Archive for mai 2013

Becali In Chains / Becali în zeghe – bilingv (EN/RO)

Varianta în română mai jos.


Romanian business man George „Gigi” Becali, owner of the European renowned football club Steaua Bucharest, current champions of Romanian football, was found guilty by the highest court in Romania, on May 20th and subsequently sentenced to 3 years imprisonment. This, theoretically shouldn’t raise any eyebrows except maybe if we take a closer look. Let’s!

The case brought before trial was a case of fraud in which the state was ascertained to have been prejudiced by some 900,000 $. That’s not astronomical, but it isn’t exactly peanuts either. This alleged fraud happened when Becali twice exchanged plots of land roughly equal in size with the Ministry of Defense some years ago. The prejudice was calculated on the difference between the real estate values of those plots of land. Now here’s where the wheels come off: the charge against the minister was abuse of power and against Becali it was accessory to abuse of power. What does this mean legally? It means that they didn’t have any evidence to prove corruption so they didn’t even go for it. Then, the next question springs to mind. Why was this case trialled by the DNA (National Task Force Against Corruption)? Ok, let’s pretend for a second that the answer to that isn’t important, even though the DNA has been involved in all kinds of weird activities that sometimes seem to have nothing in common with its name, and let’s just look at the facts. We have a private citizen that entered into a real-estate transaction with the state, for all we know and since it wasn’t proven otherwise (no conspiracy charges were made or validated, no corruption charges either) he may have acted in good faith. Years later, almost 14 years later, he finds himself convicted of a crime that was, in fact, if at all, perpetrated by the representative of the state as a mastermind, even though there haven’t been proven any ill gotten gains of the minister. Basically we have a minister that cost the state a bunch of money and a business man that made a bunch of money and for that, they both go to jail.

Listen, I wasn’t born yesterday, I know that what I described above couldn’t have possibly happened like that, I know that it’s always the party that makes money off the deal that is the initiator, and for sure that the minister got a sweet payoff in return. Fuck it! That’s how corruption works. But the fact remains that the actual corruption was unprovable and as such we’re stuck with that official version from above that’s full of logical flaws. And it only gets better. The Highest Court overturned another court’s decision where everyone had been acquitted by unanimous decision (3 judges) and adding insult to injury this decision was not unanimous (5 judges, 2 in favor of acquittal). Furthermore, I admit I’m a novice, but I don’t think that a ruling made by a judge (juries are different) should be appealed without introducing some new evidence, it just undermines the authority of the judges, not to mention that, in this case, five judges of equal rank and stature found the lot innocent while only three found them guilty, yet they wound up in jail. The whole system is absurd and skewed towards getting convictions. Of course the state will appeal any decision that goes against it, hell that’s what prosecutors are paid to do and that’s how come we end up with a backlog of cases a year long and every case that doesn’t get a conviction on a lower level ends up before the Highest Court eventually…

But coming back to Becali and his imprisonment, I’d call this the third strike against the Supreme Court, first being last year where they convicted Adrian Nastase, former prime minister, to jail even though they specified in the sentencing notes that direct proof of his guilt hadn’t been offered, the second (ranked by importance) was a few years ago when they attributed a royal title and claim to inheritance to an illegitimate child of a former Romanian King despite the fact that there are documents signed by the king where he accepts to be disinherited and stripped of all royal titles for himself and his descendants of said marriage, the court deciding that family law takes precedence over royal decrees (!?!?!?!?!? immensely idiotic but at least nobody got sent to prison) and now this one. Why is Becali in jail though? Considering he’s worth a shitload more than 900,000$, considering the state already confiscated from him a bunch of money he surely could afford to reimburse the state for the prejudice created. Well, here’s the kicker! Becali had already been sentenced with 2 years, suspended in a very strange case a while ago where he was charged with kidnapping so the court compounded the time from this sentence with that one.

That case back then was strange, very strange. Turns out some thieves stole Becali’s car (he very famously drove a Bentley at the time). Not being exactly a prude, the man put some feelers out and retrieved his car with some help from private security within hours. He then had a meeting, bodyguards included, with the thieves in an empty restaurant near his house. The thieves weren’t beaten, there have been no assault charges at least, and were released after this informal chat. Later, in a very Kafkian trial, these thieves became witnesses for the prosecution in the kidnapping trial. As to this day, the thieves were never trialled for auto theft.

Now here’s where things get real weird. On May 19th, Becali tried to fly his private jet to Israel for a business trip or so he claimed. Pending deliberation of the Supreme Court there is no restriction on free travel so technically he had the right to go. However the Romanian Information Service – SRI (sort of like the NSA only derived from the former political police of the communists, mixed in with a dash of spy) stopped him from getting on the plane citing some other DNA ongoing investigation based on which his right to free travel could be restricted. Strange though that this new investigation appeared on the eve of his sentencing (deliberations were made only the next day so there was no discernible certainty that he would be convicted, even though I predicted it would happen privately) and also that the same SRI who managed to lose the accused terrorist Omar Hayssam, thought to be involved in the case of the kidnapped romanian journalists in Iraq back in 2006, this time were monitoring a Deputy in the Romanian Parliament, whom, up until last year, was a member of the European Parliament. It also doesn’t help the presumed legality of the SRI when, back while the car theft case was going on, images were leaked to the media from the meeting in that restaurant. It also doesn’t help the image of the SRI that there has been no parliamentary oversight of this institution since 2009 and that the inquest commission formed to deal specifically with the matter of some illegal wire taps on a European Human Rights Court judge has been buried in bureaucracy to the point where Becali’s former party colleagues (Becali has been of self-imposed suspension from the National Liberal Party since being accused in another matter at the end of 2012 or early in 2013) chose to resign from it and vent their feelings in public over the matter. It further discredits the SRI the common practice of leaking to the media recordings from meetings of political figures, usually opposed to President Basescu. For the past year the National Liberal Party’s meetings seem to have been a favorite target for these mysterious and never tracked down media leaks.

A possible third strike corroborating this incident was the statement made by European Parliament member Monica Macovei on May 22nd regarding the presumed intent of Ponta (current prime minister and president of the Social Democrat Party) and Antonescu (current President Of the Romanian Senate, second highest office in Romania, and president of the National Liberal Party) to get Becali out of jail somehow, and overpower the incumbent „independent” justice. Monica Macovei is a member of the Democrat Party and has time and time again been vocal from Brussels about the political scene in Romania, her support for President Basescu is fervent and has often borrowed from his political discourse as is the case in point about the independence of the judicial system.

The facts remain that a member of the Romanian Parliament was convicted by a „majority” of three judges with the help of procedure while five other judges of equal stature and members of the same court had pronounced him innocent. Also this imprisonment was largely aided by the involvement of the SRI who are no strangers to monitoring politicians in general and Becali in particular, though no legal warrants have yet been produced that would justify such surveillance. Also it seems rather conspicuous that the result of a Supreme Court deliberation was known the previous evening. In the end a very bizarre conviction remains and despite all the spin about the independence of justice that certain people are pushing, this court ruling has the taste of a political conviction and I fear that it may be perceived as a signal by some of what may happen to them should they fall out of line.


Omul de afaceri român Gheorghe „Gigi” Becali, patron al clubului de fotbal de renume european Steaua București, actualii campioni la fotbal ai României, a fost găsit vinovat de Înalta Curte De Casație și Justiție pe 20 Mai și condamnat la trei ani de închisoare. Această știre nu ar trebui să ne facă să ridicăm din sprîncene a mirare, decât poate dacă intrăm în detalii. Hai să intrăm, atunci!

Cazul în judecată a fost unul de fraudă în care statul a fost prejudiciat, conform evaluărilor, cu aproape 900.000$. Nu e o sumă astronomică, dar nu e nici mărunțiș. Această presupusă fraudă s’a întîmplat când Becali a făcut în două rînduri schimb de terenuri aproape egale ca mărime cu Ministerul Apărării, în urmă cu mai mulți ani. Prejudiciul a fost stabilit ca urmare a diferențelor valorilor imobiliare ale loturilor de pămînt. Și cam aici se întrerupe firul rațiunii: acuzele aduse ministrului au fost abuz de putere, iar lui Becali complicitate la abuzul de putere. Ce înseamnă asta din punct de vedere legal? Înseamnă că n’au avut destule dovezi ca să’i condamne pentru corupție așa că nici măcar nu i’au mai acuzat de asta. Următoarea întrebare aproape că vine de la sine. De ce a fost acest caz elaborat de DNA? Ok, hai să pretindem că răspunsul la această întrebare nu e așa de important, deși DNA-ul a fost implicat în tot felul de activități ciudate care câteodată par să nu aibă nici o legătură cu numele său. Hai să ne uităm strict la fapte. Avem un cetățean privat care a intrat într’o tranzacție imobiliară cu statul, din câte știm și pentru că nu s’a demonstrat altceva (nu au fost făcute sau validate acuze de conspirație sau de corupție către Becali) e posibil ca el să fi acționat cu bună credință. Ani mai tîrziu, aproape 14 ani, acest cetățean este condamnat de o crimă care, dacă a existat, a fost comisă de reprezentantul statului, ca urmare a planului acestuia din urmă, deși nu s’a demonstrat obținerea de avantaje financiare pentru ministru (altfel l’ar fi prins cu corupția). Pe scurt avem un ministru care a costat statul niște bani și un om de afaceri care a făcut niște bani, și pentru asta, amîndoi se duc la mititica.

Ok, nu m’am născut ieri. Știu că ceea ce am descris mai sus e imposibil sa se fi întîmplat așa. Știu că întotdeauna partea care iese cea mai câștigată este cea cu planul și cu siguranță că ministrul a luat o mită barosană pentru ceea ce a făcut. La dracu, așa funcționează corupția! Dar, în fapt, rămîne o coprupție de nedovedit și, ca atare, rămînem cu versiunea de mai sus plină de lipsurile sale de logică. Iar de aici situația doar se îmbunătătește. ICCJ a întors practic decizia unanimă (3 judecători) a unui alt tribunal, în vreme ce propria’i decizie a luat’o prin majoritate (trei la doi). Mai mult, deși admit că nu am nici o experiență în domeniu, mie nu mi se pare că o decizie luată de un judecător (la curtea de juri stau altfel lucrurile) ar trebui să poată fi supusă recursului fără a fi adăugate ceva dovezi noi. Mi se pare că înjosește judecătorii să nu mai spun că se pot ajunge la situații de cazul ăsta unde cinci judecători au achitat și doar trei i’au condamnat și totuși îi bagă la pușcărie. Tot sistemul mi se pare absurd și înclinat către condamnări. Bineînțeles că statul va face recurs la orice decizie împotrivă’i, la naiba, de asta sunt plătiți procurorii, ca să obțină condamnări, și așa ajungem cu un tribunal cu termene de ani de zile, și așa ajungem cu orice caz în care nu se obține o condamnare pînă la ICCJ…

Dar întorcîndu’ne la cazul lui Becali, eu aș numi asta a treia mare greșeală comisă de ICCJ, prima fiind făcută anul trecut la condamnara lui Adrian Năstase cu executare deși în motivarea sentinței s’a trecut că vina nu a fost probată direct. A doua (după importanță) fiind în urmă cu câțiva ani când i’au atribuit titlul de prinț lui Paul Lambrino, nepotul lui Carol al doilea deși există documente semnate de Carol prin care renunță atît la drepturile regale dinastice cât și la posesiunile sale pentru el și moștenitorii lui din acel mariaj cu Zizi Lambrino, ICCJ găsind că dreptul familial stabilind succesiunea ia precedență față de decretele Casei Regale (?!?!?!?!?! o emormitate mai mare nici că se putea, dar măcar nu au băgat pe nimeni la pușcărie), iar acum cazul acesta. De ce e Becali la închisoare? Luînd în cosiderare faptul că are active mai mari decât suma datorată și că statul deja i’a confiscat niște bani lui Becali în alt caz, cu siguranță și’ar permite să plătească suma. Ei bine, aici abia devine interesant. Becali mai avea o condamnare cu suspendare de doi ani dintr’un caz foarte ciudat de ceva vreme în urmă în care a fst acuzat de privare de libertate, astfel că ICCJ a amestecat sentințele.

Acel caz a fost ciudat, extrem de ciudat. Niște hoți i’au furat mașina lui Becali (conducea destul de faimos un Bentley la vremea aceea). Nefiind o mironosiță, Becali și’a activat legăturile cu lumea interlopă și, împreună cu o firmă particulară de securitate, și’a recuperat mașina în câteva ore. Mai apoi a avut o întîlnire, bodyguarzi incluși, cu hoții într’un restaurant gol de lîngă casa lui. Hoții nu au fost bătuți, nu s’au depus plîngeri, cel puțin, și au fost eliberați după această discuție. Mai apoi, într’un proces extrem de kafkian, hoții au devenit martorii principali ai procuraturii pentru cazul împotriva lui Becali. Nici pînă astăzi hoții nu au fost acuzați de furt auto…

Ei și acum lucrurile se complică și mai tare. Pe 19 Mai, Becali a încercat să zboare cu avionul particular până în Israel în scop de afaceri, sau cel puțin așa a declarat. În timpul deliberării de la ICCJ, Becali nu avea restricții de deplasare, deci avea tot dreptul să se ducă. Totuși SRI-ul l’a oprit citînd o altă anchetă DNA încă în desfășurare care i’ar fi interzis ieșirea din țară. Ciudat cum aceasta nouă investigație a apărut în ajunul sentinței ICCJ (deliberările s’au petrecut a doua zi, deci nu se știa că Becali va fi condamnat, deși, în particular, am prezis’o) și de asemenea cum același SRI care a reușit să’l piardă pe Omar Hayssam acuzat de terorism și de implicare în cazul jurnaliștilor răpiți în Irak în 2006, de data aceasta monitoriza un deputat din Parlamentul României care, pînă anul trecut, era membru al Parlamentului European. De asemenea nu ajută imaginea de legalitate a SRI-ului când, în timpul cazului cu mașina, imagini din restaurantul în care s’a desfășurat discuția au ajuns în presă. De asemenea nu ajută SRI-ul la imagine faptul că nu a mai avut parte de supraveghere parlamentară încă din 2009 și că o comisie de anchetă formată special pentru a investiga interceptările ilegale în cazul unui judecător la CEDO a fost îngropată de birocrație pînă la un punct în care foștii colegi de partid ai lui Becali (el fiind autosuspendat din PNL, de când a fost acuzat într’o altă cauză la sfîrșitul lui 2012 sau la începutul lui 2013) au ales să se retragă din comisie și să’și facă poziția cunoscută public. De asemenea mi se pare că SRI-ul este discreditat și mai tare de faptul devenit deja obicei să ajungă în media înregistrări de la întîlniri ale persoanelor politice opuse președintelui. Pe parcursul anului trecut, ședințele PNL-ului par să fi fost ținta preferată ale acestor misterioase dar niciodată explicate dezvăluiri media.

O posibilă a treia întimplare care coroborează o imagine neortodoxă a situației a fost declarația făcută de Monica Macovei pe 22 Mai vizavi de intențiile „lui Ponta și Antonescu” de a’l scoate pe Becali din pușcărie cumva și de a subjuga justiția care doar ce dă semne de „independență”. Monica Macovei este un membru PD care a fost des foarte vocală de la Bruxelles vizavi de evenimentele scenei politice din România, suportul ei vizavi de președinte fiind foarte înfocat, de altfel ea împrumutînd teme din discursul politic al acestuia, așa cum e și cazul de față cu independența justiției.

Faptele rămîn că un membru al parlamentului a fost condamnat de o „majoritate” de trei judecători ajutați de procedură, pe când alți cinci judecători egali ca statut s’au pronunțat în favoarea achitarii. De asemenea încarcerarea sa fost ajutată în ma măsură de implicarea SRI-ului care nu s’a delimitat de filajul unor politicieni și al lui Becali în particular, deși nu au fost făcute publice nici un fel de mandate care să justifice asemenea proceduri de urmărire. De asemenea pare puțin suspect faptul că un verdict al ICCJ părea cunoscut cu o seară înainte de intîlnirea pentru deliberare. În final, rămînem cu o condamnare foarte bizară și lăsînd la o parte toată propaganda unora vizavi de independența justiției, acest verdict are un puternic iz de condamnare politică și mă tem că ar putea fi perceput ca un semnal despre ce ți se poate întîmpla dacă aungi în dezacord cu „puterea de sus”.

Rezident Ex – Alpha (review)

Joi a ajuns, în fine, și la mine o copie a CD-ului lansat de Rezident Ex la începutul lunii Mai. După ce am căutat prin magazine și am împuns netul de la un capăt la altul am găsit albumul disponibil la L’am comandat, și joi mi l’au adus acasă. Foarte interesant acest mic magazinaș online care oferă livrare gratuită în București, sper să colaborez cu ei și în viitor pentru că par oameni serioși, iar eu cred că merită să li se acorde o șansă.

Am despachetat CD-ul, reprimîndu’mi o grimasă la vederea ambalajului de carton de pe fața A (deh, e totuși doar 39 de lei) și l’am introdus în calculator să’l copiez în iTunes. O supriză plăcută la inserare a fost că CD-ul probabil are metadate pe el astfel încât nu a trebuit eu să mai completez nimic, am trimis totuși datele colectate la Gracenote, poate, cine știe, nu toate CD-urile ies la fel de pe banda de producție. Genul cu care se recomandă este rock, dar cred că mai degrabă Hard Rock ar fi un apelativ mai corect.


Albumul conține doar nouă piese, toate făcând parte din setlistul cu care au concertat Rezident Ex anul trecut. Absente pe album, față de acel setlist, Pompierul Atomic și Soldatul Căzut, precum și orice cântec în engleză. Personal sper ca decizia să fi fost pentru păstrarea lor pentru al doilea album, deoarece unul dintre cântecele care mi’au plăcut nespus în concert a fost Metamorphosis care parcă e făcut pentru vocea lui Kempes.

Revenind însă la cele nouă cântece oferite de acest album, trebuie să spun că și’au făcut imediat loc la mine în playlist, în clipa de față aflîndu’se într’un puternic heavy rotation. Șapte din aceste piese mi se par foarte bune, pe când cele două codașe sunt cel puțin bune. În total un procentaj de 78% pentru un așa zis album de debut aflat în pregătire (cred că nu exagerez) de mai bine de douăzeci de ani. Deși unele dintre cântece au fost compuse în ani care începeau cu 1980 este de’a dreptul remarcabil cât de proaspete și de actuale au rămas atît în sunet cât și în versuri.

Buletin de știri – deschiderea albumului este făcută pe un riff ce te trimite imediat la Tony Iommi ca stil. Cântecul este extrem de bine echilibrat iar versurile curg natural, subiectul lor ramînînd mereu actual. Primul moment de exaltare oferit de album vine la soloul de chitară care se integrează perfect în cursul cântecului. De multe ori am criticat pe chitariștii rock români că își creează solourile cu jumătăți de măsură, e de ajuns să te uiți la orice solo marca Valter Popa din ultimii 15 ani care începe întotdeauna cu aplomb, doar că se pierde înainte de a’și livra mesajul. Ei bine, soloul din acest cântec, probabil marca Matthias Lange, livrează pur și simplu pe fiecare notă. Cântecul ajunge în mod natural la final pe măsură ce își epuizează energia. O deschidere de album excelentă, se anunță lucruri bune!

Camera viselor – al doilea cântec este un pas înapoi, fiind unul din cele două cântece care m’au împiedicat să notez albumul cu 100%. Versurile îmi par a fi problema aici. Cel puțin eu le găsesc un pic cam prea alegorice pentru tipul de muzică abordat. Plus că ciuperca nucleară la care se face referire este mai degrabă o temă a războiului rece, astăzi pierzîndu’si din semnificație.

Închis, caz de boală – singurul cântec la care versurile nu sunt scrise de Tavi Iepan și se simte diferența de stil liric. Însă din punct de vedere al stilului Rezident Ex, cântecul funcționează la capacitate cilindrică maximă fiind demn de inclus în orice emisiune rock. Personal, am avut senzația că disting o similitudine între unul din riffurile folosite aici și cel de la Yes – Owner Of A Lonely Heart, dar chiar și la a treia ascultare nu este de ajuns ca să strice imaginea cântecului.

Catedrala sufletului – intrăm în cântecele deja cunoscute, ele fiind oferite de Rezident Ex pe YouTube gratis încă de anul trecut. Catedrala sufletului este un cântec superb, intrumentația completând vocalul lui Kempes pentru un efect de „piele de găină”. Versurile sunt ușor de ținut minte, ușor de relaționat cu ele, probabil este cântecul ce va deveni imnul Rezident Ex. Iar armoniile vocale făcute de Kempes în închiderea piesei amintesc de ce Kempes este cea mai bună voce rock din România.

Povestiri din gară – din nou un cântec făcut public pe YouTube. Am impresia totuși că, atît acesta cît și precedentul, cât și următorul au trecut cel puțin printr’un proces de masterizare față de varianta de pe YouTube. Cântecul acesta, poate cel mai bun de pe album, este motivul pentru care soarta a conspirat și ni i’a dat în dar nouă, tuturor, pe Rezident Ex. Așa trebuie să sune Povestiri din gară, rock la maxim, versuri încă neașteptat de actuale, un solo de chitară pur și simplu amețitor… Am sorbit cu timpanele fiecare secundă de sunet a acestui cântec, în această variantă infinit mai bună decât înregistrarea existentă precedent efectuată în studiourile Electrecord și care, pînă la Rezident Ex era singura variantă ce ne era disponibilă. Dacă ar fi să le compar, cred că cea mai de efect analogie ar fi dacă am pune lotul unei echipe de baschet din campionatul intern (oricare, Dinamo, Asesoft, Rapid, nu contează) lîngă lotul unei echipe din NBA. Numai și pentru acest cântec, și ar fi meritat albumul, dar atunci când acest cântec este doar una din bijuteriile muzicale ce se găsesc pe el, parcă pretul de 39 de lei devine prea mic.

Iarna – ultimul dintre cântecele preview, debutează cu zurgălăi dar devine repede un cântec rock în toată regula. Versurile mă duc cu gândul la revoluția din 1989 dar se potrivesc destul de bine și în contextul mișcărilor de stradă din Februarie 2012. Nu știu dacă e tragic că asemenea cântece sunt încă actuale la mai bine de douăzeci de ani de la Decembrie 1989, sau e bine pentru că altfel le’am fi uitat sau le’am fi desconsiderat.

Oglinda – un cântec mult mai domol, care live mi’a ridicat părul de pe ceafă grație vocalului lui Kempes. În varianta de album, instrumentația este mult mai predominantă, fapt ce mai fură din magia de a’l auzi pe Kempes aproape a capella, dar cântecul rămîne unul impresionant, iar refrenul aproape obsesiv are capacitatea să rămînă în mintea ascultătorului o zi întreagă.

Fotografia – un cântec ritmat cu o temă destul de comună pentru muzica blues/rock. Versurile conțin un pic cam prea multe inversiuni topice pentru gustul meu acesta fiind cel de’al doilea cântec de pe album care i’a tras nota finală în jos. Cântecul este totuși unul destul de solid, deși îmi amintește un pic de Ochii din sertar, iar pe final își spală destule din păcatele imaginate de mine când intră într’un crescendo amețitor de tobe ducând într’un final abrupt.

Brigadierii – daaaaaaaaaaaaaa!!!! Un cântec atât de bun încât aproape că îmi dau lacrimile de fiecare dată când îl ascult. Chitările sunt pur și simplu magice, riffuri și solouri îmbinându’se perfect și, un lucru ce mi se pare extrem de greu de atins, la volumul perfect pentru fiecare din ele în cursul cântecului. Kempes este pur și simplu în formă maximă pe dubla folosită la acest cântec și de fiecare dată când îl aud parcă îi simt zâmbetul în voce. Un zâmbet pe care m’am bucurat atât de mult să’l văd la Arenele Romane, sincer și nestingherit de nimeni. În finalul melodiei avem parte de o mică porțiune a capella cu Kempes și vocalul de fundal menit să amintească de practica din concerte în care acest cântec implică participarea pulicului.

Una peste alta albumul este excepțional. Un produs de o calitate rar atinsă de muzica românească. Dacă ar fi să îi găsesc o critică, aceasta ar fi că e prea scurt. Nouă cântece după douăzeci de ani (10 de absență a lui Kempes) sunt parcă prea puțin față de setea de muzică resimțită. Sunt sigur însă că aceasta se datorează faptului că avem de’a face cu niște oameni pe care îi caracterizează perfecționismul – cântecele alese pentru album stau mărturie. Tot ceea ce pot să sper este ca Rezident Ex să scoată cât mai multe albume, cât mai des și mai ales să’și păstreze componența nealterată. Cumva, printr’o minune, în exil, acești muzicieni s’au găsit și ceea ce au realizat este aproape magic și ar fi păcat să nu dureze.

În incheiere vă las cu o poză de pe bookletul albumului în care, am fost surprins să mă regăsesc.



P.S.: La mulți ani, Bayar!

P.P.S: Sursa imaginilor este

Data de expirare a Republicii

Am susținut dintotdeauna că instituția republicană în România reprezintă o invenție comunistă, dar, pentru scopul articolului de astăzi am să mă prefac că uit acest lucru și am să privesc Republica România ca pe o voință populară (că tot vă deteră sondajele 60% republicani). În majoritatea republicilor, funcția cea mai înaltă în stat o deține președintele ales prin vot direct. Evident fac referire aici la republicile prezidențiale.

Traseul vieții de politician în asemenea sisteme îl reprezintă o ascensiune continuă, punctată de stagnări temporare caracterizate de treptele ciclului electoral sau de treptele de învățare ale politicianului. Să vedem un astfel de caz din cea mai faimoasă republică și democrație din lume, Statele Unite (știu, este discutabil să numești Statele Unite o republică, ele fiind, în fapt, o uniune federală de state, doar că modul de organizare al acestei uniuni federale este aproape identic cu cel republican iar notorietatea mediului politic american este perfectă pentru ilustrarea ideii). Astfel un politician își poate începe cariera în consiliul local, după care, poate opta pentru o primărie. Mulți se vor opri la acest nivel, dar cei care continuă pot ajunge în adunarea statală sau chiar pot accede la funcția de guvernator. Pentru unii, această treaptă de guvernator poate fi de ajuns. Pentru alții este cea mai înaltă funcție executivă la care pot accede, cum ar fi cazul lui Arnold Schwarzengger (știu că am amestecat funcții executive cu funcții legislative mai sus, dar asta este natura politicii). Alții însă ajung mai sus de atît făcând parte din congresul american, fie senat fie camera reprezentanților, aproape constant ascensiunea lor înregistrîndu’se în cadrul aceleiași unități statale, să spunem Arizona, de exemplu. Aceste ultime trei funcții (guvernator, senator sau membru al camerei reprezentanților) pot propulsa un candidat în cea mai importantă funcție din sistemul statal american, aceea de președinte (sigur tot de aici poți ajunge și secretar de stat, și vicepreședinte, dar noi presupunem că țintim vîrful piramidei). Odată ajuns președinte, politicianul are un mandat de patru ani să’și implementeze programele, după care mai poate candida pentru realegere (încă patru ani) sau poate alege să își încheie mandatul. În orice caz, cei maxim opt ani pe care îi poate petrece politicianul în cea mai înaltă funcție din stat reprezintă fundamentul înființării republicii moderne care alege să se diferențieze de monarhiile dinastice prin asigurarea accesului la putere doar pe un termen limitat și bine definit. Partidele, ideologiile nu au limită de expirare, dar persoanele în sine, imperfecte prin natura lor umană, nu au voie să se împămîntenească la putere, cel puțin nu la nivelul cel mai înalt.

Astea sunt regulile jocului republican, fie că sunt eu de acord cu ele, fie că nu. Urmînd aceste reguli de joc, putem extrapola că orice abatere de la traseul ascendent al politicienilor, orice urmă de întoarcere mai ales de la cel mai înalt nivel reprezintă o violare a spiritului în care s’a înființat republica. Acest lucru a putut fi observat în istorie. La nivelul Statelor Unite, președintele în exercițiu și’a cerut doar realegerea (o singură excepție există și va fi tratată mai jos), dacă cumva nu a fost validat de populație el nu s’a mai întors nici în parlament, nici în vreo funcție a executivului, și nici înapoi în cursa pentru președinție de peste încă patru ani. Regula nescrisă și spiritul ei au fost înțelese în jurul lumii în mai toate republicile cu tradiție de pe glob. Cel mai clar cred că putem ilustra această regulă printr’un contraexemplu grăitor: Rusia.


Este demult abandonată orice simulare de democrație. Actualul președinte este fostul premier, fost președinte pentru două mandate înainte de asta, iar actualul premier este fostul președinte. Vladimir Putin, devenit președinte interimar în 1999, câștigînd două mandate la urne, apoi asigurîndu’și o revizuire a constituției, va stăpîni Rusia cel puțin pînă în 2018.


Bill Clinton este poate cel mai grăitor exemplu de normalitate din tabăra cealaltă. Un om al cărui capital de imagine a fost foarte departe de a fi epuizat în 2000, de altfel în baza acestui capital, era să se aleagă Al Gore președinte, a înțeles regulile jocului și s’a retras acceptînd chiar să lase unele proiecte neterminate, între care și obținerea păcii între Palestina și Israel, față de care s’a apropiat poate mai mult decît orice echipă de mediatori înaintea sa și după el. Bill Clinton nu a revenit în prim planul vieții politice din SUA nici măcar în primul mandat al lui Obama, atunci când mai bine de trei sferturi din echipa de la Casa Albă era recoltată din fosta administrație Clinton. Și poate pentru felul în care a înțeles să se comporte ca politician, sunt dispus să trec peste scandalurile care i’au marcat cariera și să’l consider unul dintre cei mai importanți jucători de partea binelui din secolul trecut.

Revenind pe plaiuri dîmbovițene, aplicând aceleași criterii de funcționare în viața politică a republicii, pot constata că deși mă încăpățînez să consider doar perioada post 1989, hai și mai bine doar perioada de cînd avem o constituție, deci din 1991, republica a expirat în 1996 cînd Ion Iliescu, fost președinte, pierde cursa pentru realegere dar ajunge senator.


Ok, hai să zicem că nu judecăm alegerea acestuia în parlament, mai ales că legea permite acest lucru, că se vota pe liste la vremea respectivă, etc. Dar cu siguranță republica a expirat atunci când, în 2000 Ion Iliescu a candidat din nou și mai mult, a obținut un nou mandat. Și toate semnele tind să arate că odată cu dejectarea gunoiului numit Băsescu de la Cotroceni în 2014 acesta va continua să rămână implicat activ în viața politică.

20130514-001545.jpg 20130514-001710.jpg 20130514-002329.jpg

Gerald Ford și Jimmy Carter sunt două din cele mai grăitoare exemple vizavi de modul cum ar trebui jucat jocul acesta al democrației republicane. De altfel, mergînd în istoria Statelor Unite, vom observa că singurul președinte ales în două mandate neconsecutive a fost Grover Cleveland în 1884 și în 1892 cu mențiunea însă că a candidat pentru realegere în 1888, a câștigat votul popular dar în mijlocul unui mare scandal de fraudă a pierdut votul în colegiul electorilor, deci cel puțin la nivel teoretic, a treia sa candidatură este justificabilă.

Motivele pentru care singura opțiune ar trebui să fie retragerea atunci când realegerea este pierdută sunt cât se poate de evidente în cheia bunului simț, dar de dragul „lentilei” am să le aștern pe larg. La finalul unui mandat de patru ani se presupune că președintele a avut toate pîrghiile puterii în mînă, sau cel puțin pe cele informaționale, și că cei patru ani de serviciu stau ca mărturie pentru următorii patru. Dacă, în aceste condiții el este respins de electorat, cum se poate ca această respingere să aibă o dată de expirare? Cum se poate ca un om sa vină, să facă o treabă de mîntuială vreme de 4 ani, să’l dai afară dar după încă 4 ani să’l angajezi din nou deși în acești ultimi 4 ani s’a ocupat doar cu frecatul mentei? După cum spuneam e evident dacă privim lucrurile în cheia bunului simț. Dacă vă limitați doar la abordarea constituțională, vă rog să priviți spre ruși. Acolo Putin e președinte constituțional. În lumea civilizată contează și bunul simț.

E ironic că singurul președinte român care a respectat regulile jocului republican a fost un monarhist.



Motivul 127 pentru care mi’e scârba de România

Ca aproape în fiecare sfîrșit de săptămînă, sîmbătă dimineață am purces la un hypermarket pentru aprovizionare. De obicei e vorba fie de Cora Lujerului, fie de Real din Cotroceni Park. Săptămîna asta a fost rîndul Corei.

Am plecat de acolo mai dezgustat ca niciodata… Nu de magazin, nu de mărfuri, nu de prețuri, ci de oameni, de românașii noștri atît de lipsiți de civilizație…

Ce’am găsit de m’a acrit așa? Un pachet de scutece pentru adulți desfăcut, unul dintre scutece fiind îndesat pe raft între alte pachete. Un pachet de tampoane pentru femei desfăcut cu destul de multe tampoane lipsă. Săpunuri desfăcute (să să simtă mirosu’ , fr’te!) nu unul, ci trei, unul lîngă altul, identice!!!! O sticlă de suc desfăcută, băută pe jumate și pusă înapoi pe raft (apropo, de unde și pînă unde e ok să desfaci sucuri sau ape în magazin chiar dacă ai de gînd să le plătesti la casă??? Transferul de proprietate nu se face când iei cu laba de pe raft și bagi în coș, ci atunci când dai cu cardu’ pe la casieră. Poate că fac eu din țînțar armăsar, dar am senzația că și aici e vorba de același sindrom ca mai sus, doar că e o formă mai lejeră). Un pachet de becuri Philips care ar fi trebuit să conțină două becuri (mi s’a ars lustra în bucătărie) și pe care scuturîndu’l nițel mi’am dat seama că mai avea doar unul; celălat, probabil scăldîndu’se în Red Bull, a făcut aaaaripi!

Seara, runda a doua. Am dus sticlele de plastic la ghenă. De obicei e un sac mare de plastic care atîrnă și în care poți deșărta plasticele. Câteodata acest sac lipsește, fiind și cazul de față, așa că îmi împachetez eu sticlele în alți doi-trei saci mai mici și le las acolo unde ar trebui să se găsească sacul mare. La fel ca de fiecare dată când fac asta, mai pe seară duc și gunoiul normal, pentru a găsi sticlele lăsate de mine împrăștiate pe toată podeaua balconului ghenei, sacii în care le’am lăsat pentru a nu face mizerie fiind sustrași. Doi trei saci de gunoi, a căror valoare individuală este undeva la 10 bani (îi folosesc pe cei mai ieftini pentru treburile astea, spre deosebire de cei pentru gunoiul menajer).

Duminică, runda a treia. Prînzul la Nordsee, tot la Cotroceni Park. Toate bune și frumoase, inclusiv mîncarea prea scumpă, dar acest fapt e asumat, pînă când, după masă, am căutat o scobitoare. Cineva care’și permite să arunce 30-50 de lei la o masă pentru o persoană a folosit o scobitoare după care a reintrodus’o în bol. Cue the vomit!

Câtă lipsă de respect încape în orașul ăsta? Dar în țara asta? Bine că „mă-ta are cratimă” și că suntem un „neam săturat de voi” și la fel de bine e că „noi vrem respect” dar îmi spune cineva și mie când mama mă’sii vă educați și voi, țăranilor?!

P.S.: Mi’a trecut prin cap să fac poze dar scârba a fost prea mare.

Ziua Independenței

Cea mai populară ziuă a independenței dintre toate presupun că este 4 Iulie, ziua Americii. Ne este, cred, tuturor cunoscut, cu cât fast și cu cât patriotism este ea serbată în fiecare an. Pentru cei care au vazut filmul Independence Day, cu siguranță, secvența discursului trezește fiori.

M’a încercat curiozitatea și m’am dat pe Wikipedia căutînd să mă informez despre zile ale independenței ale statelor din lumea asta. Am gasit un articol (pe wikipedia) și mi s’a parut interesantă imaginea de acolo pe care am s’o reproduc și eu mai jos.


Cu verde închis sunt țările care au această zi a independenței ca zi națională (deși România este marcată eronat cu verde închis). Observăm cu ochiul liber că sunt destul de multe. Chiar am putea spune că majoritatea țărilor care au fost subjugate de vreun imperiu sau care au fost colonii ale vreunui imperiu au ales să facă din data independenței lor zi națională, un obicei început și la noi în ultimul deceniu al secolului XIX și observat ultima oară în 1947.

De fiecare dată când vine vorba de asemenea subiecte îmi aduc aminte de o discuție mai de demult cu un bun prieten al meu. Acesta mă întreba dacă sunt sau nu patriot. Mi’a fost greu să’i răspund pentru că a trebuit să înțeleg mai întîi întrebarea. Patriotismul este o chestie care nu prea mai e la modă în zilele noastre, în parte pentru că a fost pervertită prin declamarea ei de către comuniști. Înainte de 1989 toți „erau” patrioți, începînd cu Nicu Ceaușescu și terminînd cu tanti Jeni de la DEBIT din colț. Ori genul ăsta de patriotism fals ne’a făcut mai degrabă să fugim decât să fim asociați la așa ceva. Un alt tip de „patriotism” apărut după revoluție îi include pe Corneliu Vadim Tudor și pe Gheorghe Funar. Oamenii ăștia sunt bolnavi. Ceea ce îi caracterizează nu este patriotismul ci ura, o ură poate asociată unei forme de naționalism radical foarte la modă în Germania lui Hitler. De asta mi’a venit greu să răspund. Pentru că știu ce înseamnă patriotismul, dar nu am văzut pe nimeni să’l practice nici în viața de zi cu zi și nici la TV (cele câteva contraexemple evidente sunt lăsate în afara discuției pentru moment, nu ne concentrăm pe excepții ci pe regulă).

Unii ar afirma că naționala de fotbal a generației de aur a dat dovadă de patriotism. Aceia s’ar înșela amarnic. După deschiderea granițelor au fugit care încotro cât de departe i’a putut purta talentul. Ceea ce au făcut „tricolorii” în echipamentul naționalei a fost 85-95% pentru ei înșiși. Alții ar aminti nume de gimnaste. La fel, pentru ele însele. De fapt, cam orice figură din sport urmează același drum…

Bute și Doroftei iau sau au luat pumni în cap pentru bani, pentru ei și pentru copii lor. Se antrenează și mănîncă în Canada, nu în România, iar atunci când vin aici pentru vreo gală o fac fie strict pentru oamenii pe care îi cunosc (tată, mamă, prieteni, rude) fie ca urmare a unei jegoase manipulări politice (vezi Bute la Romexpo).

Astfel că a trebuit să’i răspund că nu, nu sunt patriot și îmi pare rău pentru asta. Nu sunt un patriot pentru că visez la o casă undeva în apropierea unei plăji din Australia, sau la Marea Nordului, pentru că aș prefera pentru copii mei să se nască acolo și nu aici, pentru că vreau ca ei măcar să poată răspunde afirmativ atunci când prietenii lor îi vor întreba despre patriotism. Nu sunt patriot, dar mi’aș dori din toată inima să pot fi…

Cum aș putea să fiu pătruns de sentimente patriotice când noi nici măcar nu serbăm ziua în care România a apărut ca stat independent pe harta lumii? Față de ce entitate să’mi manifest eu patriotismul când acea sărbatoare aparține Regatului României, iar acesta ne’a fost furat nouă tuturor de către comuniști, ascuns și dezvățat generație cu generație pînă la pierderea din conștiința colectivă a zilei de 10 Mai. Dacă aș merge azi la un curs în ASE sau în Politehnică, sau la Facultatea de Construcții sau la cea de Matematică și, presupunînd că aș găsi 100 de studenți, aș întreba 100 de studenți ce ar trebui să serbăm astăzi, poate câțiva dintre ei mi’ar răspunde ziua regelui, dar puțini spre deloc ar ști că azi ar trebui să ne serbăm independența…

Unii istorici, fie de rea credință, fie din comunism, insistă să susțină că ne’am proclamat independența pe 9 Mai. În parte sunt justificați de faptul că actul a fost redactat de parlament pe 9, dar el a fost semnat de rege abia pe 10 Mai capătînd abia atunci caracter oficial. Alți istorici, sau chiar aceiași se vor arăta nostalgici dupa 23 August și vor prefera aceasta ca zi națională. De ce? Ce s’a întîmplat la 23 August? Am întors armele, am ieșit din război de partea Germaniei și am intrat de partea aliaților. Am scurtat războiul în Europa cu cel puțin șase luni salvînd sau cruțînd, mai degrabă, milioane de vieți omenești. E important e adevărat, dar per ansamblu nu a însemnat nimic. Nu ne’am schimbat statutul țării, ba chiar, am rămas ocupați de sovietici care au insistat să ne considere parte învinsă, nicidecum aliați.

Altora însă, le va cășuna pe 1 Decembrie. Ei bine, această dată ar putea fi una validă însă doar în condițiile existenței unei Românii Mari. La 1 Decembrie 1918 nu s’a consfințit doar unirea Transilvaniei cu Regatul României, ci și a Bucovinei (în întregimea sa) și a Basarabiei (în întregimea sa), ori Bucovina de Nord astăzi este teritoriu Ucrainean, iar Basarabia nu se găsește în interiorul granițelor României… Ce facem? Serbăm procentual? Cea mai mare parte din unire a ținut așa că asta e ziua noastra națională??? Mai mult, cum vine asta pentru basarabeni? Noi serbăm ca zi națională, ziua în care au devenit una cu țara dar trebuie să le eliberăm vize daca vor să ne faca vreo vizită. 1 Decembrie a fost aleasă ca zi națională de niște comuniști vopsiți, conștienți că dacă continuă să serbeze ziua națională de pe vremea lui Ceaușescu, românii ar putea să’i miroasă și să pună de o revoluție pe bune, nu ca dansul executat în iarna lui 1989.

Cel mai mare adversar al nostru al tuturor, și cel mai de preț partizan al comuniștilor de astăzi sau al succesorilor lor este uitarea. Uitarea individuală, a fiecărui om, traiul în necunoștință și în nepăsare al fiecăruia dintre voi ne duce pe toți la pierzanie. O șleahtă de nemernici, ne’au tîlhărit destinele acum mai bine de 65 de ani, ne’au furat steagul, ne’au furat coroana, ne’au furat zilele sacre ale neamului românesc. Astăzi o altă șleahtă de nemernici se înfruptă încă din roadele acelui prim furt si din roadele acelora care i’au urmat și sunt interesați să ne țină în adormire și în ignoranța, iar masa mare și mută le’o permite. Pentru că e mai simplu să nu te gândești, să nu’ți bați capul, pentru că ai deja prea multe probleme cu jobul, pentru că e mai la îndemînă să freci menta pe facebook, pentru că, în fond, de ce, pentru cine, la ce bun îi oricum nu schimbi tu nimic…

Cum să fii patriot în condițiile astea?

Trăiască Regele!

Categorii:Personale, Politice