Revin cu o constatare
Am spus ieri ca Basescu n-a zis nimic. Mea culpa, mea culpa, mea maxima culpa! Basescu, ieri seara, a fost genial. Tot discursul sau a fost eminamente inspirational. Cel putin pentru mine. E adevarat ca ieri, presat de probleme meteorologice mult mai imediate, cum ar fi sa scap din Pipera fara sa deger, nu mi-am dat seama de profunzimea mesajului presedintelui. Dar azi dimineata, in 168, m-a pocnit cu toata puterea:
STIU PERFECT UNDE SUNT,
STIU EXACT CE TREBUIE FACUT:
JOS BASESCU!!!!!!!!
Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie… Si mai ales de ce. (II)
In 2009, in decembrie, odata cu asa-zisa realegere al lui Basescu, in Parlamentul Roman s-a petrecut cea mai ticaloasa miscare ce a avut ca rezultat pervertirea totala a oricarui concept de democratie. Ma refer aici la demisiile unor senatori si deputati PSD si alcatuirea grupului parlamentar independent care, mai apoi, a devenit UNPR. Totul s-a facut sub motivatia “interesului popular” si astfel ne-am trezit cu o formatiune care controleaza cam 10% din voturile parlamentului, si care s-a lipit in acest fel de o guvernare in parteneriat cu PD-ul. E adevarat ca si UDMR-ul a schimbat macazul si s-au lipit si ei de putere, alcatuind astfel o majoritate extrem de firava dar cit de cit functionala, dar asemenea manevre sunt permise partidelor, pe de-a-ntregul, insa devin problematice atunci cind e vorba de un numar de indivizi.
Problema in sine este ca de trei ani exista in parlament o chestie, un fel de “partid politic”, care, nu numai ca nu a fost investit prin votul cetatenilor, dar care, in plus de asta, nici nu intruneste astazi mai mult de 1-2% din intentiile de vot ceea ce ne spune ca “interesul national” la care au facut ei referire nu este legitimizat nici post-factum de catre populatie.
Exista o incercare de a legitimiza miscarea aceasta a UNPR-istilor prin aceea ca ei au intrat in parlament in urma unor alegeri uninominale. Este vechea tehnica de manipulare prin care se prezinta o jumatate de adevar in speranta ca nimeni nu observa partea lipsa a argumentatiei. Adevarul esential este ca nici unul (sau aproape nici unul) dintre actualii deputati si senatori UNPR nu si-au cistigat colegiul direct ci in urma redistribuirii locurilor in functie de procentajul obtinut de partid, deci ei au ajuns in parlament mai putin prin merit propriu si mai mult prin meritul PSD sub sigla caruia au candidat.
O alta problema, oarecum adiacenta la prima, este mult blamatul traseism politic. Personal nu am absolut nici o problema cu traseismul politic. Este dreptul fiecarui individ sa sustina o pozitie, un punct de vedere si, apoi, sa se razgindeasca. Politicianul, singur, va trebui sa se justifice in fata alegatorilor si sa isi explice schimbarea de opinie. Problema intervine atunci cind ai primit un mandat de patru ani sa sustii o pozitie si, dintr-odata, te sucesti, pentru ca, atunci, se pune in balanta dreptul omului de a se razgindi cu obligatia de sustine punctele de vedere pentru care a fost inzestrat cu puterea pe care o are.
Exista pentru toate astea o solutie de maxim bun simt care ar trebui adoptata cit mai rapid in legea de functionare a parlamentului. In cazul in care un parlamentar, in timpul exercitarii mandatului sau, isi da demisia din partidul din partea caruia a candidat (indiferent daca paraseste sau nu coalitia de guvernare) acesta trebuie reconfirmat prin organizarea unui scrutin partial in colegiul parlamentar, scrutin la care au dreptul sa participe doar parlamentarul ales si un contracandidat din partea partidului din care acesta si-a dat demisia. Scrutinul partial trebuie organizat in cel mai scurt timp si nu mai mult de trei saptamini de la momentul inregistrarii demisiei. In cazul in care parlamentarul este exclus din partid, pentru a putea fi protejat impotriva unui abuz al partidului, acesta are dreptul de a-si continua activitatea ca parlamentar independent pentru un numar de zile egal cu cel scurs de la alegerea sa in functie si pina la momentul excluderii din partid, urmind ca la expirarea acestui termen sa treaca prin procedura de reconfirmare descrisa mai sus. In cazul in care parlamentarul exclus se inscrie in alt partid parlamentar, procedura de re-validare descrisa mai sus trebuie declansata in termenii descrisi in cazul demisiei. In cazul in care, prin excluderea unui parlamentar, partidul a ajuns sa piarda un numar de mandate exclusiv din excluderi care inseamna 10 procente din totalul parlamentarilor, procedura de revalidare va fi declansata automat in termen cel mai scurt pentru toti parlamentarii exclusi dar nu mai tirziu de trei saptamini, in acest fel, daca partidul va dori sa forteze revalidarea unor “turbulenti” va trebui sa sacrifice un numar de mandate si sa explice cumva electoratului ca cei “exclusi pentru numar” sunt, de fapt, ok.
Aceasta simpla solutie ar asigura reprezentativitatea parlamentului in orice moment, iar oamenii ar zbura mai putin de la un partid la altul daca ar sti ca acest lucru i-ar pune din nou, in cel mai scurt timp, fata in fata cu electoratul. Ca o minima concesie, ar putea face exceptie de la prevederile legii acei parlamentari care si-au cistigat mandatul cu o majoritate mai mare de 50% in colegiul lor, dar, personal, nu sunt de acord cu aceasta exceptie, deoarece nu se poate extrage cit din voturi sunt meritul partidului si cit sunt meritul individului.
UPDATE: Basescu a vorbit azi si a spus nimic. Fix nimic. Nu cred ca mai merita comentat.
Politicienii Vechi Si Noi
Politica a fost, in vechime, prerogativa nobililor. Inca de la vechiul Imperiu Roman, senatorii erau alesi din rindurile patricienilor (o casta sociala cu statut nobil). Mai apoi, dupa “pervertirea” acestui imperiu la crestinism, Papa a devenit un actor important in politica el fiind, insa, un nobil, de facto, ajungindu-se pina la situatia in care, in eveul mediu, accedeau la papalitate doar cardinali de vita nobila. Aceste lucruri se petreceau in pararel cu feudalizarea Europei, in care, la nivelul de sub regalitate, politica (atit de redusa cum cereau sau permiteau vremurile) era ocupatia nobililor tinutului, a cavalerilor feudali care stapineau propriile domenii intr-o maniera autocrata si care se implicau in “sfatul tarii” atunci cind acesta era convocat.
In 1341 ia nastere “House Of Commons” a parlamentului englez. Aceasta era o camera a parlamentului avind in componenta cavaleri neinnobilati si reprezentati ai administratiilor locale din Anglia. Desi cu putere mica din punct de vedere legislativ, au avut un cuvint de spus in anii ce au urmat vizavi de probleme precum politicile de taxare, politicile de cheltuieli regale si politica militara a Imperiului Britanic. Chiar daca influenta acestei camere a oscilat in timp, ea s-a aflat pe un trend ascendent istoric, ajungind in secolul nostru sa devina camera cea mai importanta a parlamentului britanic. O caracteristica atrage atentia insa, la aceasta organizare parlamentara, caracteristica impartasita, de altfel, si de alte sisteme parlamentare care s-au nascut in cursul timpului bazate pe experienta britanica: faptul ca parlamentarii nu primeau nici o retributie financiara ca urmare a faptului ca erau alesi. Aceasta caracteristica de voluntariat sau privilegiu a functiei politice a fost, poate cel mai important factor in determinarea profilului vechiului politician.
Acesta era, deseori, un om “ajuns”, un om realizat, un om care accepta privilegiul de a putea influenta actiunile statului si care respecta sansa oferita. Astfel de oameni aveau in continuare acelasi tip de profil cu nobilii din vechime: erau educati la un nivel rezonabil, erau capabili sa vada mai departe de propriile interese, deoarece acesti oameni nu depindeau de slujbele ocupate pentru supravietuire. Asemenea oameni politici de moda veche au fost capabili sa subscrie unor teme de interes national, citeodata chiar global, si cu bune si cu rele ne-au adus incet incet in locul in care suntem astazi pe scara evolutiei planetare.
Din pacate, tot din Anglia se trag si originile politicianului de “tip nou”. In 1911, Partidul Laburist reuseste sa treaca prin Camera Comunelor si sa constringa si Camera Lorzilor sa ratifice un act conform caruia orice membru al parlamentului era indreptatit la un salariu, eliminind astfel ideea ca a servi in parlament este mai degraba o obligatie decit o slujba. Desi aceasta modificare a fost facuta in spiritul acordari unei sanse egale in ascensiunea in parlament a tuturor cetatenilor (actul fiind dublat si de acordarea dreptului de vot femeilor, precum si facindu-le pe acestea eligibile pentru a fi alese in parlament) a reprezentat piatra de temelie in procesul de pervertire al functiei de parlamentar si al conceptului de politician.
Perversiunea a fost dusa pina la capat de nimeni altii decit de bolsevici, care odata cu trecerea Rusiei sub jug au impus in urmatorii ani o politica simpla de exterminare a elitelor intelectuale si au conditionat accesul in sistemul de slujbe “comuniste” de adeziunea la partid. Practic, s-a dorit, de catre ei, o politizare in masa a populatiei, toate avantajele statutare venind pe linie statala prin partidul de guvernamint, de altfel si unicul partid. Din nefericire pentru noi, odata cu 30 Decembrie 1947, portile sunt larg deschise pentru propagarea acestui model si in Romania, iar, in urmatorii patruzecisidoi de ani, politicienii romani perfectioneaza la nivel national politica in interesul propriu. Combinatia si parandaratul devin “instrumente” politice, iar activitatea politica, in sine, devine, din privilegiul de a-ti servi tara, calea spre a-ti umple stomacul.
Cel mai tragic, pentru romani, este ca, odata petrecuta revolutia din 1989, in loc sa punem puterea in mainile unor politicieni de tip vechi, am ales in proportie de 66%(democratic) sa dam tara pe mana fostilor activisti de ieri care au hamait odata sau de doua ori impotriva fostului dictator. Merita mentionat aici ca actualul presedinte a stat cot la cot in parlament cu cei din tabara fostilor activisti, astfel ca, indiferent ce spune astazi, atunci era la el acasa in PCR.
Cum nici o teorie nu merge digerata fara ceva exemple, as vrea sa numesc in continuare citiva politicieni pe stil vechi care ne-au facut onoare noua romanilor punindu-se in serviciul nostru (nu am de ce sa numesc nici un membru al Casei Regale Romane, ei sunt evident inclusi aici prin actiunile si preocuparile lor, dar si prin nobilitatea de care au dat dovada de-a lungul timpului, dar simt ca eticheta de oameni politici i-ar injosi): Vasile Alecsandri, care pe linga preocuparile artistice a avut o implicare importanta in Revolutia de la 1848, Mihail Kogalniceanu, Nicolae Balcescu, Ioan Heliade Radulescu, Nicolae Golescu, C.A. Rosetti (da, e mai mult decit o strada din Bucuresti), Ion C. Bratianu, Iuliu Maniu, Armand Calinescu, Octavian Goga, Ion Duca, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Mircea Vulcanescu.
In antiteza avem “politicieni” de tip nou ca Gh. Dej, Ana Pauker, Lucretiu Patrascanu, Petru Groza, Nicolae Ceausescu si (de ce nu?) Ion Iliescu. Acestia au constitutit stereotipul comunistului sovietic post-Trotkist, creat si antrenat pentru a utiliza sistemul pentru beneficiul personal. Unii dintre ei au fost simpli functionari, altii au fost criminali, altii doar cretini ipocriti cu iluzii de grandoare, dar ceea ce ii leaga pe toti laolalta a fost adeziunea fara cricnire la sloganul “interesul poarta fesul” si la modelul de comportament prin care slugarnicia politica reprezinta cheia ascensiunii personale si profesionale.
Daca ar fi sa ne uitam la clasa politica actuala, exista multi politicieni vizibili care apartin inca aceste tipologii de “politician nou”. Putem numi aici cu lejeritate pe Traian Basescu, pe Ion Iliescu, pe Adrian Nastase, pe Emil Boc, pe Mircea Geoana, pe Marian Vanghelie, pe Elena Udrea, pe Roberta Anastase, pe Adrian Videanu, pe Bogdan Olteanu, pe Vasile Blaga, pe Cozmin Gusa, pe C.V. Tudor, pe Teodor Stolojan, pe Valeriu Stoica, pe Gheorghe Flutur, pe Gheorghe Stefan, pe Liviu Dragnea, pe Aura Vasile, pe Luminita Anghel, pe Cristian Popescu (Piedone), pe Radu Berceanu, pe Adrian Severin, pe Teodor Melescanu, pe Petre Roman, pe Sorina Placinta, pe Sulfina Barbu, pe Marian Oprisan, pe Neculai Ontanu, pe Gabriel Oprea, pe Cristian Boureanu, pe Victor Ponta, pe Anca Boagiu si pe multi multi altii de acest gen. Politicianul de “tip nou” domina clasa politica romaneasca de departe si, cel putin, din acest punct de vedere tind sa dau dreptate celor care cer o reforma a clasei politice.
Totusi, nu pot fi de acord cu ei atunci cind tipa sus si tare ca toti sunt la fel si ca nu exista optiuni. Au existat, si exista inca destui politicieni de “tip vechi” pre-comunist pe care i-am prins in perioada contemporana. Putem aminti nume precum Ion Ratiu sau Corneliu Coposu pe care i-am pierdut prea devreme ca sa ne mai poata salva, pe Emil Constantinescu, cel care si-a incheiat de mai bine de 10 ani cariera politica si fata de care nu putem ierta ca nu si-a indeplinit potentialul (acela de a repune Romania pe un fagas corect), pe Ion Diaconescu, cel care, din pacate, nu a fost destul de radical pe cit ne-am dorit-o cu totii, pe Radu Cimpeanu care s-a retras din viata politica activa, pe Calin Popescu-Tariceanu, unul din cei mai buni prim-ministri post revolutionari, sub administratia caruia piata muncii a trecut de la salarii de 300 de Euro la salarii de 1400-1500 de Euro, pe Varujan Vosganian, singurul fost ministru de finante al Romaniei care inca se preocupa de politica fiscala la aproape 4 ani de incetare a mandatului de ministru, pe Eugen Nicolaescu, singurul ministru al sanatatii care a pus in practica un proces fezabil de reforma a sistemului sanitar care, nu numai ca a fost sustenabil, dar a si avut ca rezultat o imbunatatire considerabila a calitatii serviciilor, pe Crin Antonescu, un candidat promitator la presedintie care desi pare sa fi fost doar parlamentar toata viata da semne ca are aceleasi valori cu tipologia vechilor politicieni, pe Mircea Diaconu, un actor ajuns la o virsta de la care a simtit ca nu are de ales si trebuie sa faca politica, pe Rares Manescu, un politician dupa acelasi model cu Crin Antonescu, pe Ramona Manescu, una din cei mai eficienti Euro-parlamentari romani, pe Alina Gorghiu (poate, desi inca la prima legislatura si ne-eliberata inca de prezumtia de “vinovatie” pe care o aplicam oricarui politician roman); si lista ar putea continua.
E adevarat ca nu sunt majoritari in peisajul politic romanesc, dar este de remarcat faptul ca toti, absoluti toti, din cei care fac politica in virtutea unor valori ce transcend interesul personal, sunt membri ai Partidului National Liberal. Exista, dragilor, asadar, o optiune: este acelasi partid care a instaurat monarhia in tara asta; si este partidul de la care sper, din tot sufletul, sa o restaureze inainte de a fi prea tirziu.
Exit, Stage Left
Am aflat zilele astea ca in urma cu maxim citeva saptamini Nautica, magazin retail de haine, parfumuri si alte accesorii a iesit de pe piata romaneasca odata cu inchiderea ultimului magazin aflat in Outlet Centerul de la iesirea pe A1. Retailerul este unul dintre marii producatori de haine din SUA si o duce destul de bine acolo, chiar daca si americanii sunt in criza. Publicul tinta il reprezinta cei din patura cu venituri medii si mari ai clasei de mijloc. Este un public care a fost subtiiat extrem de mult in ultimii trei ani de guvernare portocalie.
Tin minte magazine Nautica in locuri ca Mall Vitan, City Mall, Plaza Romania, Baneasa Shopping City si pe Magheru, datind unele de mai bine de 10 ani. In ultimii ani se cuplasera cu Timberland pentru a reduce costurile implicate de chiria spatiilor comerciale, astazi a ramas doar Timberland, pentru cita vreme vom vedea. Sunt sigur ca plecarea asta, la fel ca si plecarea Nokia de la Cluj sunt semnele revenirii economice promise si de Boc si de Basel pentru 2011.






