselor – al doilea cântec este un pas înapoi, fiind unul din cele două cântece care m’au împiedicat să notez albumul cu 100%. Versurile îmi par a fi problema aici. Cel puțin eu le găsesc un pic cam prea alegorice pentru tipul de muzică abordat. Plus că ciuperca nucleară la care se face referire este mai degrabă o temă a războiului rece, astăzi pierzîndu’si din semnificație.

Închis, caz de boală – singurul cântec la care versurile nu sunt scrise de Tavi Iepan și se simte diferența de stil liric. Însă din punct de vedere al stilului Rezident Ex, cântecul funcționează la capacitate cilindrică maximă fiind demn de inclus în orice emisiune rock. Personal, am avut senzația că disting o similitudine între unul din riffurile folosite aici și cel de la Yes – Owner Of A Lonely Heart, dar chiar și la a treia ascultare nu este de ajuns ca să strice imaginea cântecului.

Catedrala sufletului – intrăm în cântecele deja cunoscute, ele fiind oferite de Rezident Ex pe YouTube gratis încă de anul trecut. Catedrala sufletului este un cântec superb, intrumentația completând vocalul lui Kempes pentru un efect de „piele de găină”. Versurile sunt ușor de ținut minte, ușor de relaționat cu ele, probabil este cântecul ce va deveni imnul Rezident Ex. Iar armoniile vocale făcute de Kempes în închiderea piesei amintesc de ce Kempes este cea mai bună voce rock din România.

Povestiri din gară – din nou un cântec făcut public pe YouTube. Am impresia totuși că, atît acesta cît și precedentul, cât și următorul au trecut cel puțin printr’un proces de masterizare față de varianta de pe YouTube. Cântecul acesta, poate cel mai bun de pe album, este motivul pentru care soarta a conspirat și ni i’a dat în dar nouă, tuturor, pe Rezident Ex. Așa trebuie să sune Povestiri din gară, rock la maxim, versuri încă neașteptat de actuale, un solo de chitară pur și simplu amețitor… Am sorbit cu timpanele fiecare secundă de sunet a acestui cântec, în această variantă infinit mai bună decât înregistrarea existentă precedent efectuată în studiourile Electrecord și care, pînă la Rezident Ex era singura variantă ce ne era disponibilă. Dacă ar fi să le compar, cred că cea mai de efect analogie ar fi dacă am pune lotul unei echipe de baschet din campionatul intern (oricare, Dinamo, Asesoft, Rapid, nu contează) lîngă lotul unei echipe din NBA. Numai și pentru acest cântec, și ar fi meritat albumul, dar atunci când acest cântec este doar una din bijuteriile muzicale ce se găsesc pe el, parcă pretul de 39 de lei devine prea mic.

Iarna – ultimul dintre cântecele preview, debutează cu zurgălăi dar devine repede un cântec rock în toată regula. Versurile mă duc cu gândul la revoluția din 1989 dar se potrivesc destul de bine și în contextul mișcărilor de stradă din Februarie 2012. Nu știu dacă e tragic că asemenea cântece sunt încă actuale la mai bine de douăzeci de ani de la Decembrie 1989, sau e bine pentru că altfel le’am fi uitat sau le’am fi desconsiderat.

Oglinda – un cântec mult mai domol, care live mi’a ridicat părul de pe ceafă grație vocalului lui Kempes. În varianta de album, instrumentația este mult mai predominantă, fapt ce mai fură din magia de a’l auzi pe Kempes aproape a capella, dar cântecul rămîne unul impresionant, iar refrenul aproape obsesiv are capacitatea să rămînă în mintea ascultătorului o zi întreagă.

Fotografia – un cântec ritmat cu o temă destul de comună pentru muzica blues/rock. Versurile conțin un pic cam prea multe inversiuni topice pentru gustul meu acesta fiind cel de’al doilea cântec de pe album care i’a tras nota finală în jos. Cântecul este totuși unul destul de solid, deși îmi amintește un pic de Ochii din sertar, iar pe final își spală destule din păcatele imaginate de mine când intră într’un crescendo amețitor de tobe ducând într’un final abrupt.

Brigadierii – daaaaaaaaaaaaaa!!!! Un cântec atât de bun încât aproape că îmi dau lacrimile de fiecare dată când îl ascult. Chitările sunt pur și simplu magice, riffuri și solouri îmbinându’se perfect și, un lucru ce mi se pare extrem de greu de atins, la volumul perfect pentru fiecare din ele în cursul cântecului. Kempes este pur și simplu în formă maximă pe dubla folosită la acest cântec și de fiecare dată când îl aud parcă îi simt zâmbetul în voce. Un zâmbet pe care m’am bucurat atât de mult să’l văd la Arenele Romane, sincer și nestingherit de nimeni. În finalul melodiei avem parte de o mică porțiune a capella cu Kempes și vocalul de fundal menit să amintească de practica din concerte în care acest cântec implică participarea pulicului.

Una peste alta albumul este excepțional. Un produs de o calitate rar atinsă de muzica românească. Dacă ar fi să îi găsesc o critică, aceasta ar fi că e prea scurt. Nouă cântece după douăzeci de ani (10 de absență a lui Kempes) sunt parcă prea puțin față de setea de muzică resimțită. Sunt sigur însă că aceasta se datorează faptului că avem de’a face cu niște oameni pe care îi caracterizează perfecționismul – cântecele alese pentru album stau mărturie. Tot ceea ce pot să sper este ca Rezident Ex să scoată cât mai multe albume, cât mai des și mai ales să’și păstreze componența nealterată. Cumva, printr’o minune, în exil, acești muzicieni s’au găsit și ceea ce au realizat este aproape magic și ar fi păcat să nu dureze.

În incheiere vă las cu o poză de pe bookletul albumului în care, am fost surprins să mă regăsesc.

20130517-004002.jpg

20130517-004023.jpg

P.S.: La mulți ani, Bayar!

P.P.S: Sursa imaginilor este http://www.pinkish.ro/?s=Rezident+

Mark Knopfler la Sala Palatului

aprilie 26, 2013 Un comentariu

Concert Mark Knopfler aseară în capitală, la sala palatului. A fost o experiență de neuitat. Avînd biletele cumpărate încă de anul trecut, fervoarea așteptării acestui eveniment a fost mare. Ne’am prezentat din timp la locație așa ca am avut ocazia să analizez în liniște atît publicul cât și prestația organizatorilor.

20130426-124108.jpg

Dar, în primul rînd trebuie vorbit despre Markie. Omul a fost în formă maximă, ba chiar unii din public începuseră să viseze ca „la cum merge, ăsta o ține așa pînă dimineață”, după un comentariu auzit din stînga mea.

20130426-124030.jpg

Deși a părut un pic ruginit la What It Is, după aia s’a dat pe brazdă inclusiv cu vocea. Mîinile i’au mers de vis pe chitară, oricare ar fi fost ea, pentru că a schimbat chitara la fiecare piesă, ba chiar, câteodată și în timpul pieselor. Setlistul a fost destul de echilibrat, conținînd chiar mai multe piese Dire Straits decât îmi permiteam să visez, iar concertul a fost mult mai electric decât mă așteptam ținînd cont de obiceiurile lui Knofpler din ultimele turnee. Am avut parte de următoarele chitări: fenderul roșu, gibsonul, steel guitar-ul de pe coperta Brothers In Arms, pensa-ul (care a apărut doar la Telegraph Road, însăși includerea cântecului constituind o surpriză), o chitară acustică rece și o chitară albă pe care n’am recunoscut’o de nicăieri (de altfel și chitara a fost folosită doar în timpul lui Yon Two Crows care vine de pe noul album). Sala a explodat în când a început Romeo And Juliet, iar eu am crezut că am prins highlightul serii când următorul cântec a fost o rendiție retro (four-piece band) a Sultans Of Swing, doar cu Glenn Worf la bas (un om care seamănă incredibil de mult, inclusiv la mișcările scenice cu John Illsley), cu Richard Bennet la chitară-ritm și cu Ian Thomas la tobe, dar m’am înșelat pentru că, un pic mai tîrziu am avut parte de un moment în premieră pentru mine, când, în timpul lui Speedway At Nazareth, Richard Bennet a pus și el mîna pe un gibson pentru a’l completa pe cel al lui Markie. Sunetul chitării Gibson Les Paul este unul din cele mai pătrunzătoare sunete pe care le’am experimentat vreodată reușind să redea sentiment dar și o senzație de „larger than life”. Ei bine, două astfel de chitări completîndu’se reciproc aproape că mi’au dat mintea peste cap.
Impresionanți au fost și Michael McGoldrick la flaut și la un fel de cimpoi galez care s’a integrat de minune cu restul instrumentelor, precum și John McCusker la vioară. Privateering, o melodie mai mult acustică de pe noul album s’a bucurat de o recepție bună și o versiune superbă a Haul Away a mișcat sala pîna aproape de lacrimi cu puternicul aport al lui McGoldrick și McCusker.
O versiune foarte bună a Song For Sonny Liston a fost făcută în trei, doar de Markie cu Gibsonul Les Paul, Glenn Worf cu un contrabas și drummerul Ian Thomas. Din nou confirmîndu’mi că nimic nu umple o sală de concert mai bine ca sunetul unui Gibson folosit cum trebuie.
Markie a părut efectiv mișcat de prezența publicului, mai ales pe finalul concertului, iar la început a făcut o glumă ca a ajuns să ne vadă, „finnally”. Chemarea la bis a fost una furtunoasă cu toată Sala Palatului în picioare aplaudînd, iar artiștii s’au întors să execute un Brothers In Arms ca în vremurile bune ale Dire Straits și au încheiat cu o versiune extinsă a temei din Local Hero. Deși sala și’ar fi dorit un al doilea bis acesta nu s’a petrecut.

20130426-124124.jpg

Publicul a fost pe măsura concertului, a aplaudat în picioare când a fost cazul, i’a aplaudat individual pe muzicieni atunci când au avut un moment de solo, au ținut ritmul la unele din piesele mai cunoscute, per total s’au comportat admirabil. Prezențe notabile în sală au fost doar (din ce am văzut eu) Mircea Baniciu și Dan Helciug. Biletele s’au epuizat demult la acest concert și probabil majoritatea protipendadei bucureștene a fost prinsă în off-side. Sigur au fost și o grămadă veniți din provincie la acest concert, noi ghidînd un cuplu pe la vreo 50 de ani de la ieșirea de la metrou de la Ion Câmpineanu pînă la sală. N’am să le înțeleg pe cele câteva femei pe care le’am văzut ieșind la baie în timpul concertului, dar poate că nu pricep eu cum funcționează ele. Tot la fel, n’am cum să’i înțeleg pe cei doi adolescenți care stăteau în fața mea și care au ieșit din sală după vreo zece cântece.
Sala mi’a părut puțin învechită, mai ales scaunele despre care e clar că nu mai corespund cu cerințele de azi, iar sistemul de ventilație, cel puțin mie mi s’a părut, ca a băgat un pic de boare de canal în două ocazii.
Organizatorii în schimb au fost extraordinar de români. Ce folos că avem o sală de concerte în care au avut binevoința să cânte nume ca Pet Shop Boys și acum Mark Knopfler, dacă holul de acces al acestei săli arată ca un depozit de cosmetice? Era poate prea mult să le ceri să’și strîngă tarabele pentru o seară ca să lase holul de intrare liber cum găsești la o sală de spectacole normală din lumea civilizată… În loc de asta, publicul a trebui să’și găsească drumul printre standuri de cosmetice ambalate în plastic și hîrtie pentru a nu lăsa marfa la vedere. Săracii roadies straini de meleagurile mioritice încercau să împartă pliante avînd pe față o expresie de stupefacție, nu atît la felul în care arăta holul sălii, cât la faptul ca nimeni dintre spectatori nu se revolta la vederea bazarului părăsit prin care trebuia să’și facă loc. De asemenea o mare carență a organizatorilor a fost la plecare, când cei, cel puțin, 3500 de oameni au trebui să se încoloneze pe doar 4 din cele 14 uși de acces. Din cele 4 uși deschise, două dintre ele erau doar deschise pe jumătate.
Per total experiența a fost una plăcută, însă, magia concertului reușind să eclipseze de departe carențele organizatorice. N’am crezut că’l prind pe Knopfler în concert la București așa că rămîn la impresia că seara trecută, a fost un vis frumos.

20130426-124136.jpg

Update: au apărut și primele recenzii pe net. Ioana Epure (și nu Adi Despot cum am fi tentați să credem) se dă interesantă că n’a cântat nimic de pe Kill To Get Crimson (poate n’o fi aflat că Markie promovează deja alt album) iar cei de la metropotam sunt dezamăgiți că n’a fost concert Dire Straits. Nici la matematică nu stau prea bine, că dacă media a fost pe la 50 de ani, dar au fost mulți tineri, mă întreb unde or fi fost septagenarii ăia care să pună media la loc…

Categorii:Evenimente, Personale Etichete:,