Arhiva

Archive for aprilie 2013

Mark Knopfler la Sala Palatului

aprilie 26, 2013 Un comentariu

Concert Mark Knopfler aseară în capitală, la sala palatului. A fost o experiență de neuitat. Avînd biletele cumpărate încă de anul trecut, fervoarea așteptării acestui eveniment a fost mare. Ne’am prezentat din timp la locație așa ca am avut ocazia să analizez în liniște atît publicul cât și prestația organizatorilor.

20130426-124108.jpg

Dar, în primul rînd trebuie vorbit despre Markie. Omul a fost în formă maximă, ba chiar unii din public începuseră să viseze ca „la cum merge, ăsta o ține așa pînă dimineață”, după un comentariu auzit din stînga mea.

20130426-124030.jpg

Deși a părut un pic ruginit la What It Is, după aia s’a dat pe brazdă inclusiv cu vocea. Mîinile i’au mers de vis pe chitară, oricare ar fi fost ea, pentru că a schimbat chitara la fiecare piesă, ba chiar, câteodată și în timpul pieselor. Setlistul a fost destul de echilibrat, conținînd chiar mai multe piese Dire Straits decât îmi permiteam să visez, iar concertul a fost mult mai electric decât mă așteptam ținînd cont de obiceiurile lui Knofpler din ultimele turnee. Am avut parte de următoarele chitări: fenderul roșu, gibsonul, steel guitar-ul de pe coperta Brothers In Arms, pensa-ul (care a apărut doar la Telegraph Road, însăși includerea cântecului constituind o surpriză), o chitară acustică rece și o chitară albă pe care n’am recunoscut’o de nicăieri (de altfel și chitara a fost folosită doar în timpul lui Yon Two Crows care vine de pe noul album). Sala a explodat în când a început Romeo And Juliet, iar eu am crezut că am prins highlightul serii când următorul cântec a fost o rendiție retro (four-piece band) a Sultans Of Swing, doar cu Glenn Worf la bas (un om care seamănă incredibil de mult, inclusiv la mișcările scenice cu John Illsley), cu Richard Bennet la chitară-ritm și cu Ian Thomas la tobe, dar m’am înșelat pentru că, un pic mai tîrziu am avut parte de un moment în premieră pentru mine, când, în timpul lui Speedway At Nazareth, Richard Bennet a pus și el mîna pe un gibson pentru a’l completa pe cel al lui Markie. Sunetul chitării Gibson Les Paul este unul din cele mai pătrunzătoare sunete pe care le’am experimentat vreodată reușind să redea sentiment dar și o senzație de „larger than life”. Ei bine, două astfel de chitări completîndu’se reciproc aproape că mi’au dat mintea peste cap.
Impresionanți au fost și Michael McGoldrick la flaut și la un fel de cimpoi galez care s’a integrat de minune cu restul instrumentelor, precum și John McCusker la vioară. Privateering, o melodie mai mult acustică de pe noul album s’a bucurat de o recepție bună și o versiune superbă a Haul Away a mișcat sala pîna aproape de lacrimi cu puternicul aport al lui McGoldrick și McCusker.
O versiune foarte bună a Song For Sonny Liston a fost făcută în trei, doar de Markie cu Gibsonul Les Paul, Glenn Worf cu un contrabas și drummerul Ian Thomas. Din nou confirmîndu’mi că nimic nu umple o sală de concert mai bine ca sunetul unui Gibson folosit cum trebuie.
Markie a părut efectiv mișcat de prezența publicului, mai ales pe finalul concertului, iar la început a făcut o glumă ca a ajuns să ne vadă, „finnally”. Chemarea la bis a fost una furtunoasă cu toată Sala Palatului în picioare aplaudînd, iar artiștii s’au întors să execute un Brothers In Arms ca în vremurile bune ale Dire Straits și au încheiat cu o versiune extinsă a temei din Local Hero. Deși sala și’ar fi dorit un al doilea bis acesta nu s’a petrecut.

20130426-124124.jpg

Publicul a fost pe măsura concertului, a aplaudat în picioare când a fost cazul, i’a aplaudat individual pe muzicieni atunci când au avut un moment de solo, au ținut ritmul la unele din piesele mai cunoscute, per total s’au comportat admirabil. Prezențe notabile în sală au fost doar (din ce am văzut eu) Mircea Baniciu și Dan Helciug. Biletele s’au epuizat demult la acest concert și probabil majoritatea protipendadei bucureștene a fost prinsă în off-side. Sigur au fost și o grămadă veniți din provincie la acest concert, noi ghidînd un cuplu pe la vreo 50 de ani de la ieșirea de la metrou de la Ion Câmpineanu pînă la sală. N’am să le înțeleg pe cele câteva femei pe care le’am văzut ieșind la baie în timpul concertului, dar poate că nu pricep eu cum funcționează ele. Tot la fel, n’am cum să’i înțeleg pe cei doi adolescenți care stăteau în fața mea și care au ieșit din sală după vreo zece cântece.
Sala mi’a părut puțin învechită, mai ales scaunele despre care e clar că nu mai corespund cu cerințele de azi, iar sistemul de ventilație, cel puțin mie mi s’a părut, ca a băgat un pic de boare de canal în două ocazii.
Organizatorii în schimb au fost extraordinar de români. Ce folos că avem o sală de concerte în care au avut binevoința să cânte nume ca Pet Shop Boys și acum Mark Knopfler, dacă holul de acces al acestei săli arată ca un depozit de cosmetice? Era poate prea mult să le ceri să’și strîngă tarabele pentru o seară ca să lase holul de intrare liber cum găsești la o sală de spectacole normală din lumea civilizată… În loc de asta, publicul a trebui să’și găsească drumul printre standuri de cosmetice ambalate în plastic și hîrtie pentru a nu lăsa marfa la vedere. Săracii roadies straini de meleagurile mioritice încercau să împartă pliante avînd pe față o expresie de stupefacție, nu atît la felul în care arăta holul sălii, cât la faptul ca nimeni dintre spectatori nu se revolta la vederea bazarului părăsit prin care trebuia să’și facă loc. De asemenea o mare carență a organizatorilor a fost la plecare, când cei, cel puțin, 3500 de oameni au trebui să se încoloneze pe doar 4 din cele 14 uși de acces. Din cele 4 uși deschise, două dintre ele erau doar deschise pe jumătate.
Per total experiența a fost una plăcută, însă, magia concertului reușind să eclipseze de departe carențele organizatorice. N’am crezut că’l prind pe Knopfler în concert la București așa că rămîn la impresia că seara trecută, a fost un vis frumos.

20130426-124136.jpg

Update: au apărut și primele recenzii pe net. Ioana Epure (și nu Adi Despot cum am fi tentați să credem) se dă interesantă că n’a cântat nimic de pe Kill To Get Crimson (poate n’o fi aflat că Markie promovează deja alt album) iar cei de la metropotam sunt dezamăgiți că n’a fost concert Dire Straits. Nici la matematică nu stau prea bine, că dacă media a fost pe la 50 de ani, dar au fost mulți tineri, mă întreb unde or fi fost septagenarii ăia care să pună media la loc…

Reclame
Categorii:Evenimente, Personale Etichete:,

Deontologia și integritatea jurnalistică a mă’sii

Mediafax, ultimul portal online cât de cât mai puțin coloral politic din România o comite azi pe fondul atentatului terorist de azi noapte din Boston. Vezi imaginea de mai jos:

20130416-113843.jpg

În paștele mă’sii! Atunci când se apucă vreun cântăreț să confude Bucureștiul cu Budapesta sau să caute România pe harta Indiei ne ofuscăm puternic și ni se inflamează toate organele naționaliste, dar când noi ne apucăm să punem o imagine cu New York într’un atricol despre o mare dramă ce a lovit orașul Boston e ok, nu?

Mare mizerie editorială, mare de tot…

Categorii:Diverse Etichete:

O declarație ortografică

Într’un puseu de anticomunism tîmpesc, în 1993 Academia Română s’a apucat să reglementeze chestiunea atît de arzătoare a scrisului cu î și â, iar în zelul caracteristic al tuturor activităților hei-rupistice realizate imediat după revoluție, problema s’a tranșat prin vot. Un vot necauționat de cei doi membri lingviști ai academiei, dar care a fost ținut oricum. Astfel ne’am procopsit cu scrierea de azi; o scriere care contrazice destul de puternic principiul că limba română ar fi una cu scriere fonetică.
Eram mic în 1993, dar chiar și la acel nivel mi’am dat seama că ceva nu e tocmai ok cu această nouă regulă de scriere. Prin urmare, am respectat’o doar în acele situații în care nerespectarea ei mi’ar fi adus penalizări. Am dezvoltat astfel un sistem dualist de scriere, în particular cu î așa cum fusesem învățat, iar în situații oficiale, după noile reglementări. Chiar și așa am avut parte de destule dispute în scrierea gerunziilor care după unii profesori de română se formează cu sufixul „înd” deci î-ul nu ar trebui convertit, pe când după alții e doar o particulă deci trebuie convertit.
Mulți m’au socotit ciudat pentru această particularitate, dar eu, mereu, am perceput limba română ca pe o entitate organică, naturală și care, mai presus de orice trebuie să aibă sens. Spre deliciul meu, în 2001, George Pruteanu, pe care nu cred că îl poate contesta nimeni din punct de vedere al lingvisticii, a publicat un articol în care demonta principiul latinității pe care l’au folosit academicienii pentru a scuza decizia luată în 1993.
Recent însă am avut o zbatere de conștiință, m’am gândit că poate e cazul să’mi reviziuiesc decizia luată atunci când eram prea mic să o argumentez în fața unui adult, poate că totuși membrii academiei române aveau dreptate atunci când au considerat î-ul o literă comunistă revărsîndu’și asupră’i răzbunarea.
Sonul î se scrie cu î, însă acolo unde este imediat precedat de consoanele c sau g se scrie cu â. Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la noi ca și la italieni, de a citi literele c și g înainte de i drept ce și ge, iar înainte de a drept k și gh. – Titu Maiorescu în propunerea sa către Academia Română în 1904.
Evident că pentru academia română, această regulă logică a apărut prea complicată, adoptînd în loc o variantă a regulii de azi după care neînceput urma a fi scris neânceput. Mai tîrziu, în 1953, s’a trecut la î peste tot, inclusiv în romîn, pentru ca în 1964 să se revină la excepții pentru cuvîntul român și derivatele sale. Personal, am ales de azi înainte să traiesc și să scriu după dictonul: destul de bun pentru Maiorescu, destul de bun și pentru mine.
Dar poate punctul cel mai important al acelei reforme din 1953 nu a fost adresat pînă astăzi decât foarte, foarte rar. Pe net, am reușit să găsesc, după îndelungi căutări un singur articol în care măcar să fie amintită măsura atît de parșivă trecută de comuniști atunci. Eliminarea apostrofului din limba română.
Întîmplarea face că vorbesc engleză, franceză, italiană, spaniolă și’mi rup dinții cu un pic de germană, incidental mai trebuie să citesc câteodată în aceste limbi, fie că e vorba de vreo carte, fie că încerc să descifrez meniul, fie că mă lămuresc asupra modului de folosire al unui medicament. Un lucru îmi este clar însă, noi nu folosim cratima ca niște latini, iar apostroful îl folosim groaznic din punct de vedere latin. În restul limbilor de bază latină cratima e folosită numai pentru a despărți în silabe la capăt de rînd sau pentru a forma cuvinte compuse. Atît. Pentru rapiditatea vorbirii, pentru cuvinte care se alipesc, pierzîndu’și din litere sau nu, se folosește apostroful. Poate cine știe, marele sinod al lingviștilor de la 1953, s’a vrut primul pas în slavizarea limbii române, poate în 1993 le’a fost mai ușor să accepte status quo-ul vizavi de apostrof pentru că ar fi generat prea multe complicații, dar mi se pare ar dracului de hilar că răzbunarea anticomunistă a ajuns să se facă împotriva voințelor unor mari lingviști ca Maiorescu, Ovid Densusianu sau Sextil Pușcariu, și să rateze cu desăvîrșire fix acea regulă care ne’a slavizat mai mult.
În încheiere, de acum încolo, dacă mai scriu pe blog (pentru că scena politică din țară m’a cam întors pe dos) va fi după reguli ortografice neslavizate care au sens logic. Sper să nu devin prea greu de urmărit.

P.S.: Știu că nu am toate informațiile vizavi de acest subiect, sunt deschis dialogului pe această temă, iar orice plus de informație este binevenit.

Categorii:Personale Etichete:,