Prima pagină > Economice > Despre bani și câteva numere

Despre bani și câteva numere

N’aveam ce face deunăzi și m’am apucat să măsor, în joacă, ce procent din banii unui angajat obișnuit din România se duce înapoi la stat. Am ajuns la un procent înfiorător și exact la fel de înfiorător este și procentul din bani pe care îi folosește efectiv pentru el.

bani-lei-publimedia-shutterstock

Pentru început, dacă ne raportăm la salariul net, costul pentru companie reprezintă aproximativ dublul acestuia. Pentru un angajat, 50% din bani compania îi plătește la stat, iar 50% îi pune în contul angajatului. Din cei 50%, cam o cincime din banii cheltuiți se întorc înapoi la stat prin intermediul TVA. Deci încă 10% se duc la stat, mai rămîn doar 40% de cheltuit efectiv.

Să presupunem o cheltuială simplă. Mergem la supermarket să luăm o sticlă de cola. Sticla a fost produsă de o companie. În prețul pe care producătorul ‘l-a cerut supermarketului, sunt acoperite două componente, costul de producție și marja de profit. În costul de producție sunt costuri fixe legate de amortizarea mijloacelor fixe, și a chiriilor, dar pentru a simplifica calculul, le vom ignora ca fiind prea mici. Restul costurilor de producție le reprezintă costul cu materiile prime, din care 20% se duc la stat (TVA) (sunt conștient că acum la produsele pentru consum uman și animal această taxă e mult mai mică, vre’o 8,25%) și costurile de personal, din care știm deja că 50% se duc la stat. Din marja de profit, de obicei partea semnificativ mai mică dintre cele două componente ale prețului, 16% se duc la stat.

Sticla de cola ajunge în supermarket printr’un transportator. Acest transportator are și el costuri, și trebuie să facă și el un profit. 16% din profit se duce la stat. Costurile de personal, 50% se duc și ele la stat. Ignorăm taxele de drum gen rovignetă sau taxe ale autorităților locale pentru vehicule de tonaj, și ne concentrăm pe benzină. Mai bine de 50% din prețul benzinei de la pompă îl reprezintă taxe către stat (TVA + accize + impozit pe profitul companiei petrolifere + 50% din costurile cu personalul).

Prețul producătorului plus prețul transportatorului reprezintă pentru supermarket costul de achiziție și acesta se reflectă într’o componentă fixă a prețului de raft. Mai departe sunt costurile cu personalul (50% dintre ele se duc la stat) plus marja de profit (16% se duc la stat). Luînd conservativ prețul produsului astfel defalcat și extrăgând contribuțiile către stat de la toate nivelurile, putem estima că aproximativ 40-50% din prețul de raft (fără TVA) al unei sticle de cola se întoarce la stat. Deci din cei 40% bani de care dispune un angajat obișnuit pentru cheltuială, cam jumătate se întorc la stat. Asta înseamnă că din banii pe care îi mișcă un angajat obișnuit în economie, 20% se duc în consumul propriu și 80% se duc la stat.

Un sclav de pe plantație pierdea 100% din venituri în favoarea stăpînului. Un sclav modern, dintr’o multinațională, pierde cam 80%. Cu toate acestea situația este net favorabilă acum față de atunci, în condițiile în care sclavul își poate folosi doar 20% din venituri pentru sine. Oare ce impact ar avea asupra progresului economic și al bunăstării mondiale, dacă acest procent ar fi ceva mai mare, dublu poate? Chestia asta se întîmplă în România, unde avem totuși un nivel de taxare foarte mic (16% venit, 16% profit), în vest unde taxele sunt mult mai mari, procentul pe care’l mai folosește sclavul din propriul venit este mult mai mic.

Cu toate acestea statul, oricare ar fi el, se plînge mereu că n’are bani și că ar trebui să crească taxele. E de-a dreptul ridicol.

Alte câteva constatări ce derivă din cele de mai sus:

  1. Dacă statul s’ar retrage din economie, mîine, dacă ‘și-ar înceta împovărarea acesteia adică, absolut toate prețurile ar scădea la jumate, dar toți agenții economici ar face aceiași bani.
  2. O scădere a prețurilor per total cu 50% înseamnă o dublare a puterii de cumpărare a salariilor nete actuale. Absolut toți salariații ar avea de două ori mai mulți bani în termeni reali.
  3. S’ar putea justifica, în acest context o reducere a salariilor nete cu pînă la 50% fapt ce ar antrena o nouă ieftinire prin scăderea costurilor de producție. Practic acest ciclu s’ar putea repeta, angjații și patronii împărțind beneficiile în mod egal pînă la atingerea unui nou punct de echilibru. Acest punct este mai jos de 30% din prețurile actuale.
  4. Eliberate de inflația de cost introdusă de stat, prețurile ar putea deveni mai sensibile la legea cererii și a ofertei dictate de piața liberă și ar putea aduce profit mult mai mare pentru producători.
  5. În condițiile de mai sus, antreprenoriatul devine o opțiune mult mai atrăgătoare decât astăzi, avînd ca rezultat implicarea mai multor oameni în economie și, implicit crearea de noi slujbe. Șomajul ar putea fi eliminat în câteva luni de ajustare economică.
  6. Macroeconomia a fost unul dintre cele mai proaste cursuri pe care le-am făcut în facultate.
Anunțuri
Categorii:Economice Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: