Arhiva

Archive for noiembrie 2014

3 minute din Regatul României

Fără alte comentarii:

Reclame
Categorii:Evenimente, Personale Etichete:,

Ce surpriză!

noiembrie 17, 2014 4 comentarii
Sursa: Mediafax

Sursa: Mediafax

Ei bine, ceva ce părea imposibil nu mai departe de Joi 13 Noiembrie, s’a întîmplat. Nici pe departe acel prognostic pe care ‘l-am făcut imediat după turul unu nu mai era de actualitate la câteva zile de turul doi, când sondajele dădeau un scor probabil de 54-46 în favoarea lui Ponta, dar nicăieri în afara zilei de ieri nu s’a putut prevedea o victorie a lui Iohannis de asemenea manieră. Primul exit-poll de ieri cu datele de pînă la 9.00 dădea un scor de 64-36 pentru Ponta și lucrurile păreau tranșate (Geoană pleca de la 54% în 2009). Însă primul indiciu că se poate întîmpla ceva complet neașteptat a venit odată cu datele de exit-poll de la 10.30 când scorul era 61-39. Faptul că Iohannis reușise să recupereze 3 procente față de pragul de 50% în numai 90 de minute era un semn că se pot întîmpla surprize. Ei bine, deja de la ora 17.00 mai toate exit-pollurile (mai puțin cel PSD) îi dădeau pe cei doi candidați la egalitate. În acest context devenea destul de clar că Iohannis va câștiga alegerile pentru că “votanții de seară” nu aveau să voteze cu candidatul PSD.

Îmi mențin afirmațiile (încă nedemostrate ca fiind eronate de realitate) că Băsescu a fost blat cu Ponta și că Băsescu ar fi avut mai multă nevoie ca Ponta să câștige aceste alegeri, iar ieșirile lui Băsescu din ultimele zile nu au avut alt scop decât de a fideliza și de a canaliza un vot pro-Ponta (singurul care se “lupta” cu Băsescu). De altfel, nimeni din tabăra lui Iohannis nu a adus vorba de Băsescu și nici Băsescu nu a spus vre’odată cu subiect și predicat că’l susține pe Iohannis în turul doi (așa cum n’a avut grețuri s’o susțină pe Udrea). Singurul loc în care asocierea Băsescu-Iohannis era pe cai mari a fost în studiourile Antenei 3 și în stafful de campanie al lui Ponta. Candidații băsiști care n’au intrat în turul doi au temporizat pe cât au putut susținerea publică a lui Iohannis (de fapt Udrea nici nu a acordat-o, ci a ales să’și îndrume susținătorii să dea un vot împotriva lui Ponta), iar în momentul în care a devenit evident că luptă împotriva curentului și se vor acoperi de ridicol dacă’și îndeamnă votanții să stea acasă s’au îndoit și ele în direcția majorității. Cel mai strigător exemplu, în acest sens, este UDMR-ul care, deși public ‘și-a declarat suportul pentru Victor Ponta, nu a reușit să’și aducă la vot o mare parte din electorii proprii (județele câștigate de UDMR la europarlamentare au avut cea mai scăzută prezență la vot, cu pînă la 10% sub media națională), iar din cei care s’au prezentat doar 25% ‘i-au dat votul lui Ponta, în vreme ce 75% au votat pentru Iohannis (în acest articol voi folosi numerele prezentate de exit-poll-ul Sociopol de aseară dacă nu specific expres că mă refer la un alt exit-poll).

Îmi mențin de asemenea, prinsoarea făcută înainte de alegeri că dacă Iohannis (sau PNL) îl aduce pe Băsescu în vre’un fel în arcul puterii după ce Băsescu pleacă de la Cotroceni, atunci eu mă las de scris despre politică pentru că ‘mi-e clar că n’am priceput absolut nimic din mișcările politice ale ultimilor ani. Primul pas s’a petrecut, chiar dacă era extem de improbabil la vremea când am făcut prinsoarea, Iohannis a câștigat alegerile.

Ce lucruri pozitive sunt în urma acestor alegeri? Au venit la vot un număr imens de alegători, mult mai mulți decât în orice tur de scrutin din 1996 încoace, iar acest lucru se datorează capacității lui Iohannis de a’i convinge pe tradiționalii “nehotărîți” să meargă la vot. Nu cred că într’un meci Ponta-Antonescu, candidatul PNL ar fi avut aceeași priză la public, indiferent de preferințele mele. Datorită și acestei prezențe masive la vot, Iohannis a câștigat (cel mai mprobabil) alegerile și pe teritoriul țării, fapt ce’l va face președinte legitim și în ochii mei, care am o anumită părere vizavi de votul de peste hotare, evitînd astfel orice retorică similară situației din 2009. Totuși, acest lucru nu scuză campania jegoasă care s’a dus pe marginea subiectului “diaspora” și nu scuză pe nimeni dacă legea electorală nu este reglementată de așa natură încât, pentru românii de peste hotare să se facă ceva, fie în privința organizării votului cu mai multe secții, în mai multe locații, fie în privința înregistrării voluntare a acestora la AEP, fie chiar prin schimbarea parlamentului în următoarea configurație pentru a-le acorda acestor oameni care (se pare) se preocupă de soarta țării o reprezentare corect proporțională în legislativ nu doar 4 deputați și 2 senatori cum sunt astăzi. Pozitiv, de asemenea aș nota și scorul PSD care, pentru prima oară în istorie a atras o pătură de votanți noi prezentîndu-se (și cu ajutorul outleturilor media) drept singurul luptător anti-băsism de pe scena politică. Am mai spus-o, cred, și cu alte ocazii când am tratat subiectul bazinului electoral al PSD, că acest partit are un electorat captiv, rămas în contul lor încă de pe vremea duminicii orbului și care e atras de așa zisele programe “sociale” ale PSD-ului caracterizate prin “să ni se dea”. De altfel, PSD-ul nu are nici un proiect pe termen lung care să vină în acord cu și nici o legătură ideologică cu socialismul european (orcât de antipatic ‘mi-ar fi mie curentul) pentru că în România lipsește atît bunăstarea generală cât și fundamentul educațional social care să permită acestor concepte să germineze.

Părțile negative în urma acestor alegeri cred că vin, în mare, de la propaganda deșănțată făcută în online vizavi de votul de peste hotare în condițiile în care și’n 2009 a fost cam la fel, ba chiar, în tura asta au votat mai mulți oameni în diaspora chiar și în condițiile în care s’a întîmplat ce s’a întîmplat în 2009 la Paris. Consider că e profund negativ atunci când o non-temă ajunge să fie exploatată electoral cu priză la un public atît de larg. De asemenea, consider că e profund negativ, că am câștigat alegerile cu ajutorul băsiștilor și nu vreau să’i văd relegitimați pe oameni ca Videanu, ca Anastase, ca Cezar Preda, ca Boagiu, ca Ungureanu, ca Flutur sau ca Ialomițeanu. Tăriceanu a ajuns din conducătorul celei mai prospere guvernări, o curvă politică, un om fără partid, un fost candidat la fotoliul de prim ministru care are astăzi un protocol interesant semnat pe persoană fizică cu PSD-ul și va rămîne de văzut câți dintre cei care au părăsit PNL-ul ziele de dinainte de alegeri cu gândul la ciolan, vor mai rămîne alături de el. Tăriceanu, din păcate, ‘și-a închis ușa de întoarcere în PNL pe considerente ideologice (ALDE versus PPE). Ponta este de asemenea terminat din punct de vedere politic și doar o revenire a lui Băsescu pe scenă ‘i-ar mai putea revitaliza cariera. Într’un fel îmi pare rău pentru el, deoarece a încercat să evite pe cât a fost posibil propulsarea în lupta aceasta dar partidul și cei din jurul său ‘l-au împins de la spate pînă a candidat. Spuneam că îmi pare rău pentru Ponta deoarece vîrsta și trecutul său îl recomandau ca fiind persoana cea mai potrivită să reformeze PSD-ul. Ei bine, ne-am convins cu toții că nu va fi el acela, iar prin compromiterea sa, PSD-ul rămîne fără cineva capabil să’i preia locul. Dacă Ponta va continua în capacitatea de prim ministru sau va fi canibalizat din interiorul partidului, rămîne de văzut.

De asemenea un lucru extrem de negativ pentru noi toți cred că este dat de cei 10% dintre votanți care au refuzat să participe la exit-poll. Faptul că la noi este încă împămîntenită frica de a nu fi persecutat pentru propria opțiune politică este un lucru care spune multe despre cum înțeleg unii că funcționează atît societatea cât și democrația. Din acest motiv nu o să mă inflamez așa cum au să facă unii pe motivele inexactității exit-poll-urilor, pentru că, chiar dacă CURS a dat cel mai apropiat scor de realitate (51,5-48,5 pentru Iohannis), este aproape imposibil să mai prezici ceva în contextul în care 10% din eșantion refuză să participe. Pentru cine știe un pic de statistică, odată stabilit eșantionul reprezentativ pe baza căruia faci extrapolarea, îți permiți doar un anumit număr de non-respondenți, odată ce acesta este depășit, singura soluție pentru a păstra reprezentativitatea sondajului este majorarea eșantionului astfel încât numărul de non-respondenți să ajungă înapoi în procentul de eroare acceptat. Acest lucru este imposibil în condițiile în care procesul electoral petrecut de dimineață și pînă la momentul în care s’a constatat depășirea pragului de acceptabilitate nu mai poate fi interogat din nou, ca atare se încearcă ponderarea răspunsul între cei non-respondenți pe baza unor direcții date de trendurile orare în care au fost interceptați non-respondenții dar, cum este evident și din rezultate, această metodă nu dă garanția corectitudinii.

În orice caz, mă bucur că s’a încheiat campania pentru că începuse să’mi cam facă greață. Urmează să vedem ce se întîmplă cu guvernarea și cu criza economică în care o să intrăm la anul din cauza anului ăsta irosit pe campanie electorală.

Categorii:Politice Etichete:

Un pariu despre Băsescu

Așa cum s’a tot prefigurat încă din 2012 încoace, aceste alegeri prezidențiale au fost despre Băsescu. Nocivitatea acestui regim ilegitim care a stăpînit România din 2009 încoace a fost atît de puternică încât, pe lîngă divizarea populației în două tranșee ireconciliabile, a reușit să domine scena politică și în acest moment, când ar fi trebuit să devină demult irelevant.

Victor Ponta tronează peste o zestre de voturi mult mai largă decât cea tradițională a PSD-ului și ăsta este principalul motiv pentru care stă pe scaunul favoritului la președinție. Toată campania sa dintre cele două tururi de scrutin a constat în a’și consolida în propriul cont votul anti-băsist. Oricât de mare fan ar fi Ponta al inventării de adevăruri cu ajutorul unor statistici interpretate în cheie personală, în cazul în care va pierde alegerile, cei din PSD îl vor executa fără milă pentru că nimeni nu își face iluzii că Ponta a atras de partea PSD-ului pe termen lung măcar un vot, iar tăvălugul economic ce va veni la anul din cauza pierderii unui an de investiții efective din cauza irosirii banilor ce ar fi trebuit pompați în economie, pe campanie și pomeni electorale, va pune PSD-ul într’o lumină atît de nefavorabilă încât vor avea de tras din greu pentru a evita comparațiile cu epoca Pogea.

În cealaltă parte, Klaus Iohannis și echipa sa au înțeles că nu pot remonta diferența de aproape un milion de voturi dintre cei doi stabilită în primul tur de scrutin fără a’și apropia votul băsist. Ca atare, Iohannis, între cele două tururi, deși s’a distanțat personal de cei doi candidați băsiști (Udrea și Macovei), le-a curtat intens votanții astfel încât în discursul său au apărut teme preferate din discursul băsist: independența justiției, statul de drept, lupta împotriva corupției și alte asemenea gargariseli cu priză la publicul țintă.

În fond, ambii candidați joacă un joc periculos pe termen lung pentru că nici unul dintre ei nu este exponentul a ceea ce pretinde acum că este. Iohannis se bazează pe faptul că va genera destulă creștere economică (nu din postura de președinte, dar printr’o potențială guvernare PNL) astfel încât să aducă destul confort adăugat încât lumea să nu se mai preocupe de teme fără fond. Ponta se bazează pe faptul că Traian Băsescu va rezista cumva în politică pe termen lung și el va continua să lupte cu acest spectru de fiecare dată când va avea nevoie de un vot, cumva strategia lui asemănîndu-se cu cea a celor de la Prima TV și de la Kamikaze, care atunci când au nevoie de o imagine cu care să ridiculizeze PSD-ul scot una cu ‘nea Nelu de la naftalină. Imaginea favorită a propagandiștilor pro-Ponta este o potențială apropiere a lui Iohannis de Băsescu, doar că în scenariul supraviețuirii pe termen lung al celor doi candidați, doar Ponta are cu adevărat nevoie de Băsescu.

Cu toate acestea, nu pot să bag mîna în foc că Iohannis sau cei din jurul său nu au un plan de lucru care să’l includă și pe Băsescu. Ar fi cea mai mare greșeală pe care ar putea-o face, pentru că orice construcție ce’l include pe Băsescu și pe “moștenitoarea” sa, Elena Udrea, își va aliena imediat orice capital electoral de care ar dispune fiind limitată la cei 6% de băsiști fanatici care susțin și astăzi PMP-ul. Deși, cum am mai spus mai sus, nu sunt total convins de inocența lui Iohannis, sunt dispus să fac următoarea prinsoare: dacă, după câștigarea (știu, e deja un mare salt) alegerilor, Iohannis îl aduce în vre’un fel pe tovarășul Băsescu înapoi în cercul puterii, eu nu mai scriu nimic despre politică pentru că e clar că n’am priceput absolut nimic din ultimii 5 ani.

Categorii:Politice Etichete:

În silabe să ne dezbatem…

Ok, m’am chiombit și eu la spectatolul pus în scenă de reprezentanții ocolului silvic Realitatea TV aseară și vai de dumnezeul lor! Adevărul e că nu m’am mai uitat la TV de mult timp astfel încât nu aveam o idee recentă despre cât de mult au decăzut așa zisele televiziuni de știri, dar spectacolul de aseară, strict din punct de vedere jurnalistic, a fost groaznic. Băieții de la șaormerie de la Dristor (credit Ion Ioniță) cred că ar fi putut organiza o dezbatere mai bună.

Să fim înțeleși de la început, că am văzut teza asta plutind pe Facebook de la indivizi care’l simpatizează pe Naumovici, Realitatea NU ‘l-a vîndut pe Iohannis. Ei aveau emisiune cu Ponta separat, pentru care se pregătiseră și ei, și Ponta, iar Iohannis a profitat de ocazie și, știind agenda lui Ponta și beneficiind de invitația încă neretrasă a staff-ului PSD de campanie, a ales să transforme emisiunea într’o dezbatere ad-hoc.

Pe de altă parte, chiar incluzînd caracterul ad-hoc al dezbaterii, cei de la Realitatea s’au comportat (nu pot folosi verbul “a performa”) execrabil, de la absența prezentării formatului dezbaterii, la neprofesionalismul “ursitoarelor” (cum altfel să le numim pe cele patru “fete” ca să nu fim nepoliticoși?) la introducerea amatoristică a lui Rareș Bogdan cu cea mai bună imitație de Ilie Dobre pe care o știe, doar că în loc de “du-te Dică, du-te” avea treabă cu “ai României” și cu “candidații la președenție” (o eroare gramaticală repetată de cel puțin 4-5 ori) și culminînd cu un cronometru care nu avea nici o relevanță dar apărea din când în când pe ecran.

Trecând la dezbaterea propriu zisă o putem împărți în trei părți. Prima din ele complet irosită pe tema votului din diaspora în care nu s’a putut evidenția nimic, dar, dacă ar fi să dăm un câștigător, acesta ar fi marginal Ponta doar pentru că a avut în spate acoperirea oferită de cadrul legal și de BEC, iar Iohannis s’a rezumat la a recita lozinci.

A doua parte din dezbatere este foarte scurtă și e marcată de momentul în care Rareș Bogdan ‘l-a amenințat pe Ponta că’i va tăia microfonul dacă’l mai întrerupe pe Iohannis și astfel a dispărut arma preferată a lui Ponta de care a profitat din plin dînd impresia că este mai bun și mai pregătit. Și această parte este câștigată tot de Ponta deși Iohannis a punctat excelent cu replica vizavi de biroul lui Ponta și de felul în care România ar fi biroul lor în seara respectivă.

A treia parte din dezbatere a fost cam egală, cu un ușor avantaj către Iohannis care a punctat excelent cerîndu’și scuze și scoțînd în evidență momentul prin repetarea lui. De asemenea Iohannis a punctat destul de bine în momentul legat de pensii și de campania PSD cu fluturașii pe care ‘l-a jucat cu fața la cameră (evident că regizorul de la Realitatea nu era pregătit pentru momentul în care Iohannis s’a uitat direct în cameră și s’a prins destul de tîrziu) precum și pe momentul ruperii USL unde Iohannis a avut poate cel mai bun moment al său cu replica “eu nu vroiam să vin în guvern pentru că guvernul mergea bine, ci pentru că mergea rău”. Pe partea cealaltă Ponta a punctat consistent cu “nepregătirea” lui Iohannis vizavi de subiectele pe care Ponta avea documente la el (e și absurd să te aștepți la așa ceva, dar jocul de imagine contează) și a aruncat în discuție toate subiectele delicate pentru Iohannis (ruperea USL, “lovitura de stat” din 2012) dar nu a părut că’l pune în dificultate pe Iohannis. Ponta însă a reușit să scape odată cu ratarea lui Iohannis de la încheiere, unde am crezut că va veni cu ceva “pregătit”, mai ales în contextul în care a cerut să aibă ultima întrebare din emisiune.

Per total strategia lui Iohannis a fost una interesantă, făcută la comandă pentru publicul dedicat al postului (băsiștii de rit Macovei sau Udrea), și mai puțin îndreptată către nehotărîți sau către cei care ‘l-au votat deja. Chestia asta mă nemulțumește la nivel personal, dar pot să’i înțeleg practicalitatea. De asemenea pot să înțeleg că se va duce și la dezbaterea de la B1, dar nu cred că va ajunge și la cea de la Antena 3, dacă însă, mă înșel și apare la Antena 3, îl votez cu ambele mîini pentru curaj. Pe cealaltă parte Ponta m’a liniștit permanent nescăpînd ocazia să scoată biblia pe masă (Băsescu 2009, cineva?), să tot facă comentarii jignitoare vizavi de “biroul lui” de “cumințenia lui Iohannis” și de “coada între picioare” (iar, Băsescu, cineva?) și scoată de la naftalină acuza de “moșier” (Iliescu, cineva?). Încă mă duc la vot duminică și încă’l votez pe Iohannis, dar să vedem și următoarele spectacole. Sper că la următorul va învăța și Iohannis să se ducă cu niște hîrtii la el și cu o agendă de dezbatere. Cel mai mare păcat al lui Iohannis rămîne însă (pentru mine și pentru destui dintre votanții tradiționali PNL) asocierea acestuia cu Blaga, Ungureanu și Predoiu, iar Ponta a făcut tot posibilul să evidențieze acest lucru. Sper însă, că sus numiții se vor abține de la a apărea împreună cu Iohannis la următoarea dezbatere pentru că oricât ar face Iohannis reclamă la o “posibilă guvernare PNL” dacă o asociem cu Predoiu sau cu Ungureanu, își va pierde orice strălucire.

Nu cred că “dezbaterea” asta a mutat foarte mult electorat de colo, colo, dar dacă jalnicitatea ce s’a petrecut aseară a avut vre’un efect pozitiv acesta a fost că Iohannis ‘i-a ținut piept lui Ponta (un fapt ce încă trebuia verificat) și că am descoperit că’mi place stilul lui Iohannis. Deși lent și complet diferit de stilul lui Crin Antonescu, momentele în care Iohannis dă dovadă de spontaneitate sunt pur și simplu strălucitoare (e drept că le ajută comparația cu restul discursului).

Categorii:Politice Etichete:

Cum mermelim și noi legea electorală și una-două idei despre democrație

Am mai spus-o în repetate rînduri că nu sunt un fan al dreptului de vot universal așa cum este el înțeles astăzi. Am argumentat chiar, în trecut, că aproape orice sistem “democratic” republican în care nu există o contrapondere pentru vot mai mult ca sigur va ajunge la dictatură sau la tiranie. Ultima noastră constituție legitimă prevedea, odată cu introducerea votului universal, pe lîngă existența arbitrului implicit oferit de regalitate, funcția senatorilor “de drept” care era ocupată de mari personalități, membrii ai cultelor, precum și funcția senatorilor ce erau aleși de consilii locale, de camere profesionale și de cele patru universități din țară, era tocmai de a impune o contrapondere votului “neinformat”, ușor predispus la manipulare.

Astăzi, ne facem că am renunțat la orice fel de contrapondere, ba chiar, unii visează și înlăturarea pragului electoral, dar, de fapt, ne complacem într’o situație plină de ipocrizie. Cred că nu e prima dată când am afirmat că am o problemă personală cu ipocrizia, iar în cazul de față am să mă și justific. Dacă statuăm că votul trebuie să fie universal, individual și egal în putere între oameni, atunci nu avem voie să impunem nici un fel de constrîngere vizavi de acțiunea de vot și mai ales față de motivațiile pe care o persoană le are pentru a vota. Îmi dau seama că ceea ce am spus sună complet contrar cursului obișnuit al articolelor mele, doar că aici nu vreau să pictez imaginea pe care o consider eu cea mai bună pentru sistemul electoral, ci vreau să elimin din sistemul actual orice urmă de ipocrizie și de jumătate de măsură. Deci, cu excepțiile situațiilor în care un om votează sub influența șantajului sau a amenințărilor criminale, fapte ce sunt incriminatorii în sine pentru cel ce le comite și nu pentru votant, nu ar trebui ca nimeni și nimic să fie exclus de pe lista motivelor pe care le au votanții.

Cu ce e mai nobil, mai integru sau mai moral cel care votează cu un anumit partid pentru că va obține avantaje financiare din partea aparatului administrativ sau executiv dominat de acel partid, față de cel care votează cu un partid pentru un kil de ulei, o găleată și două pungi de zahăr. Principiul, în sine, e același. Și cu ce e de condamnat un angajat la societatea LIRTRAC care avea toate lucrările de infrastructură cu PMB pînă în 2004 că a votat cu PSD-ul la locale în 2004 ca să’și păstreze jobul? În acest mic studiu de caz, în 2004, PD+PNL a câștigat consiliul PMB, moment în care, surpriză mare, PMB a început să lucreze din greu cu STRACO și s’a făcut că uită de plățile pe care le mai avea de făcut către LIRTRAC. Efectul a fost că în 2009 LIRTRAC a intrat în faliment și evident că toți angajații ‘și-au pierdut serviciul.

De ce nu eliminăm de la capitolul “fraudă electorală” cumpărarea de voturi? În fond, pentru aproape toată lumea, la asta se reduce alegerea. Oamenii care muncesc, care fac bani, vor o guvernare “de dreapta” care să scadă cheltuielile și povara fiscală astfel încât să le rămînă mai mult în cont. Bugetarii și pensionarii, vor o guvernare de stînga care să crească cheltuielile bugetare ca să le pună lor mai mulți bani în cont. Șmecherașii care au afaceri cu statul votează astfel încât să stea cunoscuții lor pe post, iar lor să le vină bani în cont, în continuare. Printre ăștia mai ființează și amețiții care votează ideologic, sau după antipatii sau simpatii personale. Eu nu sunt printre ei. La prezidențiale am votat împotriva lui Ponta pentru că sunt sigur că, odată cu instaurarea unui PSD pe toată linia, în maxim 2 ani, mie, personal, îmi va crește impozitul și nu vreau să văd asta întîmplîndu-se.

Care este marele șmen ce se poate produce prin liberalizarea “cumpărării” voturilor? Să zicem că un partid/grup de interese vrea să schimbe sensul unui vot la nivel național. Pentru asta, în funcție de etapa în care se desfășoară votul are nevoie de 1 sau 2 milioane de voturi cumpărate pentru a arunca în aer echilibrul de pe scena politică. Să zicem că se oferă 50 de lei, bine țintiți către persoanele foarte sărace, pentru fiecare vot și să presupunem prin absurd că fiecare din persoanele abordate își execută misiunea. Costul total al operațiunii ar fi de 50 sau 100 de milioane de lei adică între 11 și 23 de milioane de euro (aproximativ). E un cost destul de prohibitiv, zic eu, ca să descalifice pe micii găinari de la o asemenea afacere, dar desigur că n’ar fi imposibil de realizat. Ba chiar, deși ar prezenta mai puține garanții de îndeplinire, el poate fi realizat și acum! E evident că, la un nivel local, costurile ar fi ceva mai mici, fapt ce ar face mai probabilă o asemenea coalizare la locale, dar în afară de București unde PMB învîrte milioane de euro la buget, unde altundeva s’ar mai face banii necesari rentabilizării unei asemenea “investiții”? Faptul rămîne însă că între tranzacționarea directă a votului și acordarea votului pe motive “economice”, principiul este același și este evident permis de felul în care definim frauda electorală astăzi.

Să’l cauționăm pe cel care votează pentru un interes financiar indirect cum am definit mai sus, dar să’l condamnăm pe cel care ar face-o pentru o bancnotă de 50 de lei este echivalent cu situația în care, avînd doi violatori, unul cu penisul de 4 centimetri și altul cu organul de 17 centimetri, să’l achităm pe ăla cu puța mică și să ne facem că n’a făcut nici un deranj.

Care e legătura cu realitatea a poveștilor de mai sus? Păi dacă ne-am relaxa cu toții în privința fraudei electorale, ar dispare și poveștile cu declarațiile pe proprie răspundere, ar putea fi introdus și votul prin corespondență fără nici un fel de restricție. Și cum am împiedica votul multiplu în acest caz? Simplu. Prin scanarea la intrarea în secția de vot a cărții de identitate a fiecărui alegător, prelevarea CNP-ului și a numelui printr’un soft automatic și trimiterea într’o bază de date centralizată. Întîmplarea face că lucrez într’un domeniu care are de’a face cu date centralizate și baze de date partajate între multe țări (România, Turcia, Germania, Ucraina, Rusia, Ungaria și în curînd Spania și Italia) iar un softuleț cum am descris mai sus se poate pune pe picioare în maxim 3 luni de zile cu costuri mult mai mici decât banii pe care îi pișă DNA-ul după fiecare rundă de alegeri alergând după voturile multiple.

Personal aș vrea să văd votul restrîns printr-un test de aptitudini cognitive care să te califice sau nu pentru vot sau măcar reintroducerea funcției de senator de drept în parlamentul României pentru unii membri ai academiei române, pentru foștii președinți ai țării, pentru foștii președinți ai senatului, pentru senatorii care au strîns la curea mai mult de 5 mandate în același colegiu (sau dacă am transforma camera senatului din una electivă în una doar compusă din senatori de drept, pentru deputații cu 7 mandate consecutive în același colegiu) pentru câștigătorii români ai premiului Nobel, indiferent de categorie, și pentru cetățenii români decorați fie cu ordinul Steaua României în grad de colan (la ora actuală Mugur Isărescu), fie cu ordinul Carol I în grad de comandor, fie cu oricare din ele. Și pe lîngă asta, tare aș vrea să văd implementat sistemul de prevenire al votului multiplu descris mai sus, împreună cu votul prin corespondență.

Categorii:Politice Etichete:,

Reconcilerea națională…

‘Mi-au căzut ochii zilele astea pe mai multe articole care tot îndeamnă la reconciliere cu și la înțelegere față de votanții PSD-iști, articole ce ne roagă să înțelegem că votanții PSD sunt de fapt părinții și bunicii noștri și nu sunt săracii destul de informați sau destul de conștienți de ceea ce fac ei și cum își influențează ei viitorul negativ, votîndu’l pe Ponta…

Și totuși, din toate diatribele astea îmi apare cât se poate clar faptul că autorii lor, nici în cel de-al 37-lea ceas nu sunt în stare să priceapă ceea ce li-se întîmplă. Ei nu înțeleg că orice ar spune ei despre înțelegere și despre filozofie de viață și oricât de sinceră ar fi preocuparea lor, toate cuvintele lor vor cădea pe urechi surde pentru că ei nu mai au, și asta încă demult, nici un fir de credibilitate în ochii celor cărora se adresează.

Se plîng unii și alții de dezbinare, se bate apa în piuă că Ponta a adus România înapoi la harta din 1913 și că societatea este mai dezbinată decât oricând, dar nici unul dintre cei care acum se strofoacă de grija unității naționale și de dorul încetării urii nu sunt dispuși să privească în interiorul lor și să accepte cât rău au făcut Băsescu&co. României din 2004 și pînă acum, să realizeze măcar o secundă cât de profund s’au înșelat și să admită față de ceilalți că poate nu au fost nici ei infailibili.

Degeaba…

Niciodată vre’unul dintre cei 400.000 de amețiți care au votat cu Macovei nu vor accepta că Ponta va ajunge să controleze justiția pentru că Macovei ‘i-ar fi pus-o pe tavă președintelui (Băsescu, la vremea aceea). Niciodată vre’unul din ei nu va accepta că baba delira la Bruxelles cu 1.5 milioane de voturi fraudate, dînd dovadă cam de tot atîta capacitate de logică și raționament cam ca atunci când a votat pentru ACTA. Degeaba ne căcăm pe noi, domnilor Tolontan și Guran, cu reconcilierea, cu recunoașterea faptului că totuși nu țăranii și ne-educații ‘i-au dat lui Ponta 40%, dacă noi vedem în Monica Macovei pe cel mai curat politician din România și nu vedem în istoricul ei de ministru cum a încercat în repetate rânduri să ne transforme în stat polițienesc, sau cum acțiunile sale ca ministru au reprezentat unul din principalele motive pentru care avem MCV pe justiție. Dacă noi “o susținem pe Monica” și ne uităm în gura ei și credem tot ce spune, uitînd că ea nu e nici mai mult nici mai puțin decât politicianul care, europarlamentar fiind, a adus cele mai mari deservicii de imagine țării ăsteia (ceea ce e destul de greu de realizat în condițiile în care a concurat cu a-gramatica EBei, și cu scandalurile de corupție ale lui Severin) atunci să nu ne mire când publicul către care vrem acum să îndreptăm îndemnurile și articolele și rugămințile ne va scuipa în față.

Dacă continuăm să numim “lovitură de stat” ceea ce s’a întîmplat în 2012 refuzînd să urmărim firul logic unde o ordonanță de urgență are aceleași puteri legislative ca o lege simplă și, pentru ca amîndouă să’și producă efectele, ele trebuiesc adoptate de parlament iar atribuțiile CCR “amputate” de ordonanța care ne-a bruscat conștiința și ficații fuseseră acordate de o lege a PD-ului trecută cu doar doi ani mai înainte (când aveau ei majoritate în parlament) deci printr’un proces legislativ echivalent, atunci ființăm în aceeași lume paralelă și nu vom ajunge niciodată la nici un rezultat. În 2012 au votat 8,4 milioane de oameni. Nici unul dintre ei nu a considerat evenimentele drept o “lovitură de stat”. Dintre acești 8,4 milioane o foarte mare parte a votat și în turul I, la ultimele alegeri, când numărul total de votanți a fost 9,5 milioane. Pe ce planetă paralelă credeți că veți obține vre’un centimetru de tracțiune cu ideile voastre atîta vreme cât încă susțineți lucruri ce multora le par aberante?

Vreți să discutați despre reconciliere? Vreți să vă faceți înțeleși de către “pontaci”? Mai bine luați o doză din învățăturile “colonelului” Turcescu și priviți în sufletul vostru mai întâi. Eliberați-vă voi mai înainte. Curățați-vă. Și abia apoi, puteți să pretindeți să vă așezați la masă cu ceilalți.

Categorii:Politice Etichete:,

Votul peste hotare – o perspectivă Elvețiană

noiembrie 4, 2014 3 comentarii

Am avut de curând o discuție pe parcursul unui prînz cu un coleg elvețian, care m’a uns pe suflet. Mai țineți minte voi Elveția? Țara aia din mijlocul Europei care nu are nevoie de UE? Țara aia în care toată lumea laudă democrația că merge ca unsă? Țara aia care rezolvă absolut orice probleme pe bază de referendum? Țara aia în care manipulările ieftine nu țin la marea masă a populației? Țara aia în care serviciul militar este o datorie pentru fiecare bărbat sub 34 de ani, deși n’a mai luptat într’un război din 1815?

Ei bine, colegul meu, cu câțiva ani în urmă, a trăit o perioadă în Singapore, fiind deplasat cu serviciul acolo, și, între alte povești din experiența asiatică, a adus vorba de o întimplare petrecută cu puțin timp înainte de a pleca, atunci când a informat autoritățile elvețiene că nu va mai trăi în țară o bucată de timp. În acel moment s’a pus problema dacă să’și păstreze dreptul de vot sau nu, adică dacă autoritățile elvețiene se angajau să’i transmită la noua lui adresă din Singapore, un formular de vot prin poștă de fiecare dată când ar fi fost necesar. Colegul meu a refuzat să’și păstreze dreptul de vot pe perioada respectivă argumentînd că, în primul rînd, nefiind în țară, nu s’ar putea folosi de rezultatele votului său și nu ‘i-ar părea corect să își impună voința asupra celor care au de trăit cu consecințele votului, iar în al doilea rînd ‘i-a părut că nu va putea să se informeze adecvat și ca atare nu s’ar putea exprima în cunoștiință de cauză. Auzindu’l ‘mi-a venit să’l iau în brațe, pentru că omul ăsta, mișcat de propriul bun simț și de educația primită a ajuns, de la sine, la aceeași concluzie pe care eu o tot latru de 5 ani și anume că persoanele stabilite în afara țării, care nu mai au contact direct cu realitatea cotidiană, nu ar mai trebui să aibă drept de vot în alegeri legislative, administrative sau prezidențiale.

România a avut și are o diasporă extrem de numeroasă, tribut al persecuțiilor comuniste și, mai apoi al sărăciei permanente din țară de după 1990 fapt ce a făcut pe oricine a putut suporta povara ruperii de neam și de glie să se stabilească peste hotare. La fiecare tură de alegeri votul diasporei, păstrat, pentru că noi nu suntem în stare să gândim individual ci doar la sistem de turmă (deh, tribut mentalității comuniste care a spălat creierele societății vreme de mai bine de 40 de ani), nu a avut repercusiuni majore fiind înghițit de trendul general de vot. Acest vot, însă, a fost mai mereu unul aberant, complet deplasat față de ceea ce s’a înregistrat pe teritoriul României, lucru perfect explicabil de altfel, prin “detașarea” față de realitatea locală pe care o sublinia și colegul meu ca principal argument împotriva votului. În decembrie 2009, însă, această aberație, a fost de ajuns să schimbe rezultatul general al votului, astfel încât deși pe teritoriul României, cu chiu cu vai s’a stabilit o majoritate extrem de mică, distribuția atât de aberantă și diferită a votului în diaspora a fost deajuns, chiar și în condițiile procentului mic de votanți (deși la acel vot s’a înregistrat cea mai mare participare din diaspora din toate timpurile – BACONSKY-FRAUDĂ-PARIS – sau absolut toate institutele de statistică din lume trebuie să se închidă pentru că legile stohastice sunt invalidate de ceea ce s’a petrecut la acel vot) pentru a schimba rezultatul alegerilor. Doar pentru aducere aminte, în țară ieșise 50,x% pentru Geoană și 49,z% pentru Băsescu, în vreme ce în diaspora Băsescu a câștigat cu 78,86% la 21,14%. Anul acesta la alegerile europarlamentare PMP a înregistrat național un procent de 6% clasîndu-se pe locul 6 în preferințele românilor, în urma UDMR și a unui candidat independent, dar în diasporă au luat locul întîi cu 28%. La parlamentarele din 2012, la senat, în condițiile în care ARD a strîns 16,7% național a luat 40% în diasporă, iar USL, cu 60% național, a luat doar 28% în diasporă. Și acum, la primul tur, Ponta a luat 40% național și doar 15% în diasporă. Tendința de a fi complet paraleli cu realitatea și cu pulsul României este ceva demonstrat cu vîrf și îndesat în ultimii 5 ani. Dar noi ne încăpățînăm să menținem pentru românii stabiliți în afara granițelor, dreptul de vot. Ba chiar, la începutul lui 2014, s’a iscat un mare tămbălău, când (evident că pe surse, și prost informate, cum altfel?) a apărut povestea cum că guvernul român le cere cetățenilor stabiliți peste hotare să se înregistreze la ambasată în registrul electoral permanent cu 30 de zile înaintea scrutinului ca să beneficieze de dreptul de vot. Nici pomeneală ca o asemenea inițiativă de minim bun simț să fi fost propusă, de fapt, către un for decizional, dar vai, ce scandal a generat. Apropos, dragii mei care v’ați sensibilizat atunci, când a fost cu povestea cu înregistrarea, mai stătea curul vostru la coadă dacă erați deja pe listă?

Toată povestea cu votul prin corespondență și cu votul electronic este doar tăiere de frunză la câini. Legea electorală de la noi din țară prevede unele dintre cele mai spartane condiții de votare din lume, iar aceste condiții nu pot fi îndeplinite de nici una dintre cele două metode de vot la distanță dezbătute, pentru simplul motiv că în momentul votului nu vor exista reprezentanți oficiali care să ateste că votantul este singur și nu este ghidat/cumpărat/constrîns să’și acorde votul pentru unul dintre candidați sau dintre partide. Așa că mucles, feisbuciștii! Ne concentrăm și noi pe ceva conret, cum ar fi un bilet dus întors pentru weekendul cu 16 Noiembrie, sau dăm din gură în continuare cu “să ni se dea”, “să ni se facă”?

Revenind la subiect, însă, la ora actuală, nebunii și debilii (așa scrie’n lege), deci persoane complet rupte de realitate nu beneficiază de dreptul de vot și pe mine mă doare fix în cur că pentru turul următor de alegeri opțiunea lor va fi predominant aceeași cu a mea, pentru că principiile enunțate de colegul meu elvețian nu sunt negociabile. În cel mai extrem caz, aș putea înțelege înființarea la sediul Autorității Electorale Permanente o secție de vot “anticipat” care să se dechidă cu o lună sau cu trei săptămîni înainte de ziua alegerilor pentru românii care știu că vor fi plecați din țară în data respectivă, dar să fie primiți doar cei cu rezidența în România.

Categorii:Politice Etichete: