Prima pagină > Politice > Foc de voie!

Foc de voie!

Orice grupare ce pune mîna pe putere, indiferent dacă vorbim de o grupare politică sau paramilitară, un cartel, o familie, și indiferent dacă vorbim de o putere de tip democratic, autocratic sau oligarhic, va avea tendința, naturală de altfel, să se mențină la putere pentru cât mai mult timp. Această tendință se va manifesta în orice acțiune întreprinsă de gruparea de la putere. Aceste acțiuni, însă, pot proveni din două categorii distincte, prima categorie fiind compusă din genul de acțiuni care nu încalcă regulile jocului (oricare ar fi acela), iar cea de a doua categorie fiind compusă din genul de acțiuni care încalcă regulile jocului. Aproape întotdeauna raportul dintre cost și rezultat va fi mai mare pentru cea de a doua categorie, decât pentru prima… De altfel, în acest raport disproporționat rezidă, cel mai des, și motivul pentru care sunt în afara regulilor.

Singurul lucru care poate obliga gruparea să joace după reguli este prezența unui arbitru. În politică, însă, și mai ales în sistemul republican unde cea mai înaltă funcție din stat este trasă la sorți în fața electoratului odată la un interval de ani, acest arbitru îl constituie chiar publicul spectator. Din păcate, capacitatea acestui arbitru de a observa abaterile de la reguli este destul de restrînsă, de asemenea și capacitatea sa de a asigura respectarea regulilor. De obicei, începînd cu antica Romă și pînă în zilele noastre, publicul a fost mai degrabă un instrument de forță de represiune decât un arbitru cu judecata limpede. Cele mai recente dovezi în acest sens s’au desfășurat acum câteva zile la vreo câteva sute de kilometri la nord de noi.

E cam acceptat de toată lumea că inteligența colectivă a maselor (un fel de crowdsourcing pentru raționament) are un procentaj foarte mare de corectitudine, și de asta, lumea e înclinată să acorde credit deciziei “majorității”. Totuși, rămîne de reținut că majoritatea va lua o decizie rațional-corectă doar atunci când are toate datele problemei și acestea ‘i-au fost prezentate obiectiv și corect, ceea ce constituie motivul pentru care s’a inventat propaganda. Propaganda și manipularea maselor nu sunt o invenție de ieri de azi, nu aparțin nici măcar secolului 20. Cel mai vechi exemplu de propagandă și de mase manipulate care îmi vine în minte acum e descris în Biblie sub numele de judecata lui Pilat când o mare masă de oameni a grațiat un criminal și a trimis la moarte un nevinovat. Să nu uităm că atunci când Hitler a dat ordinul de epurare a evreilor era privit ca fiind cel mai bun lider german al tuturor timpurilor așa că nu e cazul să ne extaziem în fața inteligenței maselor.

‘Mi-au picat ochii deunăzi pe un editorial de doi lei din Gândul online (ce să’i fac dacă e linkuit la mediafax?) în care un scriitoraș se extazia despre cât de important e internetul azi și cum internetul și social media sunt garanția obiectivității și a informației populației. Trecând peste penibilul, absurdul și incredibilul situației descrise de el în care, fiind un puțișor de cinci ani în 1989 într’un orășel de provincie în care nu s’a tras nici un foc de armă, își punea el probleme existențiale cu mama sa, dacă e bine sau nu că a fost revoluție și că ‘l-au împușcat pe Ceaușescu (presupun că în timpul liber, urma să ne spună că se juca cu teorema lui Fermat, dar ‘l-a cenzurat editorul șef), autorul ajungea la concluzia că dacă poți “minți poporul cu televizorul”, nu’l mai poți minți cu internetul. Nimic mai neadevărat. Internetul este doar un mijloc de comunicare, la fel de predispus controlului mesajului precum este și televiziunea, precum este și radioul și presa scrisă, se schimbă doar gradul de control asupra interferențelor, dar, dacă o structură de putere are nevoie să’și transmită mesajul, restul devine doar zgomot insignifiant.

În 2012 s’a pronunțat prima sentință definitivă împotriva lui Arian Năstase. Acesta, atunci când a venit poliția să’l ia de acasă pentru încarcerare, s’a împușcat urmînd deja ultra-faimoasa scenă cu fularul atunci când a fost urcat în ambulanță. A vuit internetul de teoria conspirației. Nimeni de pe Facebook nu era dispus să creadă că Năstase ascundea răni de glonț sub acel fular. Vlad Petreanu, actualmente de la Europa FM, dar pe vremea aceea posesorul unui blog cu câteva sute de vizitatori pe zi dacă nu câteva mii (doar trăia din blogging, nu?) a condeiat repede un articolaș din care demola toată teoria cu împușcătura. Avea în el cuvinte cheie ca Smith & Wesson și așa mai departe. Toată trupa de editori de la hotnews au prestat și ei. Năstase minte. Încearcă să scape basma curată. E totul o făcătură ordinară… Etc. La câteva săptămîni după eveniment, când Năstase deja se răcorea la Rahova, Codruța Kovesi, procurorul general al României la vremea aceea, a prezentat o expertiză din partea Institutului de Medicină Legală care confirma faptul că Năstase avea nu una ci trei tăni de glonț în zona gâtului. E adevărat că rănile erau superficiale, dar erau de glonț… Foc de armă tot a fost. Nici Vlăduț Petreanu, nici campionii de pe hotnews nu s’au mai preocupat de acest detaliu. Ca atare, și astăzi dau peste oameni care încă cred că Năstase nu s’a împușcat în seara aia. Rîd de fiecare dată când dau peste unul, dar de fapt e tare trist.

E trist și sunt trist, pentru că deși am libertatea să’mi expun acest punct de vedere, cele maxim 80 de persoane care vor citi articolul, îl vor percepe ca pe o picătură insignifiantă într’un ocean de manipulare.

Criza de săptămînile astea și toată mișcarea de desființare a USL-ului nu e o invenție a lui Crin Antonescu din 2014, este, poate, ultima fază a unei operațiuni începute de Traian Băsescu în 1996 sau chiar planificată de “băieții cu ochi albaștri” încă din 1992.

Una din cele mai des practicate metode de prezervare a puterii o reprezintă eliminarea contracandidaților de pe scenă. Nu e o chestie nouă, în evul mediu prinții moștenitori erau cel mai adesea uciși de frații lor mai mici. Există dovezi despre asta și în literatură; toată intriga din “Omul cu masca de fier” este contruită în jurul încarcerării, încă de copil, a fratelui geamăn al actualului rege. Astăzi, eliminarea unui contracandidat este mai ușoară decât pe vremuri, nemaifiind necesară și eliminarea sa fizică. Rick Santorum, Newt Gingrich și Herman Caine au fost înlăturați din cursa pentru candidatura republicană la președinția Americii prin aceeași rețetă: expunerea unei situații sexuale capabile să genereze destul scandal. E discutabil câtă relevanță au aventurile erotice ale fiecăruia dintre ei atunci când vine vorba de abilitățile de a îndeplini atribuțiile de președinte, iar, din acest punt de vedere, eliminarea lor din cursă nu s’a făcut obiectiv.

Eliminarea contracandidaților, însă, dusă la extremă violență este, cel mai adesea o caracteristică a regimurilor de opresiune. Libertatea presei este un concept străin în asemenea state, mesajul fiind necesar să fie controlat de la centru. Este, limpede pentru oricine, sper, că un asemenea regim am avut în România între 1948 și 1989. A fost un regim ce s’a sfîrșit sîngeros pentru liderii săi, cât și pentru nefericții prinși în bătaia Kalașnikoavelor ce au tras la diversiune. A fost un regim ce a fost înlocuit de același tip de nomenclaturiști care alcătuiau si sistemul condus de Ceaușești.

Ei bine, regimul Iliescu, deși ‘și-a pregătit terenul ca la carte, “confiscând” revoluția, candidînd din postura de “salvator” la cererea populației, a avut marea suspriză că partidele istorice au reușit să strîngă totuși 10% din vot. Presupunînd, prin absurd, că absolut toate mini partidulețele erau controlate într’un fel sau altul fie de comuniști, fie de securiști, iar UDMR-ul a reprezentat o invenție a securității pentru a canaliza votul unguresc într’o cantitate cunoscută, cele două partide istorice proaspăt reînființate îi dovedeau lui Iliescu faptul că nu mai există unanimitate. Faptul că Petre Roman s’a încontrat atît de des cu Iliescu în 90-91 culminînd cu evacuarea guvernului său din palatul Victoria pe fondul mineriadei din 91, pare să susțină teza conform căruia Roman a fost pur și simplu un idealist care s’a urcat pe tancul care trebuie în Decembrie 89 și care s’a folosit de numele tatălui său pentru a fi acceptat în clica “veteranilor” care au preluat puterea. Totuși, schisma FSN-ului din 1992 nu poate fi privită ca pe o “despărțire” a idealiștilor de nomenclaturiști, ci ca pe primul pas făcut de “băieții cu ochi albaștri” pentru a controla întreg spectrul politic. Roman reprezenta în 1992 un vector de imagine, avea un capital electoral pe care urma să’l transfere, în timp, către partid, după care putea fi aruncat la gunoi fără nici o remușcare, ceea ce s’a și întimplat în 2003. Dar, să nu o luăm prea repede.

Odată cu alegerile din 1992 s’a validat teoria conform căreia opoziția își definise granițele și capitalul electoral. Binomul securitate-partid care fusese definitoriu pentru perioada comunistă a României se schimbase într’un trinom securitate-putere-opoziție situația fiind încă favorabilă vechilor structuri, dar devenind instabilă.

Un asemenea trinom de forțe este cel mai greu de balansat pe termen lung. De fapt, există doar o singură metodă, cel mai bine descrisă chiar de Caragiale: “pleac’ai noștri, vin ai noștri”. România nu este singurul loc din lume unde există un asemenea trinom de forțe, el existînd, practic, peste tot în lume. Chiar și în Statele Unite există un trinom similar format din republicani, democrați și corporații. Primii se joacă de-a puterea și opoziția, în vreme ce corporațiile au grjă sa’i controleze pe toți astfel încât interesele lor să fie deservite de politică, oricare ar fi orientarea acestora față de căsătoria între homosexuali. Adevărata problemă nu o constituie trinomul în sine, ci faptul că două din componentele sale, așa cum s’a născut el în 1992, proveneau direct din găleata comunistă. Pentru a putea controla și cel de-al treilea component al structurii cursul de acțiune era evident. Partidele istorice trebuiau scoase din viața politică dar istoria și opinia publică păreau, cel puțin pînă în 1994, să curgă invers acestui scop.

Când a devenit însă evident că România nu mai putea supraviețui cu o economie împînzită cu companii de stat și că o tranziție spre domeniul privat avea să se facă numai cu imense costuri sociale și implicit electorale, lozul de aur a venit. Câteva manevre abile cu lideri sindicali, săptămîni înaintea alegerilor din 1996 au asigurat un suport surprinzător pentru candidatul CDR la președinție, și partidele istorice s’au trezit guvernând Romania avînd de trecut cea mai grea perioadă a tranziției.

Intră în scenă Traian Băsescu. Deja călit în focul mineriadelor din 1990 când, din funcția sa de secretar de stat în ministerul transporturilor a eliberat trenurile CFR cu mineri ce fuseseră oprite din drumul spre București, și cu mișcările de început care astăzi sunt denumite “dosarul flota”. Din postura de Ministru Al Transporturilor, poziție ocupată și în Guvernul Stolojan ce a succedat guvernul Roman, a început o operațiune de dinamitare a primului ministru țărănist. Aproape toate măsurile implementate de țărăniști între 1996 și 2000 au fost criticate de “partenerii” lor de guvernare din PD. Vectori importanți de imagine ai CDR și PNȚCD s’au prăbușit în acea perioadă. Personalițăți ca Victor Ciorbea, Mircea Ciumara, Ion Caramitru, Ion Diaconescu, Emil Constantinescu (după propria admisiune, “învins de servicii”, un lucru extraordinar de grav de spus de președintele țării) sau Radu Vasile. Lovitura de grație, fiind, însă dată chiar de un PNL înțesat de nume cel puțin ciudate dacă le privim astăzi evoluția, cum ar fi Teodor Stolojan, Viorel Stoica, Gheorghe Flutur, Elena Udrea, Cristian Boureanu. Spuneam că PNL-ul din 2000 a reprezentat ultimul cui din coșciugul PNȚCD-ului, împreună cu dizidenții lui Teodor Meleșcanu, atunci când fiecare a ales să candideze separat. Partidele din fostul CDR din 1996 au obținut, împreună, 17% în alegerile din 2000. Doar cei 7% ai PNL-ului au ajuns în parlament.

Căzut în afara scenei politice, PNȚCD-ul a fost ușor de infiltrat și făcut nerelevant astfel încât astăzi mai atrage un 2% din vot. Scopul părea a fi fost atins cu maxim de succes. PNȚCD-ul lăsat în afara politicii, opoziția alcătuită dintr’un PD cu Traian Băsescu pe cai mari și un PNL sub comanda grupării Stoica-Stolojan, iar fiecare dintre partide necontând pentru mai mult de 7%, o puternică îngroșare a neparticipanților la vot și cu nebunii lui Vadim ajunși pe undeva pe la 20%. Iliescu și ai lui păreau din nou “salvatorii” României. Trinomul securitate-putere-opoziție părea, în fine, să redevină un binom securitate-partid.

A urmat însă momentul Năstase. Golden boy-ul partidului, ales intern ca succesor al lui Iliescu, împreună cu o parte din echipa sa de guvernare s’a hotărît ca orice suveran care se respectă, să păstreze puterea doar pentru el și ai lui hotărînd că din poziția de președinte în care urma să ajungă, avea să controleze și partidul și securitatea. A fost o mutare pentru care un plan de contingență nu fusese pus la punct. Toate scenariile fuseseră făcute astfel încât Năstase să câștige prezidențialele în fața lui Stolojan și să urmeze 10 ani de liniște (doar ce se schimbase durata mandatului prezidențial). Ei bine, pentru stabilitatea binomului, devenea necesar ca alegerile din 2004 să fie câștigate de opoziție fiind acum singurul reprezentant al partidului în vreme ce PSD avea “alte interese”. Singurul scenariu prin care aceasta devenea cât de cât posibil nu’l includea pe Stolojan, astfel încât acesta a trebuit să dispară repede din peisaj.

Alegerea ca succesor a lui Călin Popescu Tăriceanu a fost probabil o mutare neinspirată, omul nefiind pe agenda nimănui. Scenariul pentru acest risc fusese oricum pus la punct și repetat sub guvernarea CDR astfel încât s’a considerat că poate fi asumat. Astfel, Traian Băsescu, din postura de președinte, avea să dinamiteze partenerii de guvernare PNL după modelul perfectat cu guvernul Ciorbea dar bucurîndu-se de o mult mai mare credibilitate și vizibilitate.

Odată pierdute alegerile de către Năstase, cu largul concurs al TVR și al lui Cristian Tudor Popescu (există cel puțin două mărturisiri ale jurnalistului legate de “dezbaterile” din 2004 în care își asumă faptul că nu a fost un moderator imparțial ci ‘l-a lucrat pe Năstase cât a putut) acesta a fost executat sumar în interiorul propriului partid, întreaga’i garnitură fiind trasă pe dreapta ( Miron Mitrea, Dan Ioan Popescu, Ioan Rus, Ioan Talpeș, Matei-Agathon Dan, Octav Cozmîncă ) și a fost înlocuit la vîrf de un fost PNȚCD-ist (culmea!) cu sprijinul primarului “care este” ajuns cel mai influent om din PSD în acel moment.

Măsurile de distrugere ale PNL au continuat între 2004 și 2008, atingând un climax în 2006 odată cu formarea PLD-ului care a desprins aproape toate persoanele care au reprezentat conducerea PNL-ului în perioada 1996-2004. Era greu de prevăzut ca partidul poate supraviețui unei asemenea hemoragii de vectori de imagine, în condițiile în care era sub asalt continuu atît din partea președinției cât și din partea PD-ului. Cu toate acestea, la alegerile din 2008, poate și din cauza prosperității fără precedent generate de guvernarea liberală, electoratul se încăpățînează să nu joace după scenariu acordînd PNL-ului un 18,7%, iar, în condițiile în care PSD și PD intră în comun la guvernare, PNL devine principalul partid de opoziție și, inadvertent, reușește să se curețe de majoritatea infiltraților, aceștia migrând la PDL.

Obiectivul de eliminare al opoziției devine eliminarea PNL-ului de pe scena politică. Mutarea surpriză se face la congresul PNL din 2009 când, Andrei Chiliman propune înlocuirea lui Călin Popescu Tăriceanu cu Crin Antonescu. Acesta din urmă nu se bucura de respectul colegilor să fiind privid ca un “aiurit” la vremea respectivă, dar Chiliman face destul lobby și, fiind la vremea aceea liberalul cu cea mai importantă funcție din PNL (Primar al Sectorului 1 din Capitală) are câștig de cauză. Alegerea a fost făcută cu presupunerea că Antonescu nu va fi în stare să gestioneze partidul, nu se va bucura de nici un fel de prestigiu de pe urma guvernării Tăriceanu și va trage un scor la prezidențiale undeva mult sub scorul partidului.

Antonescu, însă, a fost ca un adevărat joker pentru PNL. Avînd un instinct politic ieșit din comun a speculat excelent jocurile de culise ale guvernării PSD-PD și odată cu ieșirea PSD de la guvernare a adus pe masă un proiect care, nu numai că ‘i-a forțat mîna lui Traian Băsescu destul de puternic pentru ca să’l refuze, dar a făcut din PNL un partid relevant atunci când ‘i-se pregătea, de fapt, ieșirea din scenă.

Lăsând la o parte alegerile din 2009 unde PD-ul ‘și-a depășit puternic cota de fraudă electorală pentru a’i asigura un nou mandat lui Traian Băsescu, în mare parte din cauza prestației PNL care a fost la vreo 10 procente peste plan, și menținerea guvernului Boc la putere prin “transferul” de parlamentari dinspre PNL și PSD către PD și UNPR, binomul securitate-partid s’a trezit pus să gestioneze o situație de nemulțumire crescândă în rîndurile electoratului, o criză financiară și bugetară care nu avea decât să amplifice această nemulțumire și apariția unui nou jucător pe scena politică asupra căruia s’a pierdut orice formă de control. În această situație, prin gestionarea improprie a unui conflict între Traian Băsescu și Raed Arafat a explodat bomba populară care ar fi putut să măture întreg stabilimentul.

Evenimentul era inevitabil, iar Antonescu se pregătise pentru el coagulînd în jurul PNL construcția politică cu cea mai mare intenție de vot din 1990 încoace asta în ciuda faptului că era porcăit din toate părțile, ba pentru caracter, apucături și neseriozitate din exteriorul partidului, ba pentru alianța cu PSD perceput din interiorul partidului ca fiind dușmanul natural. Un PSD care, totuși se curățase de Geoană (desi, după părerea mea, Mircea Geoană este, în fapt, președintele legitim al României) și îl înlocuise cu Victor Ponta, cu același suport nelipsit de la Marian Vanghelie de data asta dublat, însă de grupările Sîrbu și Dragnea.

Spuneam că în Februarie 2012 a explodat bomba populară, fapt ce ‘l-a forțat pe Băsescu să’și joace mutarea mult mai devreme decât spera. Candidatul surpriză care să’i succeadă la președinție, Mihai Răzvan Ungureanu a fost aruncat în luptă pentru un alt post. Dacă memoria vă ajută, după declanșarea protestelor, au urmat două zile în care toate canalele de comunicare dinspre PD și dinspre Băsescu au stat închise. Timp în care s’a încercat deturnarea manifestărilor din Piața Universității. USL-ul a contracarat la timp cu mitingul din București care a avut ca rezultat cimentarea identității mitingurilor indiferent de nenumăratele încercări de plantare a sloganului “PDL-USL aceeași mizerie”.

Astfel Ungureanu a fost sacrificat ca temporizator urmînd a fi căutat un nou succesor. De remarcat că, la investitura guvernului Ungureanu, Victor Ponta a avut un discurs cel puțin amical, daca nu cumva invitînd la colaborare. Imaginea, PD-ului, însă, chiar și cu retragerea greilor gen Udrea, Blaga, Videanu, Berceanu din prima linie, a rămas la cote foarte scăzute, și hemoragia de parlamentari, care în 2009 avea ca destinație PD-ul a început s’o ia în sens invers către PSD și PNL.

Între timp Antonescu a continuat să întărească imaginea PNL reușind să’l coopteze pe primarul Sibiului, Klaus Iohannis, o personalitate care se bucură de un cec în alb de la o majortate semnificativă a populației. De asemenea, în pregătirea alegerilor locale, Antonescu a făcut curățenie în organizațiile PNL București, demițîndu’l pe Vlad Moisescu (om de afaceri din spatele lui Andrei Chiliman, cu destule probleme în justiție) și provocând plecarea din partid a lui Cristian Popescu (actualmente ales în parlament din partea Forței Civice).

Maximul de libertate, cred, pe care ‘l-a cunoscut România post decembristă a fost succesiunea de momente de la moțiunea de cenzură care a demis guvernul Ungureanu, la suspendarea lui Băsescu și, mai apoi, la referendumul privind demiterea. A fost, cred singurul moment în care altcineva în afara binomului securitate-partid a avut un cuvînt de spus vizavi de cine este la putere în România.

Din păcate, canalele de comunicare atît către vest cât și căre populația din România au stat sub un asemenea control al binomului încât tot felul de fabulații au ajuns să fie spuse. De la tembeli de 20 de ani care erau convinși că ne invadează rușii dacă nu vine Băsescu înapoi la Cotroceni, la trepăduși ai PPE care fugeau pe holurile parlamentului European anunțând că în România a fost o lovitură de stat. Recent, Martin Schultz a admis că a fost puternic dezinformat în acea perioadă și ‘și-a retras public declarațiile care susțineau teoreia loviturii de stat. Ca rezultat, guvernul de la București a fost forțat să accepte un prag aproape imposibil de atins pentru demiterea președintelui, iar tabăra lui Băsescu a răsuflat ușurată. Cvorumul a fost ratat cu 1,7 milioane de voturi în condițiile în care susținătorii lui Băsescu nu s’au prezentat la vot.

Câștigarea alegerilor de către USL în Decembrie 2012 a fost probabil ultimul act sincer executat de această alianță. Noul cabinet Ponta, investit în parlament după semnarea de către Victor Ponta a faimosului “pact de coabitare” (Antonescu a refuzat să’l semneze, iar Daniel Constantin nici măcar nu a fost consultat) a reprezentat oficializarea cooptării lui Ponta în sistem. Binomul securitate-partid s’a reconsituit, și, pe lîngă misiunea de a distruge PNL-ul a mai apărut o imperativă scrisă cu litere de foc. Crin Antonescu nu trebuie să ajungă președinte.

Construcția USL a fost de așa natură încât să aducă PSD și PNL la guvernare și să ofere președinția PNL-ului odată cu expirarea actualului mandat al lui Băsescu. Iar numerele erau descurajante pentru orice opozant, Antonescu fiind cotat câștigător din primul tur. Motivul pentru care Antonescu nu poate ajunge președinte este unul extrem de simplu și care, sunt sigur că scapă multora. În fond, securitatea, a mai trecut peste un președinte care nu ‘i-a aparținut. Doar că, de data asta președintele are o armă în arsenal mult mai accesibilă față de perioada 1996-2000. Un referendum (prerogativă încă constituțională a președintelui) va deveni valid cu 25% participare, legea urmînd a intra în vigoare din 2015. Dacă adunăm la aceasta faptul că preferințele monarhiste ale românilor au ajuns la 27-30% și că orice monarhist va participa la un asemenea referendum, validarea monarhiei ca opțiune de organizare statală devine extrem de probabilă (ar trebui să participe 28-31% din republicani ca să păstreze majoritatea de partea republicii, și oricine va face campanie pentru republică va trebui să îndure asocierea cu comunismul ceea ce nu este de dorit în perspectiva politică). Un asemenea referendum validat ar avea efecte catastrofale pentru binomul partid-securitate pentru că ar avea ca efect introducerea unui nou jucător pe scena politică, un jucător cu profunde legături spre democrație, care ar putea asuma destul de repede rolul de arbitru pe care îl joacă în cadrul monarhiilor constituționale din Europa iar sistemul ar scăpa de sub controlul celor ce ‘l-au controlat pînă acum.

Habar n’am dacă intenția lui Antonescu este pentru declanșarea unui asemenea referendum. Cu siguranță, pînă acum nu s’a pronunțat în acest sens, iar proiectul de constituție care n’a mai trecut de parlament în sesiunea precedentă, încă conține acel articol 152, dar cert este că e un risc mult prea mare pentru “baieții cu ochi albaștri” să aibă în acea poziție o persoană pe care n’o controlează și care poate apăsa oricând pe trăgaci.

Dacă aveați nevoie de o explicație pentru ceea ce se întîmplă acum pe scena politică aceasta se reduce la două mari directive. Trebuie distrus PNL-ul și Antonescu nu trebuie să iasă președinte. Primul este un proiect cu durată mai lungă, al doilea are un deadline clar și, în această cheie, absolut toate mișcările începând cu 9 Decembrie 2012 au sens.

Ponta a trecut în barcă cu Băsescu, a preluat lejer agenda guvernului Boc și doar vetoul PNL a oprit Legea Minelor să treacă de parlament în 2013. Același lucru cu legea amnistiei. Anchetele vizavi de deturnările de fonduri făcute de miniștrii PD zac în repaos, în loc de asta justiția și serviciile sunt cu tunul pe toți vectorii de imagine PNL.

Începînd cu intrarea la guvernare de după demiterea guvernului Ungureanu și pînă azi PNL-ul a pierdut numeroși membri marcanți care au fost compromiși dintr’un punct sau altul de vedere în fața opiniei publice fie prin acțiuni ale ANI, fie prin sentințe în justiție, fie prin propriile declarații surprinse în situații informale și făcute publice. Acești membri sunt: Mircea Diaconu – fost ministru al culturii, Corneliu Dobrițoiu – fost ministru al apărării, Gheorghe Becali, Andrei Marga – fost ministru de externe, Radu Stroe – fost ministru de interne, Varujan Vosganian – fost ministru al economiei, Relu Fenechiu – fost ministru al transporturilor, Daniel Barbu – fost ministru al culturii, Mariana Câmpeanu – fostă ministră a muncii, Călin Popescu Tăriceanu – fost prim ministru. Următorii membri marcanți sunt fie sub atac la ora actuală fie au fost sub atac continuu și încă nu au fost compromiși sau încă nu au cedat: Eugen Nicolăescu, Ramona Mănescu, Dan Radu Rușanu și Daniel Dăianu.

În paralel cu aceasta, PNL a trecut prin două momente de schismă internă, primul s’a petrecut în pregătirea alegerilor locale din 2012 care a dus la părăsirea PNL-ului de către Dan Cristian Popescu, președintele organizației PNL Sector 2 și personalitatea cu cea mai mare vizibilitate din PNL pentru Sectorul 2, precum și a echipei acestuia de conducere. Cel de al doilea a fost odată cu excluderea lui Vlad Moisescu fapt ce a atras plecările din PNL a deputatei Diana Tușa precum și a celui mai vizibil membru PNL din capitală, Andrei Chiliman acesta executînd o desprindere către un “nou partid liberal” fondat după modelul PLD din 2006. Deși Chiliman a contat pe o dislocare mai mare de membri marcanți ai partidului, aceasta nu s’a petrecut. Ultimul care a plecat a fost, însă Călin Popescu Tăriceanu, după ce propunerea sa de demitere a lui Antonescu a fost întîmpinată cu tăcere în ultimul congres al biroului politic național al PNL. Se zvonește că și Radu Stroe ‘l-ar urma.

În tot acest interval, PSD-ul ‘l-a pierdut doar pe Adrian Năstase care oricum fusese trecut pe linie moartă în 2012, la prima condamnare.

Motivul pentru care Ponta nu ‘l-a acceptat pe Iohannis în guvern a fost pentru că vizibilitatea PNL nu are voie să fie decât în scădere, iar numirea lui Iohannis ar aduce un puternic întăritor de imagine pentru prezența PNL în spațiul public. Asta a constituit și motivarea înființării unui post de vicepremier pentru Daniel Constantin astfel încât ponderea numirii lui Iohannis să scadă de la 50% la 33%. Semnalul de atac ‘l-a dat Voiculescu la congresul PC din 2013, moment în care Crin Antonescu a pierdut accesul la Antena 3 și implicit accesul la publicul de 800.000 – 2.300.000 pe care’l atinge acel post de televiziune. Apoi, încet, încet, postul ‘și-a schimbat orientarea și ‘l-a scos pe Antonescu în offside acuzîndu’l de blat cu Băsescu (poate cea mai mare ofensă în viziunea telespectatorilor Antenei 3). Ca să le susțină mesajul, în partea cealaltă a galeriei, resturile PD-ului și nulitățile PMP-ului au început să guițe că ‘l-ar susține pe Antonescu dacă se rupe de PSD. De parcă Antonescu ar avea nevoie de cele 5 procente pe care le mai screme PD-ul sau cele 7 la care poate să spere PMP-ul.

Atunci când și din stânga și din dreapta se aude același lucru, e clar că sunt înțeleși. Ponta nu numai că a preluat agenda fostului guvern Boc, dar din clipa în care a făcut-o au încetat toate atacurile asupra lui de unde, înainte, nu trecea săptămîna fără un plagiat sau vre’un altfel de scandal. Îmi devine din ce în ce mai clar că fii rătăcitori Ponta și Voiculescu, după ce au încercat din răsputeri să’l detroneze pe Băsescu au ajuns la concluzia că e mai comod să se alieze cu el, în condițiile în care termenul de expirare se apropie iar binomul partid-securitate, poate să funcționeze liniștit și cu ei, în fond nu e prima dată când PSD și PUR/PC fac jocurile acestor structuri.

În ceea ce privește a doua prioritate, aceea ca Antonescu să nu ajungă președinte, în situația în care USL s’a rupt, ea poate fi atinsă doar prin blocarea accesului lui Antonescu în turul doi, iar mutarea pentru acest scop doar ce s’a materializat. Călin Popescu Tăriceanu poate canibaliza destul din electoratul lui Antonescu, astfel încât acesta să cadă pe locul 3, fie după Mihai Răzvan Ungureanu (ori un independent cu nume mare, gen Isărescu) care va alerga pentru coaliția PD+PMP+FC+PNȚCD (dacă nu cumva PNȚCD va fi vehicolul pentru Tăriceanu) și un Sorin Oprescu independent (cu destul sprijin PSD ca să intre în turul 2) fie un George Maior cu puternic suport PSD în cazul în care Tăriceanu va deveni candidatul “dreptei”.

Încă nu cred că Tăriceanu a fost cooptat de sistem. Cred că omul este disperat să redevină relevant, și nu a gestionat psihic înlocuirea din 2009, iar “băieții” îl prelucrează astfel încât să obțină comportamentul dorit de ei. Nu cred în șansa lui Tăriceanu de a câștiga alegerile, scopul său este să fie un iepure gen Stolojan în 2000 care să atragă spre el electoratul tradițional PNL.

Rămîne de văzut cine mai pică, cine mai pleacă, cum se mai rupe… Oricum ordinul pe unitate e clar: foc de voie către PNL.

PS: ‘Mi s’a părut o mutare extrem de josnică în emisiunea lui Gâdea când a prezentat “pozele cu familiile Băsescu și Iohannis împreună” fiind niște poze făcute în 2006 sau 2007 când Băsescu și cu nevastă-sa au vizitat Sibiul într’un weekend, orașul fiind capitală culturală europeană în acel an… Apropo, tot de atunci am și eu poză cu Băsescu, și e în același tricou verzui. Poate că m’oi fi dat și eu cu Băsescu, nu? Doar tot îl susțin pe Antonescu, deci e clar.

Anunțuri
Categorii:Politice Etichete:, , ,
  1. Mai 28, 2014 la 8:09 pm

    Eu am o banuiala ca numirea lui Unguent in functia de prim ministru a fost primita in plic inmanata fiind de Gittenstein. Nu cred ca a fost pe placul Basei Voda. Sa nu uitam ca de multi ani ii ducea de nas pe cei de la RMGC , probabil din cauza ca nu se cazuse la pace pe motiv de parandarat. Imediat dupa numire , felationat fiind de micul infantil asa cum bine a observat toata lumea, a purces cu maxima celeritate la demararea proiectului. Asta ca sa nu mai vorbim ca pe o gramada de surse aparuse vestea ca dl.MRU avea anumite legaturi cu unele servicii secrete(se vorbea inclusiv de cel unguresc si nu m-ar mira prea tare avand in vedere cedarea total imbecila, cu damf de tradare nationala, a patrimoniului Fundatiei Gojdu). In aceste conditii , cu anumite riscuri asumate dar fiind increzator de marea sa iscusinta in a da lovituri neasteptate adversarilor care stau cu chiloti-n vine , Baseaua a manevrat pentru trecerea motiunii de cenzura , la mustata ce-i drept , daca nu ma insel cu defectarea catorva membrii UNPR. Dupa aceea a dezlantuit iadul asupra infantilului cu povestea plagiatului si a transformat in tandari imagine internationala a acestuia. In acest sens eu consider ca declansarea actiunii de suspendare s-a datorat in principal Pontei si nu lui Antonescu.Doar ca el , exact ca in cazul Prostanacului, s-a aruncat in lupta trup si suflet in timp ce micul copilot glumetz se facea ca guverneaza si n-are nici o treaba cu campania pentru referendum. Din pacate , binomul securitate-partid cum il numesti tu, a functionat foarte bine si in perioada dintre motiunea de cenzura si referendum. Dau doua exemple emblematice din punctul meu de vedere: Ioan Rus si Radu Stroe.
    Total de acord cu faptul ca Ponta a fost cooptat intre perdaful incasat de la Barosso si semnarea pactului de coabitare si ca de atunci s-a incercat , de-a dreptul fatis, sa fie distrus PNL-ul.Cel mai evident exemplu este atacul declansat de televiziunea lui Ghitza cand inca nu se uscase sampania din pahare. Iar dupa semnarea pactului pe procurori s-a declansat ofensiva DNA impotriva liderilor liberali.Partea proasta e ca nu erau chiar niste fecioare neprihanite asa ca le-au usurat mult munca dlor procorori si plutoanelor de executie de la ICCJ. Ponta a preluat din zbor, asa cum bine zici, agenda guvernului Unguent(mai putin Boc care , la ordin, a temporizat) si s-a aruncat cu aceiasi celeritate in rezolvarea problemelor RMGC si Chevron. Protestele masive la care s-au raliat si liberalii l-au obligat la moderatie .Si mai cred a fost un element care a perturbat actiunea sa de recastigare a occidentului: faptul ca Baseaua e imprevizibil si, desi a primit palme peste ceafa de la stapanii sai externi, nu s-a putut abtine sa nu-l atace pe micul plagiator. Ezitarile acestuia din urma, jocul pe sarma, in general modul cum s-a achitat de fisa postului de prim ministru , l-au facut nefrecventabil in exterior si a convins pe cei ce conteaza sa nu-l considere o persoana suficient de incredere pentru preluarea unei functii esentiale cum este cea de presedinte. De aceea eu cred ca va avea soarta inaintasilor sai Bombo si Prostanacu’ in cazul in care va candida.Dar incep sa ma indoiesc tot mai mult ca o va face.

    • Mai 28, 2014 la 9:06 pm

      Diferențele noastre de opinie pleacă de fapt de la o diferență a ipotezelor pe care ne construim poziția. Tu pleci de la premiza că tot ce se întimplă în țară la nivel înalt este coordonat și controlat de undeva din Vest (cum ar fi CIA sau serviciile germane de spionaj, nu’mi e total clar ce variantă susții pentru că Merkel și UE n’au avut mereu agenda SUA în anii din urmă, și totuși ‘l-au susținut non-stop pe băsel) inclusiv revoluția din 89, pe când eu pornesc de la premiza că revoluția din 89 a venit din est, binomul descris de mine existând și înainte și după ea, iar planul de control al politicii din România născându-se din necesitatea anilor 90 și mai ales odată cu dezintegrarea URSS iar vestul colaborează cu noi la nivel politic mai întâi, nu la nivel de spioni cum ar reieși din interpretarea ta.
      Sigur că nici unul nici celălalt nu are garanția dreptății absolute a versiunii sale a evenimentelor, dar dacă măcar reușim să îi facem și pe alții să’și flexeze celulele cenușii fără a cădea în boala scenaritei e un punct câștigat.
      O ultimă chestie de menționat care ‘mi-a scăpat în articol este aceea că, în condițiile în care tot apar mistificări vizavi de motivul apariției USL, cred că merită să fie punctat că motivul principal pentru care a apărut USL și anume proiectul de vot uninominal majoritar pe care PD-ul ‘l-a băgat în parlament în 2010 la vremea când atît ei cât și PSD-ul stăteau pe un 30% confortabil ce ar fi scos PNL din viața politică în 2012.

  2. Mai 28, 2014 la 9:45 pm

    Nu neaparat CIA. Eventual CIA poate fi considerata bratul ce executa niste ordine. Poate mai bine zis ar fi oculta , oligarhia financiar-militara americana in primul rand.Una peste alta nu am nici o garantie ca supozitiile pe care le emit sunt corecte.Este foarte posibil sa ma insel. Dar am aproape certitudinea ca nu serviciile germane si-au bagat coada. Germania are o agenda proprie si , indraznesc sa spun, aproape complet diferita de a majoritatii tarilor care compun UE. Nu mai stiu exact, trebuie sa sap printre multele articolase pe care le-am dedicat cautarii unei explicatii rezonabile privind desantul americano-occidental din vara anului 2012, dar am lansat ipoteza ca, printre multele motive pentru care Baselu’ a fost reintromisionat pe Dealul Cotrocenilor, s-a numarat si cel ca Romaniei i s-a oferit rolul de cobai in cadrul UE pentru a se testa pana unde poate sa reziste o tara pe linia pierderii de suveranitate si a austeritatii in cadrul imperiului UE unde Germania-si rezervase rolul de satrap.Inclin sa cred ca Baselu’ a pus botu’ cu mult entuziasm la aceasta miscare.Altfel de ce l-ar fi sustinut cu atata incrancenare slugile dnei.Merkell pe un individ care era scuipat ca o masea gaunoasa de cea mai mare parte a romanilor?
    In ce priveste anul ’89 cred ca si-au dat mana atat estul cat si vestul.Au actionat agentii KGB pentru ca erau mai aproape si cunosteau mai bine campul de lupta. Dupa aceea au navalit toti, practic se umpluse tara de tot soiul de indivizi care veneau cu ajutoare, mai ales frantuji.
    Eu cred ca nu s-a dorit nici un fel de colaborare cu noi.Nici la nivel politic si nici la nivel de spioni.S-a dorit pur si simplu dezmembrarea tarii si marturie sta ce s-a intamplat la Tg.Mures. Cred ca ideea ca securitatea a manevrat ca sa fie infiintat SRI-ul este o poveste nemuritoare. Pur si simplu au vrut sa ne faca tzandari. Printr-un noroc fantastic(e mult de vorbit pe tema asta) nu si-au putut indeplini planurile. Le-au reusit de minune in Cehoslovacia precum si in Yugoslavia. Nereusindu-le la noi ne-au abandonat unei zone gri. Nu le-a mai pasat de noi nici macar in momentul in care mult hulitul Nea Nelu a fost invins de Emil. Dar Osama le-a facut bucata si totul s-a schimbat.
    Este posibila si varianta crearii USL din cauza votului uninominal.Cert este ca aceasta creatie, excelenta la vremea ei, s-a datorat lui Antonescu si Varanului.Daca-ti aduci aminte ,dupa ce castigase sefia PSD, Ponta incepuse sa lanseze o serie de atacuri la adresa lui Crin care pareau cel putin deplasate in contextul in care basismul radea totul in jurul lui.Cred ca cel ca i-a bagat mintile-n cap infantilului a fost Varanul care l-a amenintat ca-l face praf cu Antena. Dar repet, sunt doar presupuneri, n-am nici o garantie ca aceste deductii sunt acoperite de realitate.Sunt deschis la orice ideea , la orice discutie care ne-ar putea aduce cat mai aproape de aflarea adevarurilor care ne influenteaza viata.

  3. Iunie 2, 2014 la 12:39 pm

    excelent. ce parere aveti acum de tariceanu? a cui agenda o serveste? sau e complet tembel? pe cine vedeti candidatul „dreptei”, ca s-a retras Crin->planul serviciilor a reusit? de vazut „ticalosii”…

    • Iunie 2, 2014 la 1:07 pm

      Îmi mențin părerea despre Tăriceanu. Cred că este prelucrat intens pe bază de orgoliu nesatisfăcut și dorința omului de a rămîne relevant. Și cred că este unul din cei patru posibili candidați la președinție din partea PSD (USL refăcut în condițiile unei scindări a PNL-ului după congres), ba chiar (în atari condiții) poate chiar un candidat care ‘mi-ar câștiga votul. El încearcă să’și servească propria agendă, dar devine în același timp o unealtă pentru agenda Ponta&all.
      Dacă pentru „candidatul stîngii” am doar patru posibile scenarii, pentru „candidatul dreptei” habar n’am. Aș zice că va fi Iohannis, dar nu pot băga mîna în foc că Iohannis nu vine tot din partea binomului descris mai sus. Singurul despre care am fost 100% sigur că nu era „din sistem” a fost Antonescu. Pe lîngă el mai sunt mulți alții pe care nu’i putem desconsidera: Tăriceanu (reîntors în PNL după un congres câștigat de Ghișă), Predoiu, Stolojan, MRU (de ce nu? PD+FC+PMP uniți sub umbrela băsistă), Udrea (cu un PD repliat în matca băsistă), și lista rămîne deschisă independeților gen Isărescu…

  1. Septembrie 25, 2014 la 7:49 am
  2. Martie 24, 2015 la 3:23 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: