Prima pagină > Politice > Referendăm, coane Fănică… Da’ ce?

Referendăm, coane Fănică… Da’ ce?

Primul purtător de băs al țării, tovarășul Traian Băsescu, numit de unii rătăciți de discernămînt și „Domnul Președinte” cu P mare că numai el are voie să fie președinte, e ca un nume propriu pentru tovarășul sus amintit, s’a trezit vorbind și fremătînd el de neliniște că vrea să consulte poporul. S’o pună el de’un referendum ca’n 2009 când i’a ieșit la zaruri și să mai cheme odată poporu’ să’și esprime voința vizavi de unicameralism și de 300 de parlamentari…

CIVIS

Amu’, între noi fie vorba, chestia asta cu luatul poporului la mișto la referendum ar trebui să fie ultimul lucru pe care să’l mai facă tovarășul Băsescu, demis cu 7,4 milioane de voturi la un referendum, și ținut în funcție la alba-neagra de Zegrean și amicii lui din CCR, dar când l’a împiedicat vreodată bunul simț sau măcar decența pe Băsescu să’și facă poftele? Așa că îi dă’nainte cu referendumul. Singura parte bună a acestui demers este că persistînd cu el, recunoaște și tovarășul, implicit măcar, că referendumul ăla de i’a ieșit lui în 2009 a expirat odată cu puterea PD-ului în 2012, mai ales când USL-ul, votat de 66% la legislative, a alergat în campanie cu un alt proiect de revizuire a constituției. Bine sunt sigur că asemenea subtilități sunt peste capacitățile tovarășului Băsescu și n’ar avea nici o greață să se întoarcă din vorbe și asupra acestora la fel ca un hoț de buzunare prins în piață.

Destul cu politicianismul (dar inevitabil prin prisma motivelor celui ce pune acest subiect în discuție) și să trecem la rațiune. Ok, să se exprime poporul zic eu, dar e oare poporul calificat să se exprime în asemenea treburi? Ghiță care trage la coasă și Costel care asudă dînd click cu mouse-ul la birou, sunt ei oare în stare să se pronunțe în cunoștință de cauză pe acest subiect? Sau mai degrabă își dau și ei cu părerea cum pot mai bine, asta presupunînd că’și dau și interesul vizavi de subiect? Ei bine, în atari condiții, mai este un asemenea referendum, pe un asemenea subiect, un mandat obligatoriu pentru politicieni?

Hai să presupunem altceva, că, de mîine, poporul zice că vrea micii să se vîndă cu doi lei, că transportul în comun să fie gratis, inclusiv cel feroviar și că Moldova să se unească cu România. Mamă ce referendum a ieșit! Trei de da, cu 90-95%. Ptiiii, ce și’a mai exprimat voința poporul! Democrație, frate!

Cum ar procesa tanti Marieta de la piață referendumul tovarășului Băsescu? Două camere sau una? Adică să fie doi să facă același lucru? Păi ea nu se descurcă singură cu roșiile? Dacă mai vine cineva să îi vîndă tot din roșiile ei, tre să’i plătească salariu. Ea se descurcă și singură. E mai ieftin. Gata, am rezolvat’o, o cameră ce atîta cheltuială. Mai departe, 300 de parlamentari… Păi câți sunt acuma? 588? Câți?!?! Gata! Mai puțini, mai ieftin, ce atîta cheltuială degeaba? Și’așa ăia taie frunză la câini… Gata, a rezolvat’o Marieta, mai sparge’o sămînță, și merge la vot.

Dar Flavius, blogărașul băsist, cum ar procesa el? Lăsînd la o parte cât extaz îi provoacă să’l audă pe băs vorbind, își trage Flavian ochelarii din părul cleios peste coșurile de pe începutul de chelie, și’i pune pe nas și purcede cu raționamentul. Flavian o arde intelectual, cu statul minimal, ca e dă dreapta, doar, așa că îi dă bine. 1 < 2, 300 < 588. Buun! E bine, e dă dreapta, să respectă. Bă-ses-cu! Gata, mergem la vot! Bă-sie-scu! (Flavius ăsta are și un pic de sînge di pi la Romașcani în el).

Problema este una cât se poate de simplă și prezentată într’o cheie cât se poate de manipulativă. România are o COVÎRȘITOARE majoritate de oameni săraci. Pe de cealaltă parte România, pînă și în categoriile de oameni ajunși din punct de vedere financiar, are o foarte mare majoritate de semidocți și sfertodocți, rezultate directe ale sistemului comunist de învățămînt, care reprezenta mai degrabă o unealtă de propagandă decât de iluminare și care, nici după revoluție nu a fost orientat spre deschiderea minților celor ce se instruiau sub el. Ca urmare acești fracțiodocți, nu numai că nu sunt capabili de raționamente complexe, dar nici măcar nu sunt conștienți de propriile limitări și lacune ei considerîndu’se nimic mai puțin decât doctor docent maximus în orice savarină, pardon, subiect…

Curba distribuției populației între venituri și educație ar trebui, în cazul ideal, să arate ca o distribuție normală (curba lui Gauss). În majoritatea țărilor din Europa de Vest, excepție făcând, poate, țările scandinave, această curbă are o creștere mai lentă în partea săracă și slab educată, avînd apexul undeva în dreapta apexului curbei lui Gauss, însemnînd o tendință ca odată cu acumularea de capital, un vest-european să fie mai educat. În România, însă, această distribuție seamănă mai degrabă cu doua jumătăți de curbe hiperbolice (gîndiți’vă la ecuația de gradul doi cu coeficientul a pozitiv) care se întîlnesc undeva la dreapta acestui punct de apex normal.

Este cel mai propice model de distribuție pentru ca o manipulare să prindă. Dovada stau atîtea cazuri de manipulare a minților românilor mai ceva ca David Copperfield, pe care le’am înghițit în cursul anilor. Numai din ultima vreme îmi vin în minte pixelul albastru și Năstase nu s’a împușcat, în ambele cazuri românii colectiv și voluntar s’au spălat singuri pe creier și au ales să’și spună: Elviro, ce vede ochii tăi, nu este adevărat… În aceste condiții, un referendum consultativ de genul celui propus de tovarăsul Băsescu este egal cu zero, și mai grav doar pervertește o unealtă a democrației.

Ce e diferit atunci între un astfel de referendum și cel pentru modificarea consituției, sau cel pentru demiterea președintelui? E simplu. În cele două cazuri de mai sus, e vorba de un proiect cu care vine parlamentul și pe care îl supune aprobării populației. Aceasta din urmă îl poate respinge sau adopta în funcție de propriile preferințe. Sigur că, păstrîndu’se curba descrisă mai sus, e foarte rar ca populația, în majoritatea sa, să nu iasă fraierită dintr’un asemenea proces, dar, într’un final, după prea multe țepe, se va ajunge la o confruntare între popor și clasa politică. Ăsta este unul din riscurile principale derivate dintr’o politică de menținere a populației în ignoranță, dar ăsta e un cu totul alt subiect. Referendumurile în cazurile descrise în acest paragraf rămîn o unealtă a democrației, manipularea fiind dusă în jurul lor, pe când în cazul referendumului propus de tovarășul Băsescu, referendumul însuși devine un instrument de manipulare ceea ce, din motive evidente, nu este ok.

Și acum, dacă tot m’am pretins un meta-filosof, să vă spun și cum aș analiza eu referendumul ăsta în bună credință. Primul subiect: unicameralism versus bicameralism. Părerea mea, pentru că asta este tot ceea ce pot să ofer, este că bicameralismul este mai bun. De ce cred eu asta? Pentru că, la ora actuala dintre țările Europei dezvoltate, doar Belarusul și Franța au parlament unicameral, în toate celelalte țări preferîndu’se bicameralismul, din varii motive locale. Belarusul unde și’au ales președinte pe viață, nu e chiar un exemplu de urmat, iar Franța… De unde să încep? Pe lîngă faptul că Franța este de departe cel mai socialist stat din UE, taxîndu’și bogații pînă renunță efectiv la rezidență, pe lîngă faptul că va fi primul stat din UE care va da faliment nereușind niciodată să’și balanseze sistemul de asigurări sociale, Franța este direct responsabilă pentru revoluția bolșevică din 1917, ale cărei efecte încă și astăzi afectează lumea și mai este, cel puțin în mare parte, responsabilă pentru războiul din Vietnam și căderea Vietnamului în sfera comunistă. Și, ca o notă mai personală, Franța a fost prima țară care a susținut regimul comunist de la București, încă din 1948, când a refuzat să’l primească în țară pe regele român aflat în exil. Dacă Franța merge la stînga, eu sunt de părere s’o luăm cu toții la dreapta și viceversa. Pe lîngă asta, mai am argumentul tradiției. România modernă, începînd cu Al. Ioan Cuza, a fost bicamerală. A încetat bicameralismul odată cu comuniștii în 1948. Orice măsuri luate de comuniști în 1948 în România, merită doar condamnare, în nici un caz repetare. Ceea ce ne aduce la un vechi proverb românesc „măsoară de două ori și taie odată”. Atunci, sigur, de ce nu trei camere? De ce nu patru? Exemple de tricameralism și tetracameralism se găsesc pe wikipedia, și nu sunt nici dese, nici de bun augur. Așa că două… Sunt de părere că două.

Al doilea punct, ăla cu 300 e o aberație. 300 că’i mai ieftin, nu poate constitui motivul pentru schimbarea organizării statale. Așa, pe sistemul că’i mai ieftin, 200 e mai bun, ba chiar, reducând la absurd, 1 e cel mai bun. Punem un despot absolutist în loc de parlament să se ocupe de legislație, și ieșim cel mai ieftin posibil. Nu e bine, domnu’ chestor… Nu e bine… Dar hai că 300 era pe sistem unicameral, să zicem 380, cei 300 pentru deputații lui Băsescu și încă 80 de senatori pentru bicameralismul meu. 380, însă, tot nu’i bine. 380 e la fel de prost ca 300, e la fel de prost ca 460, e la fel de prost ca 471, e la fel de prost chiar ca 588. De ce? Pentru că e o formulă matematică, în care au intrat niște date și care a scuipat un rezultat, nu este ceva rezultat din realitatea românească ci ceva abstract. Cineva a zis, un deputat la 70.000 de oameni, și un senator la 126.000, țac-pac a făcut calculele și trosc i’a ieșit un număr de parlamentari.

Personal, cred că rolul parlamentului este prost înțeles; el este privit ca organ legiuitor și atît. După Codul lui Hammurabi, nevoie foarte mare de legiure n’a prea fost. Sigur odată cu sofisticarea statului, au apărut nevoi de reglementare a funcționării instituțiilor nou create, dar odată ce valul reformator trece, necesitatea parlamentului de a fi legiuitor scade. Oamenii trebuie să înceteze în a mai privi parlamentul ca pe o fabrică de legi (și parlamentul ar face bine să nu se mai comporte ca atare) și ar trebui să perceapă parlamentul în funcția pe care acesta ar trebui s’o îndeplinească într’un stat modern și evoluat. Să propună amendamente la bugetul guvernului în funcție de nevoile locale ale constituenților fiecărui colegiu electoral, să aprobe bugetul și să urmărească (controleze) respectarea sa de către executiv. Parlamentul este singurul organ abilitat să tragă la răspundere executivul. Mai mult, parlamentul este singurul organ abilitat să tragă la răspundere serviciile secrete. Pe vremea regatului, parlamentul era singurul organ abilitat să traseze direcții de politică externă.

De fiecare dată, însă, când vine vorba de parlament, noi ne poticnim în ura față de parlamentari. Aceștia sunt leneși, dezinteresați, corupți, chiulangii, inculți și câte altele asemenea. Ei bine, cum am vrea să fie ei înșiși, când președintele le subminează autoritatea și le ia din prerogative, când guvernul, fie el și de aceeași coloratură politică îi uzurpă prin ordonanțe peste ordonanțe, când consilierii prezidențiali au dreptul de a introduce proiecte de lege, când parlamentarii înșiși au devenit simple mașini de vot cu comandă de la liderul grupului, când parlamentul, așa cum este el constituit nu răspunde nevoilor României. Bucureștiul, de exemplu, este reprezentat de 52 de parlamentari astăzi. Dacă îi adăugăm și pe cei șapte parlamentari de Ilfov avem deja peste 10% din totalul parlamentului. Dacă i’am număra și pe Gigi Becali și pe Dan Voiculescu, procentul ar fi și mai mare. Prin contrast, tot județul Tulcea e reprezentat doar de nouă parlamentari. Dacă mîine, prin absurd, bucureștenii ar hotarî să facă hoteluri în deltă, cei din Tulcea ar fi în urmă cu 50 de voturi din start. Ne plîngem pe unde apucăm de falimentul sistemului centralizat și facem prozelitism cât cuprinde pentru descentralizare, dar organul reprezentativ al țării, așa dat de formule matematice cum este, e și el infectat de aceeași centralizare. Uite, poate că acum, odată cu regionalizarea (fie ea cu menținerea regiunilor istorice sau fără – alt subiect!) ar fi cazul unei analize a modului de constituire al parlamentului.

Dar aici intervine și ultimul punct pe care vreau să’l pun în discuție, eu nu sunt nici politician, nici expert în drept constituțional, nici analist politic. Am o părere și atît. O părere, poate, mai informată decât tanti Marieta, sau decât bloggerul Flavius, dar, în final, rămîne doar o părere neavizată. Și atunci? Cine ar trebui să dezbată toate astea? Din pacate, primul nume care îmi vine în cap este cel al doctorului în drept constituțional Emil Boc, același doctor al cărui guvern a avut cele mai multe ordonanțe de urgență respinse pentru neconstituționalitate, același doctor de pe urma guvernului căruia România a fost obligată la niște plăți serioase de daune de către CEDO. Atunci cine? Cristian Pârvulescu, cumva? Mai bine nu. Ponta, Antonescu, Băsescu, Luzăroiu, Hrebenciuc, Macovei, Gîdea, Badea, Ciutacu? Sunt toți fix egali cu zero ca relevanță.

Asta e, atunci, poate ne asumăm faptul că ar fi bine ca nu politicienii să definească regulile jocului, poate ar fi bine să importăm câțiva specialiști adevărați de prin scandinavia sau de la muma democrației SUA, dar specialiști pe bune, nu politicieni sau mai știu eu ce diletantiști și să le dăm cheile în mînă și să le punem o căruță de bani în cont și să le spunem: „uite, asta e România, astea sunt realitățile ei, desenează’mi un sistem legislativ și unul de guvernămînt, și ce’o ieși, aia e”. Sau, ne luăm un stat drept model (eu prefer Belgia, Olanda, Suedia, Danemarca sau Norvegia) și tragem la xerox tot ce se poate trage inclusiv sistem judiciar, și aia e.

Deci, 300 că’i mai ieftin, nu! Câți? Habar n’am. Depinde de ce vrem de la ei. Dar cel mai important, e să folosim și ce avem în tărtăcuță, și să ne apropiem cât mai mult posibil de curba aia a lui Gauss.

Anunțuri
Categorii:Politice Etichete:,
  1. Iunie 19, 2013 la 10:35 am

    Dupa parerea mea, asa-numitele referendumuri consultative („vreti 300 de parlamentari ?”) nu servesc la nimic. Functia principal corpului electoral intr-un stat democratic este de a amenda greselile reprezentantilor sai, de a le retrage increderea atunci cand abuzeaza. Cea mai mare manipulare este propaganda impotriva „votului negativ” – vezi doamne, ar fi visceral, primitiv, neinformat. De fapt, votul negativ e esenta democratiilor reprezentative.
    Referendumul ar trebui initiat intotdeauna de catre reprezentantii poporului, cu majoritate calificata, sau de popor insusi, la propunerea unei minoritati semnificative (5% din corpul electoral), strict pe chestiuni constitutionale. Prerogativa presedintelui de a convoca referendum cand vrea este exorbitanta.

  1. Decembrie 5, 2016 la 9:42 am

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: