Arhiva

Archive for octombrie 2014

Iohannis (nu) convinge

De când sunt alegeri prezidențiale în România, este prima ocazie în care n’am o opțiune clară. Am avut o opțiune pe care n’aveam nici o problemă s’o susțin și s’o argumentez, dar a dispărut înainte de începerea campaniei. Partidul al cărui susținător ardent am fost în ultimii 14 ani are astăzi un candidat față de care am mari rezerve. Probabil că am să’l votez totuși pe Klaus Iohannis în ambele tururi de scrutin, dar n’am s’o fac nici cu inima ușoară și nici cu destulă convingere încât să’i îndemn și pe alții să’l voteze.

Lucrurile bune care se pot spune despre Iohannis sunt: faptul că atît Ponta, cât și Băsescu, cât și Udrea, cât și Macovei îl critică și’i sunt împotrivă (un fel de “dușmanul dușmanilor mei ‘mi-e prieten”), un parcurs excelent în funcția de primar al Sibiului, destul de ferit de scandaluri (facem excepție aberația ANI în care agenția lu’ Macovei a ajuns să interpreteze legea împotriva însuși scopului său doar pentru a’l scoate pe Iohannis din cursă) și în care a reușit să ridice imaginea orașului Sibiu dintr’o coșmelie dărăpănată, la niște standarde de capitală culturală europeană (personal, am vizitat Sibiul în acea perioadă de două ori și am rămas plăcut impresionat de oraș, lucru ce nu ‘l-am putut spune despre Timișoara sau despre Craiova). Un alt lucru pe care’l apreciez la Iohannis este atenția acestuia pentru propriul discurs. Deși nu este pe prima scenă politică de multă vreme, incluzînd aici și apariția meteorică din 2009, Iohannis își alege cuvintele cu multă grijă și pozițiile pe care le-a exprimat public au reușit, pînă acum, să nu se contrazică, lucru greu de afirmat despre orice alt politician român (inclusiv despre Crin Antonescu). De asemenea, felul în care abordează Iohannis problemele în campanie, în conferințe de presă sau în discursuri este unul din care transpar practicalitate și compasiune. Din păcate aici se încheie lista de plusuri a lui Klaus Iohannis, în ceea ce mă privește.

O lungă listă de minusuri este deschisă de personajele cu care își face campanie Iohannis. Ok, dacă pe Vasile Blaga, deși nu’mi place deloc, îl înțeleg că este braț la braț cu Iohannis, prezența lui fiind necesară pentru mobilizarea vechilor PD-iști din teritoriu, consider că ar fi fost mai înțelept din partea lui Iohannis dacă nu s’ar fi afișat cu restul scursurilor din PD cum ar fi Cezar Preda, Roberta Anastase, Anca Boagiu sau Mihai Răzvan Ungureanu, ca să enumăr doar câteva. Știu, și înțeleg, că fuziunea s’a făcut rapid și fără nici un fel de condiții vizavi despre aparițiile publice ale unor membri sau ale altora, și că principalul scop al fuziunii a reprezentat-o comasarea celor două bazine electorale, dar Iohannis ar trebui să umble cu mai multă grijă prin teritoriu sau se va trezi votat doar de PD-iști în timp ce majoritatea votanților PNL vor avea prea multă greață să pună ștampila pe prietenul și giratul celor de mai sus.

O a doua coordonată a poveștii cu Mihai Răzvan-Ungureanu presupune posibilitatea schimbării guvernului, cumva, după alegerile câștigate de Iohannis. Felul în care se ține cu coada sus, MRU, mă face să cred că are șanse să aterizeze în postura de prim-ministru desemnat, lucru care nu’mi pică deloc bine la stomac și asta n’are nici o legătură cu masa de prînz de ieri. Păi ce facem, frate? Il luăm iar pe Unguent la Palatul Victoria? După ce a fost unul din cele două guverne din istoria României care au refuzat să pună în aplicare deciziile CCR? Celălălalt guvern, e guvernul Boc; asta ca să ne’nțelegem în ce companie selectă se scaldă MRU. Problema evidentă a subțierii cadrelor din PNL (noul și vechiul, micul și marele) este că, la ora actuală, nu mai e nici un nume cu veleități de prim ministru în tot partidul. Pe cine naiba să punem acolo, dacă nu e rost de MRU? Antonescu n’are structură de premier. Predoiu, Blaga? Câââââââh! Orban? Doar dacă ne era dor de stilul și priceperea lui Vodcăroiu. Vosganian? Nu știu de ce, dar nu ‘mi-l imaginez premier, deși îl vreau neapărat în următorul guvern. Poate facem vre’o glumă cu Stolojan, ca să ne distrăm cu toții… În atari condiții, scenariul cu MRU pare din ce în ce mai posibil, dar cu nimic mai agreabil decât înainte.

Pe lîngă toate acestea, un alt minus puternic, îl reprezintă lipsa de expunere pe care a avut-o Klaus Iohannis în arena publică. Nu știm aproape nimic despre el, în afară de slujba pe care o deține la Sibiu, și trecutul de președinte al FDGR. Iohannis a intrat pe scenă ca o mutare surpriză a lui Crin Antonescu în 2009 și a revenit cu concursul aceluiași Antonescu în 2012 când a abandonat, în final, neutralitatea politică pentru a se înscrie în PNL. Ei bine, acest background al lui Iohannis, nu a reușit să’i confere o imagine “fresh”, ci, mai degrabă una “dubioasă” de om care ar avea ceva de ascuns, iar strategia sa de comunicare nu’l ajută atunci când, în loc să îmbrățișeze o ocazie ca asta în care ar fi putut să comunice o multitudine de lucruri despre el simplu și rapid pe teme care ar fi avut impact direct cu electoratul, s’a prosternat la formă în loc să treacă direct la fond (între noi fie vorba, Antonescu ar fi trecut orice test de acest tip cu brio, deși cred că ‘i-ar fi fost al naibii de greu să se limiteze la DA/NU). În absența unor comentarii ale lui Iohannis, ajungem să ne întrebăm: o fi făcut brokeraj de copii? O fi făcut o avere ilicită, convertită apoi în imobiliare? Probabil că nu e dracul atît de negru, și adevărul e pe undeva la mijloc. În 1996, proful meu de meditații scotea 100.000 lei pe ședință (matematică, 5 copii) ceea ce’l putea duce lejer la un venit suplimentar de 3600 USD pe an. Dacă la Iohannis, și el, și nevastă-sa dădeau meditații în același ritm, puteau strînge o sumă frumușică în prima parte a anilor ’90. Desigur că nu știu dacă’și puteau cumpăra atîtea apartamente câte au declarat ei, chiar dacă în Sibiu prețurile erau mult mai jos decât în București (apropo, nu mai tîrziu de 1999, am fost martor la cum s’au vîndut aproape o jumătate de hectar intravilan cu 100.000.000 de Lei ) și că tot evaziune fiscală s’ar fi chemat. Dar, chiar și așa, rămîn un milion de semne de întrebare. În momentul în care, în 2004, lumea ‘l-a preferat pe Băsescu lui Năstase, tovarășul reprezenta, în destulă măsură, o cantitate cunoscută, astfel încât nu a fost greu să’l alegem și să’l girăm. Iohannis este, însă, în mare măsură, un mister și asta face din munca celor care încearcă să’i convingă pe alții sa’l voteze o sarcină mult mai dificilă decât ar trebui să fie.

Nici campania vizuală a lui Iohannis nu salvează situația. Sigur că “România lucrului bine făcut” e un concept destul de atractiv și nici pe departe exclusiv cu “România bunului simț”, dar ipostazele din care Iohannis ne privește de pe afișele de campanie sunt pur și simplu deplorabile. Ok, am să fiu de acord că aceste afișe sunt un punct în plus față de afișele curvei Udrea care pe lîngă faptul că își arogă complet mincinos o grămadă de merite, are grijă să pozeze în așa fel încât să se vadă fusta mini și să inducă în subconștientul votanților prin alăturarea textelor “Bună Bună” o imagine mult mai apropiată de epitetul meu preferat pentru a o descrie decât de funcția pentru care candidează. Totuși, cumva execuția afișelor lui Iohannis reușește să’și înfrîngă conceptul pentru care au fost create, iar cea mai mare problemă o reprezintă mîinile candidatului. Sunt două motive pentru care, într’o poză ce are scop să vîndă ceva, personajului principal ‘i-se văd mîinile. Prima din ele este pentru a evoca sinceritatea. În studiul limbajului corporal, atunci când interlocutorul nu își ține mîinile la vedere, el emite un semnal că are ceva de ascuns sau că este chiar defensiv astfel încât, cel mai simplu mod de a transmite contrariul (sinceritatea) este de a face contrariul (a ține mîinile la vedere). Cel de al doilea motiv pentru care arăți mîinile unui candidat (de data asta este ceva strict legat de politică) este pentru a induce ideea că “face” ceea ce promite, că este un om de acțiune. Ei bine, cumva, atît de puternic au pus accentul pe mîinile lui Iohannis în realizarea banerelor și a posterelor electorale încât au pierdut din vedere chiar fața candidatului. Nu de puține ori fața lui Iohannis pare mai mică și mai puțin semnificativă decât mîinile lui, și, totuși, noi ne pregătim să alegem un președinte, nu pe întîiul pălmaș al țării.

banner-iohannis-1

De asemenea ridică semne de întrebare felul în care s’a desfășurat ascensiunea lui Iohannis la postul de președinte PNL, precum și la postul de candidat la președinție. Ceva neprevăzut e clar că s’a petrecut între Iohannis și Antonescu după alegerile euro-parlamentare deoarece, unde mai înainte cei doi erau de nedespărțit, ba chiar extrapolînd putem spune că lipsa de considerație acordată lui Iohannis de către Ponta&co ‘l-au făcut pe Antonescu să rupă USL-ul, iar după momentul europarlamentarelor s’a așezat cercul polar peste relația celor doi, culminînd cu declarațiile repetate ale lui Crin Antonescu în care acesta își declara rezervele față de proiectul Iohannis și nu era timid în a’și face publică dezaprobarea candidaturii acestuia la președinție. Sunt mai multe teorii la mijloc, dar înclin să dau credit cum că cea mai posibilă dintre ele este că Iohannis a scurt-circuitat planul lui Antonescu de a fi reconfirmat ca președinte al partidului și candidat la președinție pentru a grăbi fuziunea cu echipa lui Blaga o fuziune care, deși era dorită și de Antonescu, nu s’ar fi putut realiza la fel de repede în condițiile unui PNL încă sub controlul său. Ce se desprinde din asta? Că Iohannis ‘l-a împușcat în spate chiar pe cel ce ‘l-a adus pe prima scenă a politicii și că a făcut-o atît în interesul echipei dar și aducându’și un avantaj imens. Nu e cea mai recomandabilă fișă de caracter pe care am întîlnit-o vre’odata.

În ultimul rând, într’o notă pur personală, am reținut o declarație făcută de Iohannis la începutul campaniei vizavi de subiectul monarhiei în care acesta deși își exprima respectul pentru Casa Regală a României atît pentru prezentul acesteia cât și pentru realizările istorice la care a contribuit, conchidea că subiectul monarhiei pentru România, în ceea ce’l privește este unul închis. De atunci și pînă în prezent, probabil conștient că va avea nevoie și de votul monarhiștilor dacă dorește să ajungă președinte, Iohannis ‘și-a revizuit discursul culminând cu prezentarea într’o întîlnire cu “bloggerii liberali” a celui mai pragmatic calendar pentru revenirea la monarhie pe care ‘l-am văzut. Chiar și așa, Iohannis, nici măcar cu acea ocazie nu s’a pronunțat că ar susține un asemenea demers, ci doar că ‘l-ar iniția.

Cu toate acestea, cel mai probabil, pe 2 Noiembrie am să merg la vot și am să ștampilez candidatul PNL, pentru că vreau să sper că are mai multe bune decât rele, și poate pentru simplul motiv că este singurul candidat cu un discurs aparte, cum nu prea s’a mai văzut în țara asta și dacă toți ceilalți pică în oala “more of the same”, el nu’mi inspiră asta. Dar, dacă vreți să stați acasă, de data asta, n’am să v’o iau în nume de rău.

Categorii:Politice Etichete:

De ce nu Ponta

octombrie 20, 2014 5 comentarii

Îmi vine foarte greu să scriu un articol despre motivele pentru care Victor Ponta nu ar trebui ales președinte în Noiembrie, dar motivele nu sunt pentru că nu aș avea ce să scriu de rău despre el, ci pentru că îmi este destul de greu să sortez prin tot zgomotul și toate temele false care s’au tot agățat de coada lui în decursul timpului și să ajung la adevăratele motive pentru care nu ar trebui să ajungă președinte.

61510307

Cea mai la îndemînă temă din zilele astea o reprezintă acuza de a fi fost ofițer acoperit al SIE în perioada 1997-2001. Ei bine, această temă nu contează, pentru că a fost lansată pe piață de nimeni altcineva decât de tovarășul Băsescu. Sunt trei motive pentru care aleg să o desconsider, primul dintre ele este că din 2012 încoace eu am refuzat să mă mai uit în gura lui Traian Băsescu, omul este complet și irevocabil dus cu pluta, și chiar dacă ‘mi-ar spune ora exactă precis pînă la milisecundă tot nu m’ar interesa. Al doilea motiv este că acest atac lansat la adresa lui Ponta nu are altă destinație decât în a împinge din nou discuțiile despre campanie departe de esențial și să amplifice zgomotul în care a fost înfășurată imaginea lui Ponta. Al treilea motiv îl reprezintă lipsa de dovezi efective pentru a susține această teorie cu ofițerul acoperit și, în ultimă instanță, irelevanța pe care o reprezintă la subiectul actual – candidatura la președinție. Să presupunem pentru o secundă că informația ar fi adevărată și că Ponta ar fi fost într’adevăr în serviciul SIE pentru perioada invocată de Băsescu (1997-2001), care este, de fapt, gravitatea faptului? Mesajul care este replicat de răspîndaci este că ar fi încălcat legea… De fapt, situația este destul de interesantă pentru că Ponta de fapt ar fi încălcat constituția – lucru destul de “cool” dacă te gândești că a făcut-o pe persoană fizică, iar tovarășul Băsescu, oricât s’a străduit, nu a reușit așa ceva – iar pentru situația în cauză nu cred să existe vre’o lege scrisă în baza căreia să fie anchetat penal. În nici un caz nu’l poți ancheta pentru înșelăciune pentru că Ponta nu a fost inițiatorul ci chiar statul român. În cel mai rău caz, dezvăluirea, dacă e adevărată, poate doar să ofere ocazia celor ce au luat parte în procese administrate de Ponta pentru a desființa sentințele respective. Chiar dimpotrivă, în cazul în care Ponta chiar a fost ofițer acoperit, singurul care a încălcat legea și poate primi vre’o sancțiune penală este însuși tovarășul Băsescu pentru divulgarea unui secret de stat.

O altă temă băsistă favorită de mestecat atunci când vine vorba de Ponta o reprezintă plagiatul. În primul rând, am să admit ca adevăr ceea ce susține absolut toată lumea: porțiunea introductivă a lucrării de doctorat a lui Victor Ponta poate fi regăsită literă cu literă în cartea unui fost profesor al său. Ca formă, da, sunt de acord, asta înseamnă copy-paste. Pe de altă parte, doctoratul nu ‘i-a fost retras deoarece, trecând peste porțiunea introductivă, lucrarea este una originală, nici n’ar avea cum fi altfel ținând cont că tematica o reprezenta un proiect pilot pentru UE la care a participat însuși Ponta. Dacă adăugăm la asta declarațiile publice ale profesorului său din încă primele ore a izbucnirii scandalului prin care acesta enunță clar, cu subiect și predicat că Ponta nu a plagiat, și mai adăugăm și obiceiul practicat pretutindeni al unor profesori de a’și utiliza elevii în “compilarea” unor lucrări pentru publicație, obicei împămîntenit în mediul universitar nu numai la noi dar și în țări precum Franța sau Belgia (probabil și altele dar aici am cunoscut cazuri concrete), cred că ne dăm ușor seama că există o șansă ca inclusiv introducerea copy-paste să reprezinte de fapt material original Victor Ponta. Chiar și așa, tema în sine este un non-issue flagrant mai ales în contextul în care oamenii care au alimentat tradițional subiectul sunt aceiași care lăpăiau explicațiile și calculele lui Funeriu la Dan Diaconescu în studio vizavi de viteza mîinii prezidențiale.

O a treia tîmpenie vizavi de motivația pe care o are Ponta de a ajunge președinte o reprezintă inepția pervertirii justiției odată cu grațierea lui Voiculescu. Un mare rahat cu prune… Ponta nu numai că nu are nevoie de Voiculescu după ziua votului, dar ‘și-ar face sie’și un deserviciu major prin eliberarea hocheistului de la pîrnaie. Cât privește controlul pe care ‘l-ar avea mai apoi Ponta asupra justiției, e bine să nu uităm că sunt efectele directe ale reformei Macovei care a pus în mîna președintelui mandatul oricărui judecător sau procuror din țara asta, iar această problemă este una care ar trebui pusă tuturor candidaților pentru că oricine va câștiga funcția de președinte, își va subordona, LEGAL, justiția. Săru’mîna, tanti Xanax!

Problemele lui Ponta însă, sunt cu totul altele, iar faptul că mass-media băsistă le ignoră cu desăvîrșire alegînd să se concentreze ba pe petardele cu ofițerii acoperiți, ba cu plagiatul, ba cu justiția, mă duc la gândul pe care ‘l-am mai enunțat de câteva ori pînă acum că Ponta este blat cu Băsescu. Nu’mi fac iluzii că ‘l-ar pune pe tovarășul Băsescu prim ministru, dar madam Udrea, în turul doi, își va îndruma votanții să nu’l legitimeze pe Iohannis, și cel mai probabil și tanti Xanax va face la fel. De ajuns blat, încât să iasă Ponta președinte la pas. Ponta, la rândul său, ‘i-a făcut, nu mai departe de 2012, trei mari favoruri tovarășului Băsescu. Primul a venit la învestirea guvernului MRU unde Ponta a fost primul și singurul lider politic al opoziției care a legitimat guvernul și practic a absolvit administrația de vina de a fi răspuns complet aiurea solicitărilor din stradă. Al doilea a fost în călătoria sa în Europa de unde a venit înapoi îngenuncheat cu pragul de validare a referendumului fapt ce ‘i-a asigurat scăparea lui Traian Băsescu de demitere. Al treilea ‘l-a reprezentat faimosul pact de “coabitare” semnat din nou de Victor Ponta și Traian Băsescu relegitimîndu’l pe tovarăș pe scaunul de la Cotroceni în ciuda votului celor 7.4 milioane de oameni care îl voiau demis din funcție.

Caracterul și moralitatea lui Ponta sunt cel puțin îndoielnice, iar Ponta însuși se face vinovat de o imensă ipocrizie pentru faptul că, o vreme a rulat cu campania de “creștin-ortodox” vrînd să se încetățenească în conștiințele votanților rurali care își iau indicațiile de vot lîngă cuminecătura de la biserică de la preotul comunei care fie voluntar, fie din frică de a nu fi înlocuit sau, mai rău caterisit, trebuie să urmeze directivele trasate de Preafericitul Daniel. De ce? Pentru că, bunul “creștin-ortodox” nu numai că are sub curea niște ani serioși de adulter cu Daciana, dar a mai și divorțat de prima nevastă pe care a lăsat-o cu un copil pe cap. Să fim înțeleși, pe mine mă lasă absolut rece orice fel de motivații religioase, dar dacă te apuci să te pretinzi virgină atunci o să vreau să văd sînge în prima noapte. Să nu mai vorbim de faptul că tot conceptul de a te folosi de religie ca să vinzi un candidat le președinție pute a ceva ce s’a mai întîmplat în Turcia și în Iran.

Trecând cu vederea și acest gunoi, hai să ne concetrăm puțin pe performanțele guvernului Ponta atît în varianta USL cât și în varianta curentă în care Ponta ‘și-a arogat calitatea de continuator al proiectelor USL. Încă n’am avut parte de o scădere a fiscalității așa cum a fost promisă. Imediat după venirea la guvernare Ponta a avut nenumărate poziții în suportul exploatării de la Roșia Montană, deși în perioada de opoziție era complet împotrivă’i. Reducerea contribuției angajatorilor la CAS rămîne un mit. Băsescu își termină lejer mandatul, iar poveștile alea cu dreptatea pînă la capăt au rămas glume de spus în stație cât aștepți autobuzul. De fapt, de ce mă mir? Din 1989 și pînă acum poți să numeri pe degete câte promisiuni electorale au fost respectate (nu doar de PSD ci de toată lumea). Dar aici nu e vorba doar de nesocotirea promisiunilor electorale, ci și de felul în care a înțeles Ponta să guverneze nenorocita asta de țară. Nu de puține ori am avut flash-backuri, pe parcursul acestui an, înapoi la 2009. Am avut parte de două trimestre de contracție economică consecutive ceea ce oriunde în lume sună clopoțelul recesiunii, numai că noi ne jucăm pe la Institutul de Statistică și raportăm creștere economică în loc, exact ca tovarășul Băsescu în 2009 când lună de lună, deși situația era din ce în ce mai maro, el ne anunța că ieșim din criză și că ce a fost mai greu a trecut. Poate n’a uitat chiar toată lumea ce foame de joburi a fost în 2010, și la cum se anunță 2015, INDIFERENT CINE IESE PREȘEDINTE, o să avem cu toții parte de ocazia de a ne reaminti ce înseamnă un colaps economic. Doamne ferește ca în acești doi ani, din 2012 și pînă acum, să pompăm major niște fonduri în infrastructură (singura intervenție a statului în economie cu care sunt și eu de acord), ba din contră, guvernul Ponta a refuzat să aloce fondurile la timp anul ăsta pentru a putea raporta excedent bugetar și a realoca fondurile pentru “administrațiile locale” și aici ajungem, poate, la cel mai josnic component al campaniei lui Vivi: suspendarea pentru 30 de zile a efectelor legii care prevedea sancțiuni pentru personalul din adinistrațiile locale (primari, consilieri locali) care își abandonează mandatul politic primit în ultimele alegeri și schimbă partidul. “Marea traseială” legalizată prin ordonață de urgență de guvernul Ponta în scopul de a’i asigura acestuia suportul unor primării din teritoriu a fost, de departe, ce mai mare porcărie politică petrecută după 1989, aproape pe același palier cu pervertirea parlamentului post decembrie 2009.

Și că tot am ajuns la frumosul subiect UNPR al tovarășului general de popotă Gabriel Oprea, Victor Ponta guvenrează astăzi împreună cu toți partenerii de guvernare ai guvernului Boc: UNPR, UDMR + minorități, și, ‘l-a recompensat pe Kelemen Hunor cu nici mai mult nici mai puțin decât ministerul culturii. Același Kelemen Hunor care ‘l-a susținut pe faimosul Cseke Atilla responsabil cu închiderea unor spitale județene în anul de tragică amintire 2010, închidere care a lăsat numeroși bolnavi în stradă în plină iarnă și a reprezentat cauza directă a cel puțin câtorva morți, dar atunci când ai nevoie de voturile ungurilor, ce mai contează niște morți sub preș? Și că tot veni vorba de unguri și de promisiunile de dinainte de campanie, cum naiba se face că același guvern Ponta a reacreditat miraculos și peste noapte facultatea aia cu predare doar în limba maghiară, pe care se jura că o desființează de cum vine la guvernare?

Cât despre Gabi Oprea & UNPR, de fapt problemele sunt mult mai adânci și ne trimit înpoi în vremurile echipei de tineri ai lui Adrian Năstase. Cred că săracul Năstase habar n’a avut ce canibali a crescut la sîn. N’am de gând să mă leg de afacerile făcute de firma de avocatură a lui Ponta cu firmele lui Dorin Cocoș (un alt membru al tinerei gărzi) pentru că un pic de afaceri între prieteni chiar nu contează, dar asocierile pe termen lung bat la ochi. Relația dintre Victor Ponta, Gabriel Oprea, Ioan Rus și Nicolae Dumitru (omul de afaceri cunoscut sub presudonimul NIRO și, în prezent, membru UNPR) se întinde pe o perioadă de mai bine de 8 ani din 2006 și pînă astăzi cu destule cozi de topor prin dosarul Microsoft. La adresa http://romaniacurata.ro/toti-oamenii-premierului-victor-ponta-si-afacerea-microsoft/ se găsește o poveste care, deși conține destule exagerări și caută legături și unde nu sunt (gen BDG Import sau FC Național) țese o poveste destul de interesantă, iar absența acelui apartament din declarația de avere a lui Ponta începînd cu 2010 (când s’a căsătorit cu Daciana, potrivit ce am mai găsit și eu pe net, deși prin alte părți se spune că s’ar fi căsătorit cu ea în 2006) ridică niște semne de întrebare. De asemenea poate fi folosit ca bază pentru a explica revenirea lui Ioan Rus pe prima scenă, după mediocre performanțe ca ministru de interne și execrabile performanțe în Cluj unde organizația sa a reușit să piardă FIECARE rând de alegeri în fața opoziției locale fie că s’a numit PUNR, PRM sau PD. La naiba, după ce a fost aruncat din guvern pe ușa din dos și tras pe linie moartă de către propriul partid, Emil Boc s’a dus la Cluj și a ieșit primar complet contrar fluxului votului din întreaga țară, și totuși, din secunda în care Ponta a ajuns prim ministru Ioan Rus a și venit la București unde ‘l-a ajutat pe Victoraș în problema referendumului și ‘l-a scăpat pe Băsescu, iar, acum, s’a învîrtit de un post de ministru al transportului.

Dar aceasta legătură nu este cea mai interesantă relație a lui Victor Ponta cu o rețea de corupție și devalizarea a bugetului statului. De departe mult mai problematică este relația dintre Victor Ponta și Sebastian Ghiță, deținătorul actual al postului România TV unde sunt cântate ode lui Ponta mai ceva decât lui Ceaușescu la congresele de partid. Nu cred că aș putea să redau povestea de dragoste dintre Ghiță și Ponta decât oamenii de la RISE Project. Recomand însă, spre citire absolut toate articolele la care se face referire în acest link, și poate că, odată lecturate merită cu toții să ne punem întrebarea unde a dispărut genul acesta de jurnalism și de ce a fost înlocuit cu can-can-urile care se autointitulează televiziuni de știri zilele astea.

Dacă avem senzația că Năstase a fost cel mai corupt politician, și că regimul Băsescu nu a făcut altceva decât să instituționalizeze căpătuiala pentru politicieni, și dacă doar 30% din ceea ce au dezvelit cei de la RISE este adevărat, Ponta ‘i-a depășit pe amîndoi cu viteza sunetului. Și ăsta e un motiv serios de îngrijorare vizavi de cum s’ar putea extinde această caracatță în condițiile în care Ponta ar ajunge președinte și s’ar instala în cockpitul de control al justiție așa cum ‘i-a fost pus la dispoziție de reforma Macovei.

Privind problema și strict din punct de vedere economic Ponta reprezintă o alegere greșită pentru pătura de mijloc din România și, în general și pentru bugetari (care trăiesc și mor odată cu bunăstarea generală a economiei) pentru că Ponta aparține unei familii politice care nu are nici o greață să crească povara fiscală. De altfel, a și demonstrat-o în cei doi ani de guvernare cu acciza introdusă la benzină care a reușit să’și anuleze orice efect benefic pentru bugetul statului prin contracția realizată în încasări iar creșterea poverii asupra transportatorilor va provoca efecte ce se vor resimți abia în anul ce vine. În plus de asta, Ponta a umblat la legea pentru IMM-uri înjumătățind practic pragul de la care nu se mai poate aplica impozitarea pe venit, încurcându’i în acest fel pe muți dintre cei care reprezintă fix motorul relansării economice. În ceea ce privește educația, guvernul Ponta ‘si-a dat, de asemenea cu stângul în dreptul. În anul în care s’a înregistrat cea mai atroce promovabilitate la BAC, fapt ce aproape că a băgat universitățile private în faliment, clasa întîi a reușit performanța de a începe anul fără a avea abecedare. Cum era aia faza aia cu copiii care’s viitorul țării? Probabil n’au reprezentat o prioritate pentru Ponta pentru că nu’l mai pot vota nici acum, nici peste cinci ani.

În ultimul rând mai sunt două probleme de luat în calcul: prima din ele reprezentînd motivația lui Ponta pentru a candida. E clar că din 2012 și pînă ‘și-a anunțat candidatura, Ponta a oscilat puternic dacă să candideze sau nu. Cu toții am speculat că nu s’a aventurat să candideze pînă nu a văzut că va avea șanse serioase de a câștiga, dar, chiar și așa, rămîne întrebarea de ce candidează Victor Ponta la președinție? De ce ar lăsa din mînă cheile executivului, practic cea mai importantă funcție din România, pentru o funcție care, din punct de vedere constituțional îl scoate în afara fluxurilor financiare, în afara proiectelor de reformă, în afara relansării țării și în afara posibilității de a asigura continuitatea proiectelor USL/USD/PSD oricare ar fi acelea. Acest lucru ne poate face să ne întrebăm dacă nu cumva Victor Ponta se visează un președinte executiv după modelul patentat de tovarășul Băsescu caz în care plănuiește cu bună știință să’și încalce prerogativele constituționale, și ăsta reprezintă un bun motiv de a nu’l legitima.

Cea de a doua problemă cu ascensiunea lui Ponta la cea mai înaltă funcție din stat este una care afectează direct PSD-ul. Ponta este un reprezentant al “tinerimii” din PSD, un exponent al viitorului partidului, poate că a ajuns prea devreme la conducerea PSD, dar oricum, ideea care se configurează din ce în ce mai aprins este că în urma lui Ponta nu mai vine nimeni. Cum, necum, pe vremea lui Năstase s’a format o nouă gardă PSD care astăzi a produs un prim ministru și un prezidențiabil. Din păcate pentru PSD, în afară de Ponta nu mai există nici un singur nume care să poată fi vehiculat pentru viitor. Daciana Sîrbu? Mircea Băniciou? Ioana Petrescu? Absolut toate transferurile către arcul puterii s’au răsuflat iar “sîngele tînăr” lipsește cu desăvîrșire.

Perspectiva este ca partidul să fie preluat de Dragnea, sau de vre’o altă surpriză internă, dar oricine ‘i-ar urma lui Ponta, la ora actuală reprezintă un pas înapoi pentru PSD. Nu vreau să par un cioclu, dar PSD-ul nu are nici un fel de plan de contingență pentru momentul post Iliescu, atunci când o mare parte din electoratul lor captiv va dispărea, iar apetența tineretului pentru PSD nu va crește cu exponenți ca Ioan Rus, Liviu Dragnea, Radu Mazăre sau Marian Vanghelie. Cel mai nou nume pe care ‘l-am găsit în oferta PSD (USL) din 2012 a fost fripturistul de la Hi-Q, care, după prestanța pe care a avut-o în parlament și cele câteva ieșiri pe posturile de televiziune, înainte de a fi retras de pe ecrane, s’a asigurat că în vecii vecilor nu va depăși scorul partidului, iar acest scor este pe un trend descendent de ani de zile. Pentru PSD, cel mai probabil, să dea președintele României acum, va reprezenta echivalentul unui lanț de magazine care s’a extins prea mult și va observa cum costurile îi depășesc constant veniturile urmînd a se prăbuși din interior la fel ca Mic.ro. Mă întreb dacă vre’un strateg din clica PSD-ului privește atât de departe în viitor…

Categorii:Politice Etichete:

Udrea vs. Macovei (?!)

Titlul articolului poate părea complet din afara sferei preferințelor mele politice, dar totul a început când la mine pe facebook a apărut un videoclip cu Udrea acompaniat de următoarele comentarii:

FB-Idiots

Dialogul de mai sus ar putea fi amuzant, dacă n’ar fi atît de tragic. Este tragic, cel puțin pentru mine, pentru că’l cunosc pe unul dintre interlocutori și este exact așa cum e descris de primul comentariu: educat și inteligent… Din păcate în cei trei ani în care ‘l-am văzut aproape zi de zi nu ‘mi-am dat seama și că este (în lipsă de un eufemism mai delicat) „certat cu realitatea”. Să spui ceea ce spune el acolo și să nu fi pe lista răspîndacilor plătiți (și vă asigur că nu e) nu suportă nici un alt fel de diagnostic. Probabil că lecția pe care trebuie s’o extrag de aici este să nu mai pun atîta atașament, afecțiune și încredere în unii oameni…

În fond, privind detașat, ce este de fapt acest dialog? Doi băsiști se ceartă vizavi de care curvă ar vrea fiecare dintre ei să’i succeadă tovarășului în funcția de președinte al României…

Unul dintre ei o vrea pe asta:

IMG_3758

IMG_3759

Celălalt pe asta:

20120803-092758.jpg

monica-macovei-noua-republica

Știu, un alt băsist m’a acuzat că imaginile de mai sus nu au nici o legătură cu proiectele Udrea, respectiv Macovei. Sunt două lucruri de reținut aici: primul este că la fel cum unui orb nu ai cum să’i explici culoarea albastră tot așa nici un băsist n’o să priceapă vre’odată relevanța imaginilor de mai sus; al doilea este că ipostazele de mai sus nu pot fi digerabile în contextul în care vorbim de prima funcție în stat indiferent în ce circumstanțe s’au petrecut.

Desigur că nu doar pozele de mai sus mă fac să le descalific pe cele două curve (și am proprietatea termenilor) ci și comportamentul de care au dat dovadă în cursul evoluției lor pe scena politicii. Cum s’ar spune mai prin popor: „le face CV-ul”.

Să începem cu Udrea. ‘Și-a făcut intrarea pe scena politică din partea PNL pe postul de consilier local pentru București, unde se presupune că s’a întîlnit prima oară cu tovarășul Băsescu pe vremea când acesta era primar. Odată cu investirea marinarului la Cotroceni și Udrea e promovată pe postul de consilier prezidențial. Ajunge pe scena mondenă printr’o preferință de a’și etala accesoriile de lux, un lux mult peste salariul de bugetar dar explicabil prin faptul că era măritată cu Dorin Cocoș, un om de afaceri de succes care s’a îmbogățit din afacerile cu statul astăzi fiind subiectul unei anchete penale. Udrea se transferă la PD, din partea cărui partid câștigă un mandat de deputat în 2008. În cadrul PD ajunge să ocupe funcția de președinte a organizației locale București. Odată cu formarea guvernului PD-PSD din 2008 Udrea ajunge Ministru Al Turismului, un minister reînființat pentru prima data din 2004. Din această postură, ajunge responsabilă pentru scandalul cu logo-ul “frunza” în care o sumă considerabilă de bani a fost vărsată unei firme suedeze pentru un logo refolosit care a ajuns “brand de țară” și de asemenea a fost implicată în scandalul care a urmat organizării galei Bute la Romexpo, scandal ce s’a lăsat cu dosar penal pentru corupție. Mai apoi a urmat episodul penibil cu “fana ei”, în care a dat telefon la radio ca să se apere în fața valului de opinie publică negativă după care, odată depistată de “urechea muzicală” a lui Turcescu, a negat că ar fi ea și s’a identificat drept “o fană a ei” după care a închis abrupt conversația. După realegerea tovarășului Băsescu în 2009 și investirea noului guvern Boc cu suport UNPR, Udrea acaparează și Ministerul Dezvoltării Regionale care este comasat cu Ministerul Turismului. În acest fel, ajunge pe mîna ei cel mai “bănos” minister conectat direct la conducta fondurilor europene. În mandatul său, însă, România înregistrează cel mai slab nivel de absorbție al acestor fonduri dintre toate țările UE, datorită numeroaselor dosare frauduloase depuse. În ultima sa zi la acest minister, Udrea alocă 11,5 milioane de Euro bugetului primăriei sectorului 6 din București în speranța că poate asigura fonduri destule pentru campania de realegere a primarului Cristian Poteraș (un cunoscut apropiat al ei care a urmat-o în tranziția de la PNL la PD). Primarul Poteraș, după 8 ani de indolență în care s’a ocupat doar cu renovarea discreționară a unor piețe din sector și cu achiziția sezon după sezon de “mobilier stradal” a pornit renovarea parcului Drumul Taberei și o campanie de reabilitare a 300 de blocuri din acest sector încercând să scurt-circuiteze modelul aplicat de Chiliman în sectorul 1, care a contractat finanțarea europeană multi-anuală pentru reabilitarea blocurilor astfel încât, în anul ce vine se vor reabilita și ultimele blocuri din acest sector. Planul a funcționat doar parțial, Poteraș obținînd cel mai mare scor electoral pentru un primar PD în București, dar nu destul pentru a’și păstra mandatul. Drept rezultat Udrea demisionează din fruntea organizației București. La alegerile legislative Udrea candidează într’un colegiu din Roman, obținînd cel mai mare scor pentru ARD (PD) în condițiile unei campanii în care s’a folosit din plin de propriile fonduri pentru promovare și s’a evidențiat printr’o ceartă la drumul mare cu tatăl contracandidatului în care a reușit să afirme lucruri care sfidau nu numai realitatea dar și orice logică. Candidează împotriva lui Vasile Blaga la congresul PD, dar pierde. După acest moment se retrage din PD și se înscrie în PMP. Este desemnată cu subiect și predicat de Traian Băsescu (care în prealabil s’a implicat în campania PMP pentru europarlamentare) drept moștenitorul său, și din această postură candidează la președinție. Traseismul politic, oportunismul și politicianismul nu’i sunt străine. În nenumărate rânduri a fost surprinsă în ipostaze incompatibile cu funcția de “reprezentant al României în străinătate”, a demonstrat deseori că este în stare de orice pentru un avantaj electoral (de la episodul “mopul și baticul” la episodul “parașuta” la episodul “cârnații”) și a beneficiat, în mod evident, de pe urma relației cu Dorin Cocoș acesta din urmă avînd serioase vulnerabilități în fața DNA, astăzi. Cele trei realizări ca ministru au fost umbrite fie de serioase scandaluri (“frunza”, problema fondurilor europene) fie de dosare penale (“gala Bute”). Ca ministru a fost mediocru, recenziile făcute de foștii sau actualii colegi au fost glorioase atîta vreme cât au avut de tras vre’un avantaj de pe urma ei și extrem de negative odată ce au fost înlăturați de ea din cercul de apropiați. Îmi mențin părerea exprimată mai sus, prin comportamentul politic (a schimbat 3 partide în 10 ani), prin faptul că se folosește de tot arsenalul pentru a obține voturi (fie de propriul aspect fizic, fie prin participarea la felurite evenimente cu mult sub demnitatea pentru care s’a înscris în cursă) Elena Udrea nu este altceva decât o curvă pe care tovarășul Băsescu a ales-o (într’o perfectă ironie și deplin acord cu propria’i imagine) pentru a’i duce mai departe “proiectul politic”.

Madam Macovei, pe cealaltă parte, reprezintă o colecție de “idiosincrazii” (din nou încerc să mă exprim cât mai delicat) care cu greu pot fi ignorate. Pe plan profesional, biografia tovarășei Macovei o anunță în funcția de procuror de pe vremea vechiului regim comunist. Este cunoscut pentru toată lumea, sper, gradul de îndoctrinare la care ajungeau asemenea exponenți ai sistemului. Este, de asemenea de remarcat, că, în primul an de activitate, tînăra Macovei reușește să se transfere de unde fusese repartizată la parchetul Sectorului 1 din București, un transfer ce ridică unele semne de întrebare vizavi de dimensiunule pilelor cu care era înzestrată. În plan imobiliar, părinții tovarășei Macovei s’au mutat într’o casă naționalizată în 1972, după care, aceștia au cumpărat-o de la statul român în 1996, deși moștentoarea proprietarului de drept deschisese deja procesul pentru restituire dar primăria condusă la vremea aceea de Victor Ciorbea nu a ținut cont de acest lucru. În 2002 Tribunalul București dă câștig de cauză moștenitoarei iar Curtea de Apel respinge apelul, astfel cazul ajunge să se judece la ICCJ. Scadența cazului este în septembrie 2005, la 9 luni după ce Macovei ajunsese ministrul justiției. Șeful secției civile a schimbat completul de judecată cu câteva ore înainte de termenul stabilit, motiv pentru care va fi sancționat de CSM. Noul complet dă câștig de cauză chiriașilor favorizînd astfel părinții Monicăi Macovei și, indirect chiar pe ea. Rezoluția CSM prin care s’a spus cu subiect și predicat că Dănuț Cornoiu a “favorizat rezolvarea unei probleme personale ale unei colege” reprezintă mult mai mult decât s’a pronunțat în motivarea sentințelor împotriva lui Adrian Năstase sau Gigi Becali, totuși DNA-ul nu s’a sesizat în nici un fel. Ca urmare a cererii din 2006 a moștenitorilor de drept pentru revizuirea deciziei ICCJ, în 2007 (convenabil după demiterea tovarășei Macovei) ICCJ își anulează decizia și hotărăște retrocedarea imobilului probînd încă o dată că în primul caz s’a petrecut cel puțin un abuz în serviciu, dacă nu cumva un trafic de influență. Din punct de vedere politic, Monica Macovei apare pe scenă odată cu numirea sa din postura de independent cu susținerea PD și a lui Traian Băsescu ca ministru al justiției. Programul de reformă a justiției atît de revendicat de Macovei precum și de puriștii băsiști care o venerează astfel, dacă e să’l iei la bani mărunți, a presupus următoarele componente: înființarea DNA-ului ca entitate autonomă, prin reorganizarea PNA-ul existent pînă atunci, acest fapt avînd ca efect scoaterea procurorilor DNA din subordinea procurorului general devenind un fel de “stat în stat”. Pe lîngă acest lucru, reforma Macovei s’a concretizat prin limitarea mandatelor judecătorilor de la 10 ani la 3 ani fapt care a fost combinat cu extragerea atribuției de numire a judecătorilor și procurorilor de la CSM și punerea sa în mîinile ministerului justiției și ale președintelui. Acest lucru are ca efect practic, subordonarea magistraților față de un ciclu politic și mai ales față de președinte pe mandatul căruia au de trecut cel puțin printr’o reînnoire pe post dacă nu două. Este extrem de pervers faptul că toți trîmbițașii reformei în justiție clamează că tovarășa Macovei a scos justiția de sub influența politicului în condițiile în care a realizat fix contrariul. În 2004, parlamentul deja adoptase o reformă în justiție, un nou cod penal și civil dictat de necesitatea armonizării procedurilor cu cele ale UE, dar Macovei se încăpățînează să nu’l aplice rescriind acest cod pornind tot de la varianta veche și nu de la cea adoptată în 2004. Unul dintre consilierii Monicăi Macovei din acea perioadă este chiar Cristi Dănileț care în 2013 va ataca la CCR însăși legea la crearea căreia a participat pentru motive de neconstituționalitate și va avea câștig de cauză. În 2006 Monica Macovei se remarcă în plenul parlamentului prin respingerea de către acesta a unui proiect de modificare al Codului de Procedură Penală prin care voia să dea dreptul procurorilor de a crea mandate de interceptare fără avizul unui judecător și să permită folosirea acestor interceptări drept probe în cadrul proceselor. Atunci când propunerea este discutată în comisia juridică a senatului, temperamentul tovarășei Macovei își face prima oară apariția aceasta țipînd la membrii comisiei și parăsind intempestiv ședința. Proiectul este respins, dar cicatricile rămîn pe biografia tovarășei Macovei. Tot în 2006 tovarășa Macovei își trece prin parlament modificarile la codul penal printre care se găsește și aceea care urma să elimine dreptul avocaților de a fi prezenți la audierea de către procurori a clienților lor (toată procedura Nestor-Miranda aia de o vedem prin filme cu “you have the right to remain silent…” era de aruncat pe geam în viziunea reformatoarei justiției). În 2007 CCR declară aceste prevederi drept neconstituționale. Pe lîngă statul în stat reprezentat de DNA, Monica Macovei își mai arogă, de data aceasta pe drept, crearea instituției numită ANI. ANI reprezintă o instituție fără corespondent în lumea civilizată, cel mai apropiat “văr” ar fi Comisia McCarthy din anii 50 și ruda apropiată a acesteia Comisia Camerei Reprezentanților Pentru Activități Ne-Americane din aceeași perioadă. ANI, acest stîlp al reformei Macovei reprezintă o entitate care nu se subordonează nici unei entități juridice sau legislative din România, care acționează în investigarea și judecarea activității unor personalități publice, emițînd sentințe fără ca subiectele investigațiilor să aibă dreptul să se apere. Odată compromis de către ANI, un politician nu are altă soluție decât să dea în judecată “sentința” cerînd unui tribunal desființarea sa. Luate la bani mărunți operațiunile Monicăi Macovei în domeniul reformei în justiție au avut ca efect întîrzierea intrării în vigoare a noului cod penal adoptat în 2004 pînă la o dată mult ulterioară aderării noastre la UE, fapt care a dat prilej comisiei europene să creeze un instrument cât se poate de eficient pentru a ne ține în lesă: MCV. Din nou este de remarcat culmea ipocriziei unor personaje ca Băsescu și ca protejata sa Macovei de a aduce vorba de MCV ori de câte ori au nevoie să bată toba despre reforma în justiție când însăși acțiunile lor din perioada 2005-2007 au asigurat apariția MCV-ului!! Odată cu demiterea sa în 2007, Monica Macovei ajunge în parlamentul european aleasă din partea PD-ului. În această calitate m’am intersectat cu ea în avionul către bruxelles, și am putut să fiu martor la o discuție (presupun în contradictoriu) cu colegul de rînd care a degenrat în tipete și urlete și o scenă care m’a fâcut să’mi pun întrebări puternice vizavi de sănătatea mentală a femeii. Isterică este numai unul din atributele ce s’au lipit de atunci de imaginea ei. În calitatea sa de parlamentar european a votat pentru ACTA, iar în 2012, s’a folosit de prestigiul funcției pentru a dezinforma pe oricine o asculta vizavi de evenimentele petrecute în România. Câteva dintre aceste dezinformari au fost declarațiile că Băsescu ar fi fost suspendat împotriva consituției, că noi n’am avea o procedură de suspendare prevăzută în constituție, că ceea ce s’a petrecut în România a fost nici mai mult nici mai puțin decât o lovitură de stat (apropo, cum faci să dai o lovitură de stat fără o forță de represiune și prin proceduri parlamentare?), iar, mai apoi, cum că la referendumul pentru demiterea tovarășului Băsescu s’ar fi fraudat 2.000.000 de voturi. Pînă în prezent s’au demonstrat patru cazuri de vot multiplu și mai sunt investigate încă 4. Cu siguranță departe de numărul pretins de tovarășa Macovei. Noaptea referendumului a găsit’o bucurîndu-se public pe fereastra unei toalete împreună cu junele Neamțu. Tovarășa Macovei nu era, însă, la prima aventură cu Mihai Neamțu susținînd cu toate forțele încercarea acestuia de a pune un nou partid pe picioare sub titulatura Noua Republică. În acest fel Monica Macovei a acționat des împotriva intereselor partidului din care făcea parte – PD – și putem ușor specula că, dacă proiectul Noua Republică ar fi prins aripi, și Monica Macovei ar fi făcut același lucru. Însăși înscrierea în cursa pentru președinție s’a făcut împotriva voinței partidului care își desemnase drept candidat intern pe Cătălin Predoiu. Fiind lipsită de vizibilitate și de o mașinărie politică de partid care să o susțină, Monica Macovei s’a dat în petec în principal în online și pe unde a mai apucat să fie invitată. Astfel se desprind două imense gafe, una în care, nesocotind complet motivația din spatele fenomenului online “Ice Bucket Challenge” făcut pentru a crește nivelul de percepție vizavi de “boala Lou Gherig”, Monica Macovei s’a filmat bălăcind într’o găleată cu apă poze cu Voiculescu și Năstase și povestind camerei cum s’a luptat ea cu corupția în România. Cea de a doua apare într’un interviu cu Adevărul sau cu Gândul online în care, încurajată de pupincurismul reporterului, tovarășa Macovei ajunge să se compare singură cu nimeni altcineva decât cu Nelson Mandela. Oricare dintre cele două episoade luat de unul singur stau mărturie destulă pentru lipsurile din caracterul tovarășei Macovei și în orce țară civilizată ar descalifica-o din cursă. Pe lîngă acestea însă, apetența arătată în cursul carierei politice pentru un stat polițienesc cu nici un pic de respect pentru drepturile individului, capacitatea de a minți fără remușcări în detrimentul țării pe care se presupunea că o reprezintă, precum și eternele oscilări de la poziția partidului din care face parte și căutarea unui alt vehicol pentru a’și susține ideile, o fac pe Monica Macovei o curva debilă care merită cel mult milă și un loc la sanatoriu, nicidecum considerație sau respect. De fapt, cu greu putem găsi pe cineva în istoria României post 1989 care a acționat atît de consecvent împotriva intereselor țării.

Mă văd nevoit să reiterez, un dialog pe facebook în care doi băsiști se ceartă care curvă e mai calificată să’i calce pe urme “marelui cârmaci”. Aș rîde de ei, dacă nu ‘mi-ar veni să plîng.

Categorii:Politice Etichete: