Prima pagină > Politice > Politicienii Vechi Si Noi

Politicienii Vechi Si Noi

Politica a fost, in vechime, prerogativa nobililor. Inca de la vechiul Imperiu Roman, senatorii erau alesi din rindurile patricienilor (o casta sociala cu statut nobil). Mai apoi, dupa “pervertirea” acestui imperiu la crestinism, Papa a devenit un actor important in politica el fiind, insa, un nobil, de facto, ajungindu-se pina la situatia in care, in eveul mediu, accedeau la papalitate doar cardinali de vita nobila. Aceste lucruri se petreceau in pararel cu feudalizarea Europei, in care, la nivelul de sub regalitate, politica (atit de redusa cum cereau sau permiteau vremurile) era ocupatia nobililor tinutului, a cavalerilor feudali care stapineau propriile domenii intr-o maniera autocrata si care se implicau in “sfatul tarii” atunci cind acesta era convocat.

In 1341 ia nastere “House Of Commons” a parlamentului englez. Aceasta era o camera a parlamentului avind in componenta cavaleri neinnobilati si reprezentati ai administratiilor locale din Anglia. Desi cu putere mica din punct de vedere legislativ, au avut un cuvint de spus in anii ce au urmat vizavi de probleme precum politicile de taxare, politicile de cheltuieli regale si politica militara a Imperiului Britanic. Chiar daca influenta acestei camere a oscilat in timp, ea s-a aflat pe un trend ascendent istoric, ajungind in secolul nostru sa devina camera cea mai importanta a parlamentului britanic. O caracteristica atrage atentia insa, la aceasta organizare parlamentara, caracteristica impartasita, de altfel, si de alte sisteme parlamentare care s-au nascut in cursul timpului bazate pe experienta britanica: faptul ca parlamentarii nu primeau nici o retributie financiara ca urmare a faptului ca erau alesi. Aceasta caracteristica de voluntariat sau privilegiu a functiei politice a fost, poate cel mai important factor in determinarea profilului vechiului politician.

Acesta era, deseori, un om “ajuns”, un om realizat, un om care accepta privilegiul de a putea influenta actiunile statului si care respecta sansa oferita. Astfel de oameni aveau in continuare acelasi tip de profil cu nobilii din vechime: erau educati la un nivel rezonabil, erau capabili sa vada mai departe de propriile interese, deoarece acesti oameni nu depindeau de slujbele ocupate pentru supravietuire. Asemenea oameni politici de moda veche au fost capabili sa subscrie unor teme de interes national, citeodata chiar global, si cu bune si cu rele ne-au adus incet incet in locul in care suntem astazi pe scara evolutiei planetare.

Din pacate, tot din Anglia se trag si originile politicianului de “tip nou”. In 1911, Partidul Laburist reuseste sa treaca prin Camera Comunelor si sa constringa si Camera Lorzilor sa ratifice un act conform caruia orice membru al parlamentului era indreptatit la un salariu, eliminind astfel ideea ca a servi in parlament este mai degraba o obligatie decit o slujba. Desi aceasta modificare a fost facuta in spiritul acordari unei sanse egale in ascensiunea in parlament a tuturor cetatenilor (actul fiind dublat si de acordarea dreptului de vot femeilor, precum si facindu-le pe acestea eligibile pentru a fi alese in parlament) a reprezentat piatra de temelie in procesul de pervertire al functiei de parlamentar si al conceptului de politician.

Perversiunea a fost dusa pina la capat de nimeni altii decit de bolsevici, care odata cu trecerea Rusiei sub jug au impus in urmatorii ani o politica simpla de exterminare a elitelor intelectuale si au conditionat accesul in sistemul de slujbe “comuniste” de adeziunea la partid. Practic, s-a dorit, de catre ei, o politizare in masa a populatiei, toate avantajele statutare venind pe linie statala prin partidul de guvernamint, de altfel si unicul partid. Din nefericire pentru noi, odata cu 30 Decembrie 1947, portile sunt larg deschise pentru propagarea acestui model si in Romania, iar, in urmatorii patruzecisidoi de ani, politicienii romani perfectioneaza la nivel national politica in interesul propriu. Combinatia si parandaratul devin “instrumente” politice, iar activitatea politica, in sine, devine, din privilegiul de a-ti servi tara, calea spre a-ti umple stomacul.

Cel mai tragic, pentru romani, este ca, odata petrecuta revolutia din 1989, in loc sa punem puterea in mainile unor politicieni de tip vechi, am ales in proportie de 66%(democratic) sa dam tara pe mana fostilor activisti de ieri care au hamait odata sau de doua ori impotriva fostului dictator. Merita mentionat aici ca actualul presedinte a stat cot la cot in parlament cu cei din tabara fostilor activisti, astfel ca, indiferent ce spune astazi, atunci era la el acasa in PCR.

Cum nici o teorie nu merge digerata fara ceva exemple, as vrea sa numesc in continuare citiva politicieni pe stil vechi care ne-au facut onoare noua romanilor punindu-se in serviciul nostru (nu am de ce sa numesc nici un membru al Casei Regale Romane, ei sunt evident inclusi aici prin actiunile si preocuparile lor, dar si prin nobilitatea de care au dat dovada de-a lungul timpului, dar simt ca eticheta de oameni politici i-ar injosi): Vasile Alecsandri, care pe linga preocuparile artistice a avut o implicare importanta in Revolutia de la 1848, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Balcescu, Ioan Heliade Radulescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti (da, e mai mult decit o strada din Bucuresti), Ion C. Bratianu, Iuliu Maniu, Armand Calinescu, Octavian Goga, Ion Duca, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Mircea Vulcanescu.

In antiteza avem “politicieni” de tip nou ca Gh. Dej, Ana Pauker, Lucretiu Patrascanu, Petru Groza, Nicolae Ceausescu si (de ce nu?) Ion Iliescu. Acestia au constitutit stereotipul comunistului sovietic post-Trotkist, creat si antrenat pentru a utiliza sistemul pentru beneficiul personal. Unii dintre ei au fost simpli functionari, altii au fost criminali, altii doar cretini ipocriti cu iluzii de grandoare, dar ceea ce ii leaga pe toti laolalta a fost adeziunea fara cricnire la sloganul “interesul poarta fesul” si la modelul de comportament prin care slugarnicia politica reprezinta cheia ascensiunii personale si profesionale.

Daca ar fi sa ne uitam la clasa politica actuala, exista multi politicieni vizibili care apartin inca aceste tipologii de “politician nou”. Putem numi aici cu lejeritate pe Traian Basescu, pe Ion Iliescu, pe Adrian Nastase, pe Emil Boc, pe Mircea Geoana, pe Marian Vanghelie, pe Elena Udrea, pe Roberta Anastase, pe Adrian Videanu, pe Bogdan Olteanu, pe Vasile Blaga, pe Cozmin Gusa, pe C.V. Tudor, pe Teodor Stolojan, pe Valeriu Stoica, pe Gheorghe Flutur, pe Gheorghe Stefan, pe Liviu Dragnea, pe Aura Vasile, pe Luminita Anghel, pe Cristian Popescu (Piedone), pe Radu Berceanu, pe Adrian Severin, pe Teodor Melescanu, pe Petre Roman, pe Sorina Placinta, pe Sulfina Barbu, pe Marian Oprisan, pe Neculai Ontanu, pe Gabriel Oprea, pe Cristian Boureanu, pe Victor Ponta, pe Anca Boagiu si pe multi multi altii de acest gen. Politicianul de “tip nou” domina clasa politica romaneasca de departe si, cel putin, din acest punct de vedere tind sa dau dreptate celor care cer o reforma a clasei politice.

Totusi, nu pot fi de acord cu ei atunci cind tipa sus si tare ca toti sunt la fel si ca nu exista optiuni. Au existat, si exista inca destui politicieni de “tip vechi” pre-comunist pe care i-am prins in perioada contemporana. Putem aminti nume precum Ion Ratiu sau Corneliu Coposu pe care i-am pierdut prea devreme ca sa ne mai poata salva, pe Emil Constantinescu, cel care si-a incheiat de mai bine de 10 ani cariera politica si fata de care nu putem ierta ca nu si-a indeplinit potentialul (acela de a repune Romania pe un fagas corect), pe Ion Diaconescu, cel care, din pacate, nu a fost destul de radical pe cit ne-am dorit-o cu totii, pe Radu Cimpeanu care s-a retras din viata politica activa, pe Calin Popescu-Tariceanu, unul din cei mai buni prim-ministri post revolutionari, sub administratia caruia piata muncii a trecut de la salarii de 300 de Euro la salarii de 1400-1500 de Euro, pe Varujan Vosganian, singurul fost ministru de finante al Romaniei care inca se preocupa de politica fiscala la aproape 4 ani de incetare a mandatului de ministru, pe Eugen Nicolaescu, singurul ministru al sanatatii care a pus in practica un proces fezabil de reforma a sistemului sanitar care, nu numai ca a fost sustenabil, dar a si avut ca rezultat o imbunatatire considerabila a calitatii serviciilor, pe Crin Antonescu, un candidat promitator la presedintie care desi pare sa fi fost doar parlamentar toata viata da semne ca are aceleasi valori cu tipologia vechilor politicieni, pe Mircea Diaconu, un actor ajuns la o virsta de la care a simtit ca nu are de ales si trebuie sa faca politica, pe Rares Manescu, un politician dupa acelasi model cu Crin Antonescu, pe Ramona Manescu, una din cei mai eficienti Euro-parlamentari romani, pe Alina Gorghiu (poate, desi inca la prima legislatura si ne-eliberata inca de prezumtia de “vinovatie” pe care o aplicam oricarui politician roman); si lista ar putea continua.

E adevarat ca nu sunt majoritari in peisajul politic romanesc, dar este de remarcat faptul ca toti, absoluti toti, din cei care fac politica in virtutea unor valori ce transcend interesul personal, sunt membri ai Partidului National Liberal. Exista, dragilor, asadar, o optiune: este acelasi partid care a instaurat monarhia in tara asta; si este partidul de la care sper, din tot sufletul, sa o restaureze inainte de a fi prea tirziu.

Anunțuri
Categorii:Politice Etichete:
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: