Arhiva

Archive for the ‘Bucuresti’ Category

Problemele și soluțiile Bucureștilor (partea I)

Cum a venit primăvara și s’au dezmorțit muștele, am văzut că au început să facă gălăgie și “părțile interesate” de bunăstarea bucureștenilor. Tovarășul Ștefan “din suflet pentru suflet” Florescu s’a gândit ce bine ar fi să pună de-o plimbare în jurul Parcului (în eternă reconstrucție) Drumul Taberei cu câteva sute de amețiți. Mai face și el o petiție că’i la modă, mai dă și el un interviu la TV, poate se potrivește cu Rareș care dă drumul parcului și poate să vîndă povestea cum că el ‘l-ar fi forțat pe primar să deschidă parcul. Că deh, asta este esența politcii din România: mitul lui Harap Alb, care în fruntea maselor indignate, forțează statul să… ceva. Faptul că pentru mulți politica încă se calculează în termeni atît de viscerali spune multe vizavi de îndobitocirea poporului ăsta proiectată de comuniști și menținută, dacă nu cumva chiar perfectată, de majoritatea covârșitoare a politicienilor de după 1989. De asemenea merită reținut, că statul însuși a ajuns să joace rolul chiaburilor asupritori pe care proletariatul revoltat trebuie să’i pună la muncă. E o viziune îngrozitoare, și, dacă cumva nu pricepeți de ce, înseamnă că sunteți mai degrabă parte a problemei decât a soluției.

Nedorind să fie dat uitării așa ușor, tovarășul Nicușor “n’am nici un interes să fiu consilier, doar primar general” Dan ‘și-a oferit serviciile cui altcuiva decât DNA-ului. Pe sistemul, unde e puterea azi? La DNA. Buun! Hai să turnăm și noi un pic, poate își mai aduce amintea lumea de noi, și poate ne lipim și noi de un pic de putere.

2015 este un an de poziționare pentru campaniile din 2016. În primăvară alegeri pentru locale, în toamnă pentru parlament. Dacă aveți cumva impresia că doar ce am terminat o tură de alegeri, nu greșiți, dar deh, românului îi place cu alegeri, are de recuperat după 40 în care pe politic ‘l-a durut în cur fără perdea de dorințele poporului, acuma măcar se duce să ștampileze. Oricum politicienii practică aceleași jocuri mizerabile ca cele de dinainte de ’89, clasa politică fiind incapabilă să se reformeze și căzînd pradă aceleiași avarități pe care o resimțeam din plin și în perioada comunistă. Dacă am fi fost regat în loc de republică, măcar o tură de alegeri am fi putut să evităm, dar majoritarilor le place prea mult să se bălăcească în gunoaiele lăsate de sovietici ca să ceară așa ceva. Ei au treburi mai importante, gen parcuri și mafii imobiliare. Din punctul ăsta de vedere, vajnicul popor român se comportă ca un doctor idiot care, în loc să trateze un cancer, se apucă și tratează fiecare simptom în parte. Rezultatul va fi același.

Problemele Bucureștiului sunt simple, dar sunt fundamentale, iar încăpățînarea cu care s’au abținut de la a-le rezolva toate recoltele de primari din 1990 încoace, mă face să cred că mai degrabă e vorba de rea intenție decât de incompetență. Și mai mult mă face să cred că orice alt primar va veni în locul lui Oprescu (dacă va veni, că nu’i nimic sigur) nu va face decât să perpetueze lungul șir de măsuri iresponsabile. În 2012, pregătind un articol despre campania electorală de la locale, am ajuns la concluzia că Bucureștiul are 4 probleme mari și late. Dintre acestea, două erau unice pentru București, încă una fiind comună tuturor orașelor din țara asta, iar calaltă fiind endemică României întregi. Dacă aș fi scris vre’un articol în 2008, aș fi picat pe aceleași patru probleme. La fel și în 2004. Foarte probabil, la fel ar fi fost cazul și în 2000.

Cele 4 probleme sunt: înghesuiala, parcările, câinii vagabonzi și lipsa de educație. Remarc astăzi cu plăcere că, deși sunt sigur că tangențial, cel puțin în perimetrul pe care îl frecventez eu din Sectorul 6, câinii vagabonzi au cam dispărut. Țin minte cum în 2013 am citit ceva prin presă despre niște contre cu Vier Pfoten ale primăriei, dar adevărul este că dacă s’a făcut într’adevăr ceva pentru eliminarea acestei probleme, este un lucru extrem de bun. Cu toate acestea, dintre cele 4 probleme fundamentale, este cea care se putea rezolva cel mai ușor, de fapt rezolvarea sa a tot fost amînată de fripturiștii de la ONG-uri care au tot căpușat banii statului vreme de două decenii în vreme ce câinii vagabonzi împînziseră tot orașul și pe care, probabil, ultima schimbare de regim ‘i-a prins în offside și au rămas fără nici un prieten pe interior.

Această problemă a câinilor vagabonzi o consider îmbunătățită, dar ne trebuiesc cel puțin 4-5 ani consecutivi de absență a patrupedelor de la vedere înainte de a putea declara un caz închis. De asemenea, merită remarcat că, dintre cele 4 probleme, aceasta era cea mai superficială, iar rezolvarea a fost una în spiritul obișnuit al acțiunilor administrative: “să se taie”. Din păcate nici una dintre celelalte probleme nu se pretează la o asemenea rezolvare.

Tur electoral după tur electoral ne sunt aruncate aceleași petarde de către toți candidații, piste pentru biciliști, zone pietonale, parcuri IT, rezervații naturale, străpungeri, centură, pasarele, reabilitări termice ale blocurilor. Dar astea nu sunt nimic altceva decât bagatele; motive de cheltuit bani din buget și de fraierit fraieri pentru voturile lor.

În părțile următoare voi analiza cele două probleme unice Bucureștiului, pe cea endemică țării (e vorba de lipsa de educație) am s’o las la o parte pentru că nu primăria (deși școlile generale sunt în jurisdicția sa) sau consiliul general o pot ataca. Este un subiect extrem de lung așa că: va urma…

Reclame
Categorii:Bucuresti Etichete:, ,

10 Mai 2014

Ieri, poate mai mult ca oricând, a fost o zi a contrastelor, iar eu le-am simțit din plin, poate prea din plin pentru psihicul meu și așa destul de deranjat de manifestările cotidiene ale vieții din grădina zoologică numită România. Un colț din grădina raiului s’a coborât cumva în mocirla bucureșteană, iar eu, prin preocuparea unui foarte bun prieten (mulțumesc, din nou, Bayar!) și printr’o nemaiîntîlnită confluență a circumstanțelor, am ajuns să iau parte la Garden Party-ul oferit de Casa Regală la Palatul Elisabeta. Chiar și acolo însă, nu am putut să las în urmă senzația, din ce în ce mai apăsătoare anul acesta, că timpul reînnodării istoriei ne’a scăpat printre degete și că vom rămîne condamnați pentru totdeauna la mistuirea în micimea trivialului fiind cu toții vinovați de neputința colectivă de a cinsti cum se cuvine niște părinți care, poate, ne iubesc fără discriminare mult mai mult decât am merita.

Ieri a fost primul 10 Mai, de când se organizează Garden Party-ul, la care Maiestatea Sa Regele Mihai nu a luat parte. Regele este extrem de în vîrstă, iar starea de sănătate a Reginei Ana este destul de precară astfel încât să se fi retras din viața publică de mai bine de doi ani, dar parcă prezența an de an, chiar și într’o măsură mult mai restrînsă față de turul de forță efectuat în 2011, a regelui la acest eveniment avea darul propagării speranței că nu este încă prea târziu. Absența de ieri, însă, a avut efectul unei alarme de ceas ce, sunt sigur, a fost simțită și de majoritatea participanților la eveniment, motiv pentru care, probabil, manifestările ce au insoțit apariția Familiei Regale în balconul Palatului Elisabeta au fost mult mai puțin joviale față de ce am văzut la televizor în anii precedenți.

După scena balconului și intonarea imnului de către fanfara militară moment în care atît eu, cât și alți participanți din jurul meu, am alungat discret o lacrimă din colțul ochilor, Principele Radu, Principesa Margareta și Principele Nicolae au ieșit în grădină să salute invitații. A fost un nou prilej de a observa pe viu contrastul dintre ceea ce este normal și ceea ce este românesc. În loc ca invitații să își continuie activitățile pe care le aveau la acel moment permițînd apropierea gazdelor de ei în chip natural și lăsîndu-le acestora alegerea cui să se adreseze și pe cine să salute, cei trei membri ai Familiei Regale, au creat în grădina palatului trei vortexuri separate (căci au ieșit separat așa cum se procedează normal de către gazde) de oameni care încercau să le iasă în cale și să le rețină atenția. Desigur că și eu am urmat la o mică distanță pe fiecare din cele trei roiuri de oameni savurînd apropierea atît de neașteptată în urmă cu câteva zile de Altețele Lor. Poate cel mai înduioșător moment observat de mine s’a petrecut atunci când Principesa Margareta s’a topit atunci când ‘i-a fost prezentată nepoata unui domn pe care probabil că ar fi trebuit să’l recunosc dar care, pentru puterile mele limitate de memorie, ‘mi-a părut a fi George Marinescu, fostul prezentator al Telejurnalului, neștiind în acel moment că a murit în 2011. Ei bine, întîlnirea dintre principesă și această frumusețe de copil aflată încă la o vîrstă ce nu se măsoară în ani ci în înălțime, a adus la suprafață umanitatea unei femei care știe că nu va avea niciodată copii și iubește toți copii necondiționat ca și cum ar fi ai ei.

Seara a fost încununată cu un moment de acrobație aeriană oferit de Iacarii Acrobați, pe avioanele lor YAK-52 vopsite în culorile Armatei Regale, asemenea avioanelor românești de același tip ce au luat parte în al doilea război mondial. După acest moment succedat de intonarea de către fanfară a marșului Carol I, Familia Regală, s’a retras din nou din balcon, iar invitații au început să plece. Am făcut și eu asemenea, iar în “lungul meu drum către casă” (Șoseaua Kiseleff – Drumul Taberei) parcurs o parte pe jos, o parte cu transportul în comun, deși am căutat să’mi pun ordine în gânduri nu am reușit decât să mă scufund din nou în mlaștina mizeriei în care ne bălăcim cuprins de deznădejde, revoltă și nepăsare. ‘Mi-aș fi dorit ca ziua să se încheie triumfal, cu focuri de artificii (așa cum se mai serbează ziua independenței în tări mai civilizate ca a noastră), cu oameni ce zâmbesc în vreme ce merg pe stradă, ce știu și împart cu tine într-o microsecundă acel sentiment comun a sărbătorii… În loc de asta m’am ales cu praf pe pantofi și priviri sarcastice vizavi de ținuta mea.

Parcă în nici un alt an, ca în acesta, s’au întrecut toți în a minimiza semnificația zilei de 10 Mai. De la toți politicienii vomitoși care s’au întrecut care pe care în a “serba” ziua independenței după directivele comunistului Bodnăraș (și nu, nu mă convinge nimeni cu argumente de genul “discursul lui Kogălniceanu” pentru simplul motiv că, în aceeași cheie, ziua Europei ar trebui să fie pe 8, sau chiar pe 7 Mai, și totuși nu e), la canalia de la Cotroceni care nu a găsit alt prilej mai propice de a oferi decorații decât în această perioadă, la gunoaiele umane cu pretenție de monarhiști care ‘i-au făcut jocul sus-numitei canalii și s’au prezentat la ceremonie, la “bicicliștii bucureșteni” pe care ‘i-a transpirat grija de piste fix în ziua de 10 Mai și au organizat un “marș”, la tovarășul Oprescu ce a ținut neapărat să organizeze un spectacol de muzică de fanfară fix în aceeași zi în care fanfara militară ce probabil nu a participat la circul din Piața Constituției a încântat audiența de la Palatul Elisabeta, la PNL-iștii care nu au găsit o zi mai propice pentru a’și organiza crossul în parcul IOR decât în ziua în care s’a alergat “Maratonul Regal” (mai degrabă un fel de 10K) eveniment ce se află deja la a treia ediție organizată în ani consecutivi.

Toate aceste lucruri m’au făcut să înțeleg mai bine, însă, semnificația lacrimilor scăpate în grădina Palatului Elisabeta la intonarea imnului Regatului României. Nu au fost nicidecum o supraîncărcare emoțională, ci au fost pentru propria noastră condiție, pentru dorul de a aparține unei epoci și unui popor pe care, deși nu ‘l-am cunoscut niciodată, nefiind născuți în perioada României înfloritoare, îl recunoaștem ca fiind al nostru chiar cu toate valurile minciunii ce se țese în fiecare zi din atîtea surse și pe care, datorită propriei mele condiții umane cuplată cu implacabilitatea timpului, mă voi vedea constrîns să’l abandonez pe măsură ce voi aplica perceptele “soluției individuale” aleasă de atîți români expatriați în căutarea unui destin mai bun pentru copiii lor sub stindardul altor națiuni.

Ajungerea la această concluzie, fix în ziua în care ar trebui să fim pătrunși de maximul de mândrie națională și de patriotism reprezintă, pe lîngă o culme nebănuită a ironiei, un întuneric extrem de puternic ce apasă pe sufletul meu.

Trăiască Regele! Trăiască Regatul României! Zi de zi… Atât cât voi mai avea capacitatea să strig.

Categorii:Bucuresti, Evenimente Etichete:, ,

Solidarizarea cu Pleșu

Am fost foarte vocal și foarte categoric în ceea ce privește opinia mea vizavi de manifestarea de “solidaritate” cu Andrei Pleșu. Rațiunea și consecvența în gândire sub auspiciile cărora încerc să’mi conduc comportamentul mă forțează să explic vehemența cu care am contestat manifestația de duminică. Faptul că a fost doar un mic balon de săpun, mă bucură, dar cred că asta stă mai degrabă în raza restrînsă de “atingere” pe care o pot genera personaje ca Andreea Pora sau Mihail Neamțu decât în vaccinarea românilor contra manipulărilor ieftine.

Să mergem la baza conflictului. În revista 22, tovarășul Pleșu a publicat un editorial în care s’a referit la Mihai Gâdea în termeni înjositori vizavi de patosul acestuia, pe care am observat și eu, la prima mână, că nu’l stăpînește întotdeauna, și vizavi de tinerețea acestuia. Gâdea o fi tînăr, iar Antena 3 o fi o televiziune orientată politic (deși sunt sigur că cel puțin trei jurnaliști de marcă de acolo nu sunt vânduți la interesele patronului, iar al patrulea a plecat de vre’un an), dar Gâdea este directorul celui mai urmărit post de știri din România, iar Antena 3 este, încă, corespondentul oficial al CNN în România, deci oricât ai fi sau nu de acord cu politicile trustului Intact, nu poți defeca pe realizările profesionale ale oamenilor care lucrează acolo.

Ca la comandă însă, pentru că editorialul lui Pleșu a fost livrat la țintă sigură, trustul Intact ‘i-a dedicat lui Pleșu o emisiune în care a fost făcut cu ou și cu oțet. Și totuși, cele mai aprigi citate conform mediafax au fost cum că Pleșu ar fi fost o “slugă” și că ar fi “mințit ca un porc”.  În ceea ce privește cel de-al doilea citat, o acuză de minciună aruncată în spațiul media nu constituie motiv de mare inflamare. În ceea ce privește primul citat, e foarte greu să’l consider o insultă atîta vreme cât Pleșu a scris acele faimoase adrese către Nicolae Ceaușescu, a fost ministru al culturii în primul mandat al lui Iliescu, ministru de externe în ultimii doi ani din mandatul lui Emil Constantinescu, apoi membru CNSAS în ultimul mandat al lui Iliescu pentru a începe primul mandat al lui Băsescu drept consilier prezidențial. Nu mai departe de 2011, Andrei Pleșu primea bani de la statul român via emisiunea realizată la TVR cu colegul său de studii descoperit încă de pe vremea lui Ceaușescu, Gabriel Liiceanu.

Ei bine, ca să tranșăm problema scurt, nu mă preocupă colaborarea lui Pleșu cu regimul comunist, sau cu regimurile lui Iliescu, sau cu cel al lui Constantinescu. Sigur că le putem privi ca dovezi simptomatice vizavi de caracterul omului, dar, în cazul de față, vreau să mă concentrez asupra unui singur lucru. Andrei Pleșu a reprezentat în acești ultimi 10 ani o slugă a regimului Băsescu și a individului Traian Băsescu în particular. Dacă cineva poate să scoată un editorial, un citat, o singură poziție publică din 2004 încoace în care Andrei Pleșu să afirme cu subiect și predicat “Băsescu a greșit când […]” orice, atunci sunt dispus să’i revizuiesc caracterul, dar sunt în stare să pun pariu că nu se va găsi așa ceva. Ocazii au fost numeroase: “țiganca împuțită”, desemnarea Elenei Udrea în aproape orice post pe care ‘l-a ocupat, promovarea acerbă a odraslei sale pînă în parlamentul european, milogeala pe Etno și Taraf TV pentru aducerea la vot a păturilor de neinstruiți și de maneliști, episodul cu copilul și cu pixelul albastru, jurămîntul de specialist la alba-neagra dat în dezbaterea prezidențială vizavi de același subiect, inconsecvența în declarații (clar motivată electoral, dar date din calitatea de președinte în exercițiu) vizavi de intrarea României în criză, și mai apoi vizavi de creșterea TVA și de împrumutul de la FMI, declarațiile injurioase vizavi de Regele Mihai, condusul băut, serile de la Golden Blitz în compania lui Gigi Becali, numeroasele încălcări ale prevederilor constituționale de neutralitate politică, îndemnarea la boicot a unui referendum național, refuzul de a demisiona din funcția păstrată doar prin chichițe legale contrare spiritului legii și câte alte ocazii.

În ceea ce privește mișcarea de duminică, însă, mă tem că e vorba de o nouă iterație a unui scenariu al servicilor de testare a capacității maselor de a se coagula în jurul unui subiect. Întotdeauna aceste scenarii s’au desfășurat după un tipar similar și au avut ca țintă principală aceeași pătură de populație care, în prezent, este inertă din punct de vedere electoral. Băsescu ‘și-a cam epuizat capitalul electoral (era și absurd, după zece ani de mandat și zero realizări să nu se întâmple așa) iar felul în care ‘și-a structurat partidul a prevenit apariția unui succesor capabil să concentreze o susținere electorală similară cu cea din 2009 (momentul de vîrf al regimului Băsescu). Succesorul posibil, adus din afara politicului, s’a irosit fiind aruncat în luptă prematur în 2012 pentru funcția de prim ministru. Să nu uităm atuurile scenariului MRU, precum și fundamentele gradului de încredere pe care ‘l-a primit la instalarea în funcție: faptul că era cult, că știa să vorbească, că avusese o activitate academică respectabilă, că era tînăr. Piloni pe care s’au construit și următoarele tentative de atragere a electoratului numite Mihail Neamțu și Nicușor Dan, ambele eșuînd penibil. Totuși eperimentul Nicușor Dan a scos la lumină o apetență a păturii țintă pentru “salvarea” a ceva și pentru a fi asociat intelectualității. Toate simulările fie că s’au chemat Salvați Bucureștiul, #unițisalvăm, Mișcarea papionarilor de solidaritate cu HR Patapievici, NEAM săturat și, acum, solidaritatea cu Pleșu s’au axat pe aceste coordonate.

Așa cum Băsescu e dracu’ pentru anti-băsiști, tot așa Gâdea & co. sunt dracu’ pentru băsiști, deci e logic ca punerea lor în antiteză cu personajul subiect al “salvării” să genereze un puternic suport în publicul țintă. Menirea simulărilor este testarea unui posibil candidat din partea PMP-ului capabil să intre în turul doi și deocamdată, cu tot suportul acordat de PSD și de Antena 3 în discreditarea lui Crin Antonescu, faptul că un asemenea candidat nu a apărut încă, pare să fie mărturie a faptului că un asemenea candidat nu a fost găsit.

Duminica asta s’a testat scenariul neconvențional cu “intelectualul” Pleșu. E ușor de spus că a fost un eșec dar faptul că suntem în 2014 și sunt încă “câteva sute” de bucureșteni care nu au vaccinul anti-manipulare făcut, și care sunt încă în stare să muște cu atît nesaț o momeală aruncată de servicii și probabil vor fi și mai mulți dispuși să muște din următoarea momeală, mă mîhnește adînc.

În altă ordine de idei, captura de ecran următoare cred că spune totul.

Screen Shot 2014-03-17 at 12.55.55 AM

Căutarea a fost “andrei plesu”. Cele trei știri vin de la puternice portale băsiste, dar ‘mi se pare de-a dreptul penibil să te dai suporterul intelectului și să nu fii în stare să scrii “n’a”.

Categorii:Bucuresti, Politice Etichete:, ,

Motivul 127 pentru care mi’e scârba de România

Ca aproape în fiecare sfîrșit de săptămînă, sîmbătă dimineață am purces la un hypermarket pentru aprovizionare. De obicei e vorba fie de Cora Lujerului, fie de Real din Cotroceni Park. Săptămîna asta a fost rîndul Corei.

Am plecat de acolo mai dezgustat ca niciodata… Nu de magazin, nu de mărfuri, nu de prețuri, ci de oameni, de românașii noștri atît de lipsiți de civilizație…

Ce’am găsit de m’a acrit așa? Un pachet de scutece pentru adulți desfăcut, unul dintre scutece fiind îndesat pe raft între alte pachete. Un pachet de tampoane pentru femei desfăcut cu destul de multe tampoane lipsă. Săpunuri desfăcute (să să simtă mirosu’ , fr’te!) nu unul, ci trei, unul lîngă altul, identice!!!! O sticlă de suc desfăcută, băută pe jumate și pusă înapoi pe raft (apropo, de unde și pînă unde e ok să desfaci sucuri sau ape în magazin chiar dacă ai de gînd să le plătesti la casă??? Transferul de proprietate nu se face când iei cu laba de pe raft și bagi în coș, ci atunci când dai cu cardu’ pe la casieră. Poate că fac eu din țînțar armăsar, dar am senzația că și aici e vorba de același sindrom ca mai sus, doar că e o formă mai lejeră). Un pachet de becuri Philips care ar fi trebuit să conțină două becuri (mi s’a ars lustra în bucătărie) și pe care scuturîndu’l nițel mi’am dat seama că mai avea doar unul; celălat, probabil scăldîndu’se în Red Bull, a făcut aaaaripi!

Seara, runda a doua. Am dus sticlele de plastic la ghenă. De obicei e un sac mare de plastic care atîrnă și în care poți deșărta plasticele. Câteodata acest sac lipsește, fiind și cazul de față, așa că îmi împachetez eu sticlele în alți doi-trei saci mai mici și le las acolo unde ar trebui să se găsească sacul mare. La fel ca de fiecare dată când fac asta, mai pe seară duc și gunoiul normal, pentru a găsi sticlele lăsate de mine împrăștiate pe toată podeaua balconului ghenei, sacii în care le’am lăsat pentru a nu face mizerie fiind sustrași. Doi trei saci de gunoi, a căror valoare individuală este undeva la 10 bani (îi folosesc pe cei mai ieftini pentru treburile astea, spre deosebire de cei pentru gunoiul menajer).

Duminică, runda a treia. Prînzul la Nordsee, tot la Cotroceni Park. Toate bune și frumoase, inclusiv mîncarea prea scumpă, dar acest fapt e asumat, pînă când, după masă, am căutat o scobitoare. Cineva care’și permite să arunce 30-50 de lei la o masă pentru o persoană a folosit o scobitoare după care a reintrodus’o în bol. Cue the vomit!

Câtă lipsă de respect încape în orașul ăsta? Dar în țara asta? Bine că „mă-ta are cratimă” și că suntem un „neam săturat de voi” și la fel de bine e că „noi vrem respect” dar îmi spune cineva și mie când mama mă’sii vă educați și voi, țăranilor?!

P.S.: Mi’a trecut prin cap să fac poze dar scârba a fost prea mare.

Sarmanii sinistrati

octombrie 3, 2012 Un comentariu

Vuiesc toate site-urile de stiri din online-ul romanesc despre soarta oropsitilor de la Confort City. Aveam de gind sa ignor subiectul, dar articolul asta siropos de pe mediafax (http://www.mediafax.ro/social/reportaj-incendiul-din-confort-city-dupa-speranta-deznadejde-10155199) m-a enervat destul incit sa ma scoata din amuteala, desi sunt cit se poate de racit, intr-o Germanie care isi sarbatoreste azi reunificarea si nu catadicseste sa aiba nici o farmacie deschisa sa-mi iau macar picaturi de pus in nas.

Ceea ce ma enerveaza cel mai tare este cit de mult se pedaleaza si se incearca asocierea lui Robert Negoita, noul primar din sectorul 3, de acest dezastru. E adevarat ca Robert, impreuna cu fratele sau Ionut au pus bazele afacerii asteia numite Confort City, dar sa fim rezon, nu sunt nici pe departe singurii vinovati. Firma lor a fost dezvoltatorul proiectului, in atare calitate era de datoria lor sa se foloseasca de orice scurtaturi s-ar fi putut folosi catre un profit mai mare. Era de datoria autoritatilor locale (Sector 3? Popesti-Leordeni? Dracu’ stie cine are jurisdictie asupra zonei) sa nu permita darea in folosinta a unui complex de locuinte care nu primise avizul pompierilor. Dar probabil ca nu prezinta interes terfelirea imaginii primariei locale, cel putin nu intr-atit precum prezinta terfelirea reputatiei lui Robert Negoita. Nu ma intelegeti gresit, nu-l cred pe om vreun sfint, doar ca primeste mult mai multe lovituri media decit isi merita.

Si, poate, faptul care ma enerveaza cel mai mult este compasiunea si carte blanche-ul de care se bucura, vezi Doamne!, victimele din toata povestea asta. Saracii, sarmanii, care si-au luat ei casuta pa credit in 2008 ca sa se mute si ei la un loc al lor, cu catel, cu pisica, cu purcel si cu sotie si copil, cum au fost ei trasi pe sfoara de jehmanitorul Negoita, cum acum, colac peste pupaza, si-au pierdut toata avutia, cum au trecut ei de la speranta la disperare… Hai, sictir! Daca esti atit de dobitoc/naiv incit sa cumperi in Romania un “proiect” in loc de un apartament gata realizat, iti meriti toate tepele pe care ti le da dezvoltatorul pe parcurs. Mai mult, cind in 2008, cu 50.000-60.000 de Euro preferi sa-ti cumperi un apartament in cimp ca “e nou si spatios”, ca tot taranul care se sufoca daca sta in 65 de metri patrati de apartament communist, in loc de 80 de metri patrati, atunci esti prea prost ca s-o sfirsesti cu bine. Plus ca renunti la o chirie in oras pe care oricum n-o declari la fisc, ca sa te muti tot intr-un bloc (nu intr-o “casuta pe pamint” – celalat idiom folosit in atare cazuri), jalnic construit, jalnic amenajat, departe de infrastructura, departe de civilizatie. Prietene, esti de-a dreptul jenibil. Sunt dispus sa pun pariu ca blocul vechi in care stau eu, construit la 1970, va sta in picioare nevatamat mult timp dupa ce primul cutremur serios are sa dea jos toate ansamblele astea rezidentiale noi. Am vazut cum arata Edenia cind s-a construit, nu m-as muta acolo nici sa-mi dai gratis apartamentul, am vazut cum arata blocul ala de a aparut pe strada Postavarului cind s-a construit, la fel si pentru blocul ala cu penthouse de linga parcul IOR, la fel si pentru Complezul Raza de Soare, la fel si pentru complexul Rose Garden (pe asta l-am vazut si dupa darea in folosinta si nu m-a impresionat, deloc).

Daca ai ajuns la virsta la care iti iei nevasta si faci copil dar inca n-ai invatat ca in Romania cumperi doar pe ce poti pune mina, ca ieftin inseamna aproape automat prost (cu siguranta in cazul de fata) inseamna ca ai trecut degeaba prin viata si nu esti decit un inconstient ce isi pune in pericol familia in fiecare zi, si doar pentru ca il uita Dumnezeu are norocul sa scape.

Cum sa stai zi de zi, pret de 4 ani in complexul asta si sa nu te preocupe siguranta in caz de incendiu? Esti la mama dracului, in cimp, cum sa nu vezi ca, la nevoie, pompierii nu au pe unde sa intre. Cum sa stai 4 ani de zile si sa nu te preocupe problema hidrantelor? Aloooooo!!!! Bovinovici! Nu esti in Bucuresti unde reteaua e testata si pompierii gasesc o sursa de apa mai peste tot! Esti in cimp, ca ti-a vrut curul “casuta ta”, comporta-te ca atare sau suporta consecintele.

Sigur ca acuma oamenii astia nu pot fi lasati pe drumuri. Au nevoie de un pic de ajutor, de un pic de gazduire. Dar sunt sigur ca asigurari pe case sau pe bunurile din casa nu au facute (in conditiile in care complexul nu avea aviz de la pompieri). Oamenii astia trebuiesc incurajati sa-si caute alte chirii (eventual legale de data asta) si sa-si vada mai departe de viata. Din punctul meu de vedere, daca dezvoltatorul se angajeaza sa le repare casele, o face din bunavointa proprie. Ce s-a intimplat acolo e o tragedie, dar responsabilii principali sunt oamenii care au trait acolo zi de zi si nu s-au preocupat sa-si imbunatateasca conditiile in nici un fel. Si daca vedem impreuna cum evenimentul asta va incepe sa fie exploatat politic, sper sa aveti in git aceeasi senzatie de greata pe care o am si eu.

Cea mai buna lectie care poate fi invatata de aici, este daca oamenii astia vor fi lasati de izbeliste, asa cum merita, si poate, cei care locuiesc astazi in noile ansambluri rezidentiale si cei pe care inca ii maninca-n dos sa-si cumpere astfel de apartamente se vor gindi de doua ori la siguranta proprie in caz de incendiu sau mai stiu eu ce alta calamitate.

Categorii:Bucuresti, Politice Etichete:, ,

Inghesuiala

septembrie 21, 2012 Un comentariu

Multe, foarte multe din apucaturile bucurestenilor pot fi puse pe seama lipsei indelungate a comfortului personal. Traim prea multi laolalta si asta nu face bine psihicului nici unuia dintre noi.  Ne animalizam dincolo de orice limita, pentru ca nu mai avem cum si cind sa fim oameni. Spatiul personal este un concept relativ nou in psihologie si vizeaza acel spatiu fizic aflat in jurul unei persoane de care aceasta are nevoie sa fie neocupat. Intimitatea insasi rezida in cedarea voluntara a acestui spatiu si impartirea lui cu o alta persoana. La polul opus, orice violare a acestui spatiu reprezinta o agresiune psihologica, daca vreti sa enervati sau sa iritati pe un interlocutor, vorbiti-i de aproape, atingeti-l, e o strategie de negociere agresiva menita sa il puna pe interlocutor intr-o stare de discomfort si sa-l faca predispus la greseala.

Toate bune si frumoase la nivel teoretic dar, cum practica ne omoara, ce ne facem cu pasajul de la Unirii pe la ora 6.30 dupa amiaza intr-o zi de lucru? Realitatea cruda este ca, oricit s-ar screme ultimul recensamint sa ne convinga ca suntem doar 1.6 milioane, adevarul e ca in Bucuresti rezida undeva intre 1,9 si 2,8 milioane de romani. Diferenta dintre numarul asta si cel stabilit prin referendum e data de multitudinea de chiriasi care, desi traiesc de ani buni in Bucuresti, s-au declarat in localitatile de bastina, pentru simplul motiv ca nu le-a venit inca sa schimbe buletinul, si chiar daca l-ar schimba, tot acasa s-ar trece pentru ca majoritatea chiriilor sunt „la negru” iar pentru a schimba domiciliul ai nevoie de acordul expres al proprietarului.

Pentru a vedea mai clar cit de inghesuiti suntem, am luat de la fratele Google Maps niste capturi facute la aceeasi scara ale unor diferite orase atit din Europa, cit si din „lumea noua” pe care le-am pus linga captura Bucurestiului.

Incepem puternic cu Canada si Australia:

Calgary, Canada
Pop: 1.035.597

 

Adelaide, Australia
Pop: 1.091.623

Ok, probabil am pornit prea ambitios. Hai, mai degraba sa comparam cu ceva de pe batrinul continent.

Munich, Germany
Pop: 1.234.977

Comparabil ca dimensiuni, dar cu undeva intre 600.000 si 1,6 milioane de locuitori mai putin populat. Faceti o vizita Munchen-ului, e un oras de care va veti indragosti cu siguranta.

Vienna, Austria
Pop: 1.553.789

Mai aproape de populatia noastra oficiala, Vienna are cam dublul spatiului bucurestean la dispozitie.

Prague, Czech Republic
Pop: 1.150.332

 

Budapest, Hungary
Pop: 1.728.718

Venite din spatele cortinei de fier ca si noi, Praga si Budapesta ne dau clasa de departe ca spatiu urban. Eu nu am fost prin Budapesta, dar pot sa va spun ca Praga, cu milionul ei de locuitori si cu spatiul mult mai mare ca Bucurestiul, tot mi-a parut aglomerata la orele de virf, in timpul saptaminii.

Si, culmea, orasul cel mai direct comparabil cu Bucurestiul, ca numar de locuitori, vine din Germania si este un oras pe care l-am vizitat des si pe care l-am indragit de la prima vizita:

Hamburg, Germany
Pop: 1.752.150
Pop aglomerare urbana: 2.681.360

Hai sa privim un pic si orasele faimoase fata de care Bucurestiul are un avantaj teritorial:

Barcelona, Spain
Pop: 1.463.736

Portul catalan este clar mai putin intins decit capitala noastra. Si, totusi, Barcelona nu pare nici pe putin atit de aglomerata cum e Bucurestiul. Unul din motive, zic eu, este reteaua extraordinara de transport in comun pe care o au pusa la punct: trenuri suburbane care traverseaza orasul prin tunele si leaga punctele esentiale din Barcelona de micile comunitati din jur, 8 linii de metrou extrem de bine interconectate, 6 linii de tramvai si o sumedenie de autobuze fac din Barcelona un oras extrem de accesibil si motiveaza lumea sa-si lase masinile acasa. Chiar si asa, exista citeva bulevarde care se aglomereaza simtitor in timpul saptaminii.

Paris, France
Pop: 2.103.674

Am ramas efectiv surprins cind am vazut cit de mic e Parisul in comparatie cu Bucurestiul. Totusi, toata „galbeneala” aia de pe harta nu sunt culturi de floarea soarelui ci o retea de drumuri extrem de densa si de bine pusa la punct. Chiar si asa, este de notorietate cit de aglomerat este Parisul, de obicei, si asta in ciuda unei retele de transport suburban feroviar bine pusa la punct si a celei mai faimoase retele de metrou din lume poate exceptind-o pe cea din New York.

Oricum am da-o la intors, adevarul este ca Bucurestiul este extrem de subdimensionat, iar toate solutiile imobiliare care se construiesc acum in intreriorul granitelor orasului, pe locul vechilor platforme industriale nu fac decit sa agraveze o problema care se manifesta deja de pe vremea lui Ceausescu. Problema Bucurestiului, mi-e teama ca nu are rezolvare, pentru ca mai nimeni n-o sa se mute din Bucuresti la Sibiu sau la  Cluj sau la Tirgu Jiu, ci, din contra, miscarea are sa se produca in sens invers.

In incheiere, doua poze, la distractie, comparind doua din cele mai populate orase din Germania si din Australia cu capitala noastra:

Berlin, Germany
Pop: 3.405.250

 

Sydney, Australia
Pop: 3.774.894

Categorii:Bucuresti Etichete: