Prima pagină > Personale > Nici nu stiam cit de mult imi lipseste…

Nici nu stiam cit de mult imi lipseste…

…pina din weekend-ul trecut. Pornind de la un eveniment pe cit de nefericit, pe atit de fericit (lustra de plafon in dormitor s-a prabusit, norocul consta in faptul ca totul s-a petrecut cind nu era nimeni acasa), am facut un drum in weekend pina la Praktiker in Militari pentru a cumpara un nou corp de iluminat. Cum linga Praktiker e magazinul Decathlon si, in zona, nu ajung foarte des, iar prietena mea avea nevoie de niste tenisi noi, am intrat si acolo. Mi-a placut Decathlonul, ca de fiecare data. Este inca un magazin cit de cit occidental. Este extrem de animat, copiii alearga de colo colo prin magazin, jucindu-se cu tot ce prind la mina (mingii, skate-boarduri, trotinete, biciclete). Animat de bucuria din jurul meu, mi-am zis ca nu are ce strica, sa ma joc si eu cit timp stam in magazin, astfel ca am luat din raft o minge de baschet pe care am inceput sa o bat in timp ce ne plimbam prin magazin.

Cred ca s-au implinit doi ani de cind am jucat ultima oara baschet, si cel putin 9 ani de cind am jucat cu adevarat competitiv… Pe masura ce mergeam prin magazin, driblind clientii care habar nu aveau ca devenisera jaloane in jocul meu, am ramas surprins de cit de multe isi aducea aminte corpul meu… Driblingul nu necesita nici un pic de concentrare, mingea era controlata undeva la nivel subconstient, iar cusaturile mingii, desi abia luate din raft, pareau atit de familiare degetelor si palmelor mele. M-am surprins disparind din realitatea inconjuratoare, retragindu-ma in subconstient pentru a savura mai puternic senzatiile date de dribling.

Acum 10-12 ani, masuram curgerea timpului direct pe terenul de baschet. Zilele aveau scor, erau petrecute pe teren incit ajungeau sa se confunde una cu alta, dar fiecare din ele era o zi cistigata. Cred ca cel mai des am vazut apusul soarelui pe teren, de altfel, de fiecare data cind incerc sa imi evoc in minte un apus de soare, vad ultimele raze de soare reflectindu-se pe vechiul panou de lemn. Baschetul, imi imaginam eu, avea sa fie parte din viata mea, mereu, daca nu din alte motive, pentru ca intotdeauna, in interiorul liniilor terenului, fie ca am cistigat, fie ca am pierdut, totul a avut sens.

Astazi, am cam 30 de kilograme mai mult decit acum 10 ani (cam la fiecare nou job, am pus 10 kilograme) si oricit mi-as dori sa joc din nou, daca vreau sa mai am genunchi, glezne, sau o coloana sanatoasa la 40-45 de ani, va trebui sa ma abtin pina pierd cel putin jumatate din ele, dar simbata trecuta, pentru citeva secunde, m-am surprins regasind toate adevarurile despre baschet pe care le credeam pierdute si, ca intr-o strafulgerare de constiinta, totul a avut sens din nou, pentru citeva clipe. Cumva, dinauntrul corpului asta mare si imbatrinit, l-am simtit pe adolescentul de 19 ani batind mingea pe strazi in drum spre casa…

20120917-152942.jpg
Niciodata, de cind l-am abandonat, nu mi-am dat seama cit de mult imi lipsesc simplitatea, inocenta si perfectiunea jocului.

Anunțuri
Categorii:Personale Etichete:,
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: